Extrem de interesantă ultima ediţie din
Colocviile romanului
românesc contemporan – şi prima la care am participat. Suprapunerea cu
Zilele
„Convorbirilor literare“ m-a făcut să-l refuz, de două ori la rînd (2008,
2009), pe admirabilul poet-organizator Aurel Pantea, pînă cînd acesta găsi o
mutare decisivă, ca la şah. Acceptînd să fac parte din juriu (alături de Eugen
Simion, Ion Simuţ şi Bogdan Creţu), am „trădat“, pentru o dată, Iaşiul, mergînd
la Alba Iulia zi de primăvară pînă-n seară...
A doua zi dimineaţa, după ce văzusem la „Cetate“ doi,
maximum trei trecători, am fost uluit să descopăr cum uriaşul amfiteatru al
Universităţii „1 Decembrie 1918“ gemea de tineri şi mai puţin tineri veniţi
să-i asculte pe romancierii şi criticii dispuşi de-a dreapta şi de-a stînga
centrului de greutate Nicolae Breban. Spaţiul era suprapopulat, literalmente
ticsit de oameni curioşi să ne asculte vorbind. Despre ce? Despre Romanele
romancierilor tineri. O temă pe care fiecare a abordat-o din unghiul propriu şi
în stilul caracteristic: în tir focalizat sau prin digresiuni mai colorate, cu
o privire sintetică sau într-o particularizare printr-un singur nume de tînăr
romancier autohton.
După incipit-ul brebanian, Ion Simuţ a luat-o de departe şi
de sus, vorbind despre ideologia care cam lipseşte, deşi ar fi bine să nu
lipsească, din romanele tinerilor. Cînd tocmai mă bucuram de această absenţă,
surpriză: ideologia avea pentru Ion Simuţ cu totul altă accepţie decît cea pe
care i-o dădeam eu. Eu mă gîndeam la ideologia... ideologică, la ideologia ca
ideologie, în timp ce criticul şi istoricul literar „optzecist“ o înţelegea ca
pe o viziune generală despre om şi despre lume; o viziune susţinută de temele
mari, atacate într-un mod inconfundabil de către fiecare prozator important.
Prin urmare, dacă ideologie nu e, nimic nu e în romanele ultimei generaţii.
A urmat infatigabilul Virgil Podoabă, care vorbeşte exact
aşa cum scrie: elaborat şi doct, sistematizant şi în acelaşi timp fixat pe
cîteva elemente de care nu se mai poate desprinde. După ce ne-a convins,
frumos, că literatura veritabilă „absoarbe viaţa“, a vorbit îndelung despre un
roman nedreptăţit şi neînţeles, fiindcă necitit pînă la capăt: Teză de doctorat
al lui Caius Dobrescu. Tomul a fost arătat demonstrativ colegilor şi persuasiv
publicului, cu tot cu fişele criticului care-l citise şi-l ţinea acum în mîini
ca pe o armă ficţională devastatoare. Umilit, poate şi înfricoşat, am plecat
capul spre hîrtiuţa pe care îmi notam ideile colocviului, încercînd totodată să
mi le găsesc pe-ale mele. De altfel, după recitalul Podoabă am urmat eu la
microfon, dar, fiindcă elegant este să te laşi, într-o relatare, la urmă, voi
trece acum la discursul sobru-universitar al lui Ion Pop: poate cel mai
cuprinzător şi mai comprehensiv pe care l-am ascultat la Alba Iulia.
