OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I.

Inauntrul internationalei numite poetic „Coalitia Curcubeului“, Franta si Germania, tarile occidentale care se impotrivesc unei interventii militare in Irak, au devenit, dupa toate aparentele, eroinele zilei. Internationala despre care vorbesc contine: ecologisti de toate nuantele, care, ca sa parafrazam o formula celebra, „vor Pamintul, dar fara paminteni“; dusmani, mai potoliti sau mai violenti, ai experimentelor pe animale; persoane angajate intr-o lupta inversunata impotriva unei creaturi asemanatoare Monstrului din Loch Ness, pe care au botezat-o „Globalizare“; dusmani activi ai oricaror forme de discriminare rasiala sau sexuala care activeaza cu precadere impotriva exact acelor citeva tari in care asemenea discriminari au devenit de mult istorie; milenaristi de confesiune trotkista care ameninta cu matrita „imperialismului capitalist“ orice mica aspiratie a tarilor subdezvoltate catre un trai mai bun; neo-milenaristi creativi, care incearca sa reformeze sus-numita matrita in sensul instigarii la eliberare apocaliptica nu a „proletarilor“, ci a doamnelor si domnisoarelor din lumea intreaga.
La toate acestea trebuie sa adaugam si diferite grupari neo-spiritualiste, neo-vrajitoresti, neo-gnostice, neo-samanice, neo-budiste, neo-yoghine, proslavitoare ale Mumei Pamint, consumatoare entuziaste ale unui ghiveci constind din toate religiile care au functionat sau functioneaza pe fata pamintului. Sa nu uitam nici barbatii si femeile care au fost rapiti de martieni pentru a li se transmite mesaje spirituale destinate umanitatii si nici pe cei ce lupta sa scoata la lumina omuletii verzi pe care presupun ca-i tine ascunsi guvernul Statelor Unite.

Comunitatile care compun aceasta Curte a Miracolelor se considera, fara exceptie, pacifiste si sarbatoresc faptul ca vocea lor nu va mai rasuna doar la colt de strada, ci si in Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite, unde Franta, secondata de pe margine de Germania, se pregateste sa-si opuna veto-ul unei noi rezolutii in problema irakiana. Gerhardt Schroeder, si cu atit mai mult ministrul sau de Externe, Joschka Fischer, se afla, in situatia descrisa, intr-o companie dintre cele mai naturale, data fiind meticulozitatea tipic germana cu care au bifat, la vremea lor, toate extravagantele momentului ’68. Oarecum insolita este asocierea presedintelui francez, Jacques Chirac, la aceasta foarte vocala reuniune de familie. Te-ai fi asteptat ca un reprezentant atit de important al dreptei liberale europene, careia, in momentele de criza, ii incumba in mod special responsabilitatea de a pastra standardele luciditatii, sa se situeze de aceeasi parte cu membrii marcanti ai familiei sale politice. Adica de aceeasi parte cu premierul spaniol, José Maria Aznar, sau cu premierul italian, Silvio Berlusconi, care au sustinut cu remarcabila promptitudine si fermitate pozitia Statelor Unite. Se pare insa ca, dincolo de retorica si de obisnuitele gasconade, dreapta liberala franceza nu este interesata de construirea unei coerente doctrinare la nivel continental, atit de necesare in vidul creat de falimentul economic, dar si moral al statului bunastare.

Stim bine ca principiile libertatii, caricaturizate sau mai bine zis desfigurate, s-au aflat si se afla sub atac atit din partea stingii intelectuale occidentale, cit si din partea unor elite (sau mai bine zis clici) demagogice din tari subdezvoltate, cu o modernitate distorsionata or de-a dreptul esuata (Rusia sovietica si tarile satelite, ieri, lumea araba fundamentalista sau Baath-socialista, astazi). Marea tema a acestei ample coalitii este asa-zisul „capitalism mondial“, care ar reprezenta o forma de profanare a tuturor valorilor esential-umane, de cinism fara margini, de eradicare a moralei in numele intereselor celor mai egoiste.
In aceste conditii, fortele politice care-si asuma traditia de modernizare democratica a lumii occidentale nu se pot limita la realismul „interesului national“ si la politicile de asigurare a bunastarii pentru cel mai mare numar posibil. Lor le revine si sa exprime principiile care dau coerenta si sens acestor traditii ale libertatii. Este evident ca, dupa cel de-al doilea razboi mondial, o asemenea responsabilitate a fost inteleasa si acceptata pina la capat doar de Statele Unite (si, in primul rind, de Partidul Republican).

Totusi, dupa aproape o jumatate de secol, este momentul ca si Europa Occidentala sa iasa din ceea ce Saul Bellow numea cindva „vacanta pe care si-au luat-o din istorie“, care este in primul rind o vacanta morala.
Adevarata raspundere morala pentru securitatea lumii occidentale a fost asumata in ultima jumatate de secol de Statele Unite. Si asta nu pentru ca europenii ar fi fost exclusi din cine stie ce pornire „imperialista“, ci pur si simplu pentru ca Europa a iesit falita moral din cel de-al doilea razboi mondial, incarcata de vina de-a fi generat si/sau de-a nu fi putut sa impiedice nasterea si expansiunea nazismului. Una dintre cauzele rapidei prabusiri a sistemului colonial englez si francez a fost tocmai aceasta pierdere grava de credibilitate morala. In pofida duratei care ne desparte de epoca romana, concepul „virtutii“ a ramas la fel de apropiat de cel al „virilitatii“. Or, fostele mari puteri europene devenisera, la sfirsitul razboiului, propriile lor caricaturi, atit din punct de vedere militar, cit si moral, legatura dintre cele doua procese de „degenerescenta“ fiind directa: scaderea puterii militare era imediat asociata, mai ales in lumea a treia, cu o pierdere de energie vitala si de „zei calauzitori“.

In aceste conditii, americanii si-au asumat un rol absolut necesar, de neinlocuit, esential pentru salvarea civilizatiei: acela de a dramatiza principiile de baza ale libertatii, democratiei, statului de drept si de a convinge ca in spatele acestora exista o creativitate efervescenta si un angajament moral de neclintit. Numai Statele Unite, nu Europa Occidentala, aveau capacitatea de-a convinge celelalte natiuni, mai inapoiate (chiar daca, evident, in grade si forme diferite), ale planetei ca detin cu adevarat mana, adica magica energie vitala, centrala in reprezentarile premoderne despre lume care guvernau inca majoritatea societatilor (inclusiv Uniunea Sovietica).
In aceste conditii, este remarcabil ca partidele Vest-europene asa-zis conservatoare, (care conservau, in fapt, acceptiunea clasica a drepturilor si libertatilor publice), au acceptat cu o responsabila modestie (intrerupta doar de crizele de personalitate ale generalului De Gaulle) sa secondeze Statele Unite in pledoaria lor morala si in efortul lor militar la scara globala.

Loialitatea acestor partide de-a lungul primelor decenii postbelice a permis crearea unui cadru de stabilitate si prosperitate atit de larg si de coerent, incit, ulterior, nici partidele de stinga nu i s-au mai putut sustrage.
Cu toate acestea, „angajarea“ in slujba demagogiei revolutionare de stinga a celor mai multi dintre intelectualii publici europeni si capacitatea acestora de a mima sugestiv „convingerile fundamentale“ au facut adeseori ca loialitatea dreptei democratice fata de aliatii americani sa para cenusie si mediocra. Astazi insa, dupa o jumatate de secol de la cel de-al doilea razboi mondial, dupa ce societatile europene au ajuns sa interiorizeze democratia liberala, partidele construite pe respectul traditional pentru libertatile publice si private (fie ca se numesc populare, conservatoare, crestin-democrate sau direct liberale) au posibilitatea, dar si datoria, sa iasa din aceasta incoltire morala si sa treaca la ofensiva.
Solutia insa nu este delimitarea subita si aproape brutala fata de americani, asa cum face Chirac, intr-o incercare de-a emula exhibitionismul stingii demagogice. Solutia liberalilor italieni sau a popularilor spanioli, de a revigora dinauntru, cu forte proprii, valorile care au garantat succesul economic al Europei Occidentale si de a veni, astfel, in sprijinul Statelor Unite cu resurse nu doar materiale, ci si morale, reprezinta atitudinea cu adevarat constructiva si onorabila.


II.