Ion Pop a adăugat un nume (Florina Ilis) pe care eu îl
uitasem în înşiruirea pozitivantă şi a punctat fazele de receptare a unei
generaţii de tineri prozatori la care ne referim, de regulă, în mod
nediferenţiat. Disocierile impecabile ale lui Ion Pop au mers preponderent pe
verticala temporală, distingînd între „imediatul lui 2000“ şi cristalizările
ulterioare. Un discurs à la Ion Pop, cu altitudinea istoricului literar care
vede în turbulenţele de ultimă oră o reiterare a iconoclasmelor culturale
anterioare. Această abordare istoricizantă a fost perfect complementară cu cea,
de critic, a mai tînărului Marius Miheţ, foarte bine orientat în problematica
generaţiei şi făcînd disocieri de fineţe în interiorul ei. Criticul de la
Oradea, din „şcoala Simuţ“, a demonstrat, practic, „deschiderea caleidoscopică“
a prozei tinere, a separat un prim val (de „idealism confuz“) de un al doilea,
al povestitorilor prin excelenţă, şi ne-a trimis pe toţi, pentru a înţelege
ce-i cu „romanul transgresiv“, la textele lui mai vechi din Familia. Norocul
meu că deja le citisem...
Între Ion Pop şi Marius Miheţ, alăturaţi aici din motive
extracolocviale, încă patru vorbitori, doi prozatori (Cristian Teodorescu şi
Radu Mareş) şi doi critici de ultimă generaţie (Bogdan Creţu şi Ovidiu
Mircean). Lui Cristian Teodorescu am înţeles că i-a plăcut ce îi place oricărui
cititor profesionist, adică proza de calitate, fără certificat generaţionist.
Ecumenism: de la Florina Ilis la debutantul Matei Florian şi de la acesta la
revelaţia Horia Ursu, Cristian Teodorescu a trecut fără nici un fel de probleme
de afiliere (dar cu încadrări exacte).
Trec peste contribuţiile lui Bogdan Creţu şi Radu Mareş,
neîndoios interesante, dar pe o paletă mult prea largă de probleme literare şi
subiecte critice, ca să consemnez două intervenţii la obiect, cu o
originalitate a punctului de vedere ce nu mi-a scăpat. Foarte documentatul şi
aplicatul Ovidiu Mircean, din „şcoala de la Cluj“, a împărţit şi subîmpărţit
proza tînără, a vorbit remarcabil despre regretatul Sorin Stoica şi a venit, la
un moment dat, cu un diagnostic îngrijorător: mulţi dintre tinerii noştri
romancieri „nu-şi pot duce propria viziune pînă la finele cărţii“.
Aici, precis că Nicolae Breban, the great Amphitryon
menţionat de aproape toţi vorbitorii (şi nu doar din curtoazie), a fost
satisfăcut. Căci viziunea lui despre Roman, ca gen în sine şi gen al genurilor,
îi traversează şi vertebrează nu doar o carte, ci o întreagă operă. În fine,
pentru a încheia colocviul şi a da o notă de feminitate acestor discursuri
critice îndeajuns de virile, Dana Sala, de la Oradea, dar venită de undeva din
sală (zău că nu e un joc de cuvinte), a vorbit despre fragilitatea şi
corporalitatea din romanele de azi ale adolescenţei versus „conştiinţa
brebaniană“, tare, din „şaizecismul“ modernist. Dar, după vreo trei ore pline
de atenţie publică şi dense de interpretări variate, prinse aici rezumativ, e
timpul să mă întorc la hîrtiuţa mea cu nume şi probleme generaţioniste.
Pe scurt, am încercat (şi poate am reuşit) să „reperez“
onoarea pierdută a prozei noastre tinere. În primul rînd, generaţia 2000 este
văzută ca un tot şi omogenizată artificial, din neatenţie sau din comoditate
critică. Nu îi sînt sesizate direcţiile şi manierele distincte, culoarele epice
pe care unii evoluează, dar alţii nu; nu îi sînt observate diferitele
compartimente. Pentru a nu face aceeaşi eroare a generalizării pripite şi
abuzive, nu o să spun că toată critica procedează astfel, amestecînd într-un
singur borcan cu dizgraţioase secreţii o generaţie diversificată pînă la
atomizare. Există însă abordări vădit simplificatoare (exemplul cel mai
proeminent: Dan C. Mihăilescu) care ne re-livrează întreaga proză tînără sub
eticheta mizerabilismului.