Daca dl Schroeder, genul de politician care, pina mai ieri, aparea in Bundestag in pulovar si blugi si care s-a format in spiritul experientelor psihedelico-revolutionare ale anilor ’60, este exponentul „organic“ al manifestantilor „alternativi“, in Chirac se regasesc largi paturi de oameni respectabili cu vocatia vilegiaturii pasnice, indragostiti de confortul lor personal, de casuta lor de la tara, de tabieturi, de forme placute de socializare, care merg de la squash la tabinet si de la reuniunile pasnice de familie la surfing sau foto-safariuri. Aceasta categorie de public, nu numai francez, ci european, se impotriveste razboiului intr-un mod la fel de instinctiv ca si radicalii pestriti despre care vorbeam la inceput. E de-a dreptul amuzant sa constatam ca „boicotarea istoriei“, pusa de compatriotul nostru Emil Cioran in seama primitivei civilizatii taranesti autohtone, se potriveste atit de bine si claselor mijlocii ale unor hipersofisticate societati tehnologice. Ironia sortii pare sa anuleze intr-o clipa distanta dintre taranii lui Sadoveanu, perfect inchisi in universul lor de pastravi rumeniti la jar si godaci rotindu-se-n protap, si tinerii profesionisti urbani ai lumii postindustriale, al caror cosmos interior se structureaza in jurul unei continue competitii de suculente intre preparatele grecesti, thai, libaneze, italiene, indiene s.a.m.d.

Pe de alta parte insa putem presupune ca nu e mare lucru de capul unei teorii care se potriveste atit de bine unor situatii istorice atit de indepartate. Astfel incit, parasind efuziunile juvenile ale lui Emil Cioran, ne-am putea indrepta, mai degraba, spre avertismentele mult mai vechi ale lui Adam Smith, care, desi aprecia in cel mai inalt grad spiritul antreprenorial al claselor burgheze, era in acelasi timp ingrijorat de presupusa lor incapacitate de-a asuma spiritul martial. De unde si fragilitatea esentiala a natiunilor comerciale, mereu pindite de decadenta moravurilor, de pierderea sensului profund al responsabilitatilor si al virtutilor civice.
Numai ca, din perspectiva Occidentului contemporan, temerile lui Adam Smith ar merita amendate. Adevarata „republica comerciala“ din povestea noastra este America, or tocmai aici spiritul patriotic si virtutea publica par sa se manifeste cu energie, atunci cind momentul o cere. S-ar parea ca exersarea libertatii in conditii de completitudine, adica nu doar in exprimarea credintelor si opiniilor, ci si in spiritul de intreprindere, nu atrofiaza semnificativ sentimentul ca aceasta libertate este o valoare fundamentala si nici determinarea de a o apara la nevoie.

Alti critici ai republicilor comerciale, mai apropiati in timp, au considerat ca un alt motiv al fragilitatii acestora ar fi capacitatea lor limitata de a-si reprezenta binele si raul, pe care nu le-ar putea intelege decit in termenii alegerii rationale si ai maximizarii profitului, ca ar fi, deci, incapabile sa perceapa pasiunile cu adevarat periculoase ale sufletului. Dar si aici realitatea dezminte speculatia, fiindca nimeni altul decit un presedinte al Statelor Unite, campion recunoscut al spiritului antreprenorial, Ronald Reagan, a numit Uniunea Sovietica un „imperiu al Raului“, tot astfel cum astazi, in aceeasi traditie morala republicana, George W. Bush a vorbit despre o „axa a Raului“. De cite ori s-a auzit, in ultimii cinzeci de ani, in discursurile personalitatilor politice europene, vreo referire similara la distinctia dintre bine si rau? Desigur, europenii se trag un pas inapoi, cu superioritate, avind aerul ca asemenea calificari etice „rudimentare“ ar fi marca „naivitatii“ americane. Dar ar fi foarte util sa ne amintim ca „naivitatea“ cu care presedintele Reagan a definit Raul a contribuit la rapida spulberare a veleitatilor de superputere mondiala ale subdezvoltatei URSS, tot astfel cum ar fi de sperat ca, astazi, „naivitatea“ presedintelui Bush sa puna capat cit mai rapid fanfaronadei criminale a „Jihad-ului mondial“. Cu alte cuvinte, determinarea morala, capacitatea de a oferi un viguros sistem de referinta etic si de a vorbi despre valorile fondatoare sint elementele indispensabile ale unui sistem de securitate caruia „subtilii“ si „relativistii“ europeni ii datoreaza in intregime prosperitatea lor de astazi.

Asadar, nu marea republica comerciala care este America pare sa sufere de miopie morala si de eclipsa a virtutilor, ci mai degraba o Europa Occidentala in care spiritul antreprenorial si structurile pietei libere care au dus-o la prosperitate au fost intre timp sufocate sub proliferarea birocratica dar si ideologica a statului asistentei sociale. Europa Occidentala este, in buna masura, o civilizatie de functionari. Ceea ce nu inseamna ca e lipsita de structurile formale ale unei economii libere. Ci doar ca mentalitatea publica, spiritul dominant sint date de armatele de angajati ai sectoarelor publice, obisnuiti ca statul sa aiba grija de ei din leagan si pina la mormint si a caror religie este o slujba sigura, chiar daca modest platita. Or, se pare ca mai degraba aceasta lume de functionari, iar nu societatea de comercianti care este America (unde tonul dominant este, inca, dat de liberul intreprinzator), este pindita de pericolul semnalat de Adam Smith. Aceasta societate de functionari vrea sa uite cu desavirsire de riscurile de care este, totusi, indisolubil legata prosperitatea si de responsabilitatile pe care oamenii liberi le au fata de propria lor libertate. Si, mai important inca, aceasta societate de functionari se dovedeste cu adevarat incapabila sa-si reprezinte Raul.

Vorbeam mai inainte de faptul ca, in spatele figurii perfect respectabile, de bun vecin si de onest contribuabil, a presedintelui Chirac se grupeaza imensa clasa europeana a vilegiaturistilor cumsecade, care nu vor decit sa traiasca fara bataie de cap. Acest spirit al vacantei cvasi-perpetue, descris de Milan Kundera drept „insuportabila lejeritate de-a exista“, isi are radacinile deja in delicioasa Trilogie a vilegiaturii a lui Carlo Goldoni. Cei atinsi de spiritul vilegiaturii au senzatia ca au venit in contact cu „lumea larga“ si ca au vazut cu ochii lor cit de cumsecade sint oamenii in toate locurile mai mult sau mai putin exotice in care si-au petrecut concediile. Constatind cit de usor si de bine s-au putut intelege cu personalul de la hotel, cu omuletii care-i trageau in risca, cu cei care-i plimbau in spinarea unor camile simpatice si docile sau care le serveau crustacee delicioase preparate dupa o rafinata reteta locala, functionarii nostri au tras concluzia ca toti oamenii sint frati si ca toate culturile, oricit de diferite, stau frumos una linga alta, in deplina armonie, precum suvenirurile din propria lor sufragerie.
Sa ne amintim ca, in momentul cind fortele NATO bombardau Belgradul, presedintele Havel, lucid, le reamintea concetatenilor sai, foarte inclinati sa se identifice cu sirbii, impotriva proaspetilor lor aliati euro-atlantici, ca mirificele lor destinatii iugoslave de vacanta de altadata nu trebuie confundate cu dictatura brutala a lui Slobodan Milosevici. Dar asemenea avertismente au o prea mica putere in raport cu uriasa inertie a spiritului vilegiaturist. Sa ne mai amintim si cit de repede s-a redresat turismul egiptean dupa seria de atentate puse la cale de acolitii lui Bin Laden, cu citiva ani in urma. Cum spuneam, spiritul functionaresc este evident incapabil sa-si reprezinte sau sa inteleaga Raul.


III.

Daca la sfirsitul anilor ’80 aveam multimi demonstrind in mai toate capitalele Est-Europene care cereau, in numele „societatii civile“, sa se puna capat dictaturii partidelor comuniste, acum, la inceputul anilor 2000, avem, in capitalele Europei de Vest, o perfecta caricatura a „societatii civile“, care demonstreaza in sprijinul unui sinistru dictator, al carui sistem de putere nu se deosebeste prin nimic de cel al stalinismului clasic. „Societatea civila“ pacifista occidentala, pe care o regasim astazi bintuind pietele si bulevardele, de la Washington la Roma, este compusa din gruparile marginal-radicale descrise la inceputul acestui articol, din intelectuali publici de obicei destul de cunoscuti pentru a putea fi considerati oameni-institutie si, nu in ultimul rind, din „vilegiaturistii cumsecade“.

Daca aceste manifestatii par, cum spuneam, intoarcerea pe dos, caricatura manifestatiilor care au dus la caderea comunismului, ele seamana, in schimb, intr-un mod de-a dreptul tulburator, cu epoca „glorioasa“ a marsurilor impotriva razboiului din Vietnam. Contrar unei opinii foarte raspindite la romani, in lumea reala prea putini sint cei ce pun la indoiala savoarea unei ciorbe reincalzite. Acest puseu ascendent al consumului de ideologii radicale cu termenul de garantie expirat a inceput cu ceva timp in urma. Izbucnirea conflictului din Golf, din 1991, mobiliza deja energiile unei noi generatii a intelighentiei occidentale. Iar forma de manifestare a „pacifismului“ acestora amintea ca doua picaturi de apa de aceea a inaintasilor lor din anii ’60, din al caror preaplin de inocenta s-au nascut, printre altele, binecunoscute grupari teroriste. O foarte onorabila scriitoare londoneza, pe care, tinind cont ca este fiica fondatorului Partidului Comunist Sud-African, e de presupus ca numai cu greu ar mai fi putut s-o surprinda vreun exces in materie de patos revolutionar, imi povestea ca s-a speriat, totusi, cind, prezenta, in baza, probabil, a unui instinct inexorabil, la o demonstratie impotriva primului razboi anti-irakian, a nimerit intr-un grup de adolescenti care scandau: Tony Blair/ You will pay/ With your blood!
De atunci incoace, am putut asista cu totii la continua escaladare a violentelor in sinul confuzei grupari itinerante care nu pierde ocazia nici unei reuniuni a tarilor dezvoltate pentru a protesta impotriva „globalizarii“. Cine va avea curiozitatea sa parcurga publicatiile in care aceasta miscare se exprima, va ramine surprins sa descopere, in perfecta stare de conservare, aproape toate poncifele marxiste, de diferite nuante, cu precadere trotkiste si maoiste, care pigmentau nebuloasa ideologica a lui mai ’68. Exprimate, evident, cu aceeasi certitudine absoluta, aroganta si agresiva. Surprinzator nu este faptul ca vina utopianismului revolutionar n-a secat – seriozitatea academica pe care au cheltuit-o savanti remarcabili pentru a ne avertiza ca acesta este o permanenta a mintii umane n-ar putea fi, oricum, ignorata.

Ceea ce merita, intr-adevar si pe deplin, perplexitatea noastra este persistenta asocierii pavloviene dintre acest spirit si mantrele materialismului dialectic si istoric. Iti vine sa crezi ca, daca schemele marxiste ar fi doar cu putin mai simple, tinerii radicali de astazi nu ar ezita sa si le imprime pe amuzantele lor caciulite, pe insigne, pe maieuri sau direct pe pielea de pe diferite parti ale corpului (in situatia data, ei multumindu-se, pina la urma, cu fizionomia vultureasca a din nou faimosului Che Guevarra).
Aceasta revenire a gustului pentru proteste impotriva „Sistemului“ este incurajata si patronata cu evidenta satisfactie de corifeii pacifismului orgiastic de odinioara sau de intelectuali intre doua virste care, prea tineri in momentele respective, n-au mai apucat, spre marea lor frustrare, de care acum li se ofera sansa sa scape, decit coada de cometa a „anilor nebuni“. Se poate spune ca asemenea cramponari sentimentale de memoria reala sau fantasmatica a „tineretii“ sint omenesti, prea omenesti, si nu pot fi decit intelese. Cu conditia insa sa le acordam un tratament egal si nostalgicilor ceausismului sau dejismului de la noi, care nici ei nu fac altceva decit sa imprumute nimbul celor mai intense amintiri de junete unor epoci in care, in jurul lor, se petreceau fapte dintre cele mai promiscue (promiscue, e drept, intr-un sens mult diferit de cel ce se potriveste anilor ’60 occidentali).

Dincolo insa de toata intelegerea din lume pentru „toamna indiana“ a hormonilor pensionarilor comunismului psihedelic de altadata (pe care, in paranteza fie spus, „societatea capitalista“ pe care-o detestau si o detesta pare sa-i fi conservat intr-o forma de-a dreptul de invidiat), ramine un mare semn de intrebare cu privire la caile misterioase pe care umbla intelectul uman. In Cunoasterea inutila, o lucrare plina de nerv tradusa la noi de Dan C. Mihailescu, infatigabilul combatant pentru cauza niciodata complet pierduta a liberalismului european, Jean-François Revel, se minuna cum occidentalii, teoretic oamenii cei mai liberi si mai informati care au umblat vreodata pe fata pamintului, se dovedesc atit de putin capabili sa profite de acest avantaj, multumindu-se sa interpreteze realitatea tot printr-un set de idei primite de-a gata. Revel se referea in mod explicit la cliseele „umaniste“ ale Noii Stingi. Este, intr-adevar, uluitor sa vezi cum, dupa ce in anii ’80 si ’90 se discuta pina la satietate despre „schimbarea paradigmei“, despre „dezideologizare“, despre „depasirea iluziilor utopice si a fanatismelor modernitatii“, despre recuperarea unor traditii culturale intotdeauna diverse si chiar contradictorii (si care trebuie respectate in diversitatea si