Nici măcar această etichetă n-ar fi una infamantă, dacă
intenţia critică însoţitoare nu i-ar da o direcţie şi un sens al discreditării.
O fi Zola mizerabilist? O fi, însă este un mare romancier. Dar abisalul
mizerabilist Céline? Dar Arghezi, unde este el mai mare prozator, în Ochii
Maicii Domnului sau în Cimitirul Buna-Vestire? Unde e el mai mare poet, înCuvinte potrivite sau în Flori de mucigai? Întrebări cu răspunsul la îndemînă
pentru orice cunoscător de literatură.
„Mizerabilismul“ este însă utilizat de către Dan C.
Mihăilescu şi alţi critici opaci la farmecul 2000 (e dreptul lor) ca o etichetă
desemnînd o realitate ficţională pe cît de scîrboasă, pe atît de precară
artistic. Mizerabilistul prin formula literară adoptată e mizerabil ca
literatură: iată echivalarea care s-a făcut şi se mai face. Este ea corectă?
Mai întîi, nu e corectă ca raţionament critic propriu-zis, independent de
evoluţia unei generaţii; şi apoi, nu e corectă prin aceea că nu este acoperită
de către realitatea prozei de azi.
E destul de facil să iei ca exemplu pseudo-literatura Claudiei
Golea şi a lui Dragoş Bucurenci ori romanele lui Cezar Paul-Bădescu şi Ionuţ
Chiva şi să exclami: iată proza generaţiei 2000! E imposibil să nu vezi – sau,
baremi, să nu fi auzit – că în această proză tînără, deja matură artistic,
există numele unor Răzvan Rădulescu şi Filip Florian, Sorin Stoica şi Bogdan
Popescu, Florina Ilis, Doina Ruşti şi Cecilia Ştefănescu, Dan Lungu şi Lucian
Dan Teodorovici, autori ai unor romane care nu au cu mizerabilismul decît
legătura pe care le-o dă, abuziv, un critic tendenţios. A colecta puroiul şi
sîngele, sperma şi sputa, drogurile şi dejecţiile (care nu exclud, prin ele
însele, literatura veritabilă, aşa cum, tot prin ele însele, nu o precipită),
pentru a le arunca apoi în obrazul unei întregi generaţii, mi se pare nu atît o
lipsă de înţelegere critică, o inaptitudine, o inaderenţă, cît o mostră de
reducţionism operat conştient.
Aşa cum fiecare generaţie rămîne în istoria literaturii prin
vîrfurile, nu prin rebuturile ei, şi această generaţie tatonantă în 2000 şi bine
consolidată un deceniu mai tîrziu va rămîne nu prin Claudia Golea şi Dragoş
Bucurenci, exemplele preferate ale lui Dan C. Mihăilescu, ci prin Sorin Stoica,
Răzvan Rădulescu, Bogdan Popescu, Filip Florian şi ceilalţi cîţiva prozatori
veritabili de pe lista mea, citită cu voce tare la Alba Iulia. Lista cu pricina
nu e închisă, fiindcă oricînd poate apărea un nume nou sau o reuşită a unui
prozator neconvingător la prima carte (cazul Ceciliei Ştefănescu). Ea este
deschisă, nu mai puţin, către publicul larg şi către criticii interesaţi nu
atît de propriile teze şi clişee, cît de realitatea vie a literaturii. Citiţi
romanele acestor tineri autori – şi vă veţi convinge. Deschideţi-le doar; şi
veţi vedea că forţa lor de prozatori vă va ţine acolo unde unii critici şi
comentatori nu prea mai vor să zăbovească: în lectură.
Cît despre premiile date la Alba Iulia, pentru roman:
Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească), pentru debut în roman: Corina Sabău, Blocul
29, apartamentul 1 (Polirom), şi pentru exegeză asupra unei opere prozastice:
Oana Soare, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie (Fundaţia
Naţională pentru Ştiinţă şi Artă), cum să le comentez dacă am fost în juriu?
Alţii o pot face. Eu doar le-am votat cu amîndouă mîinile.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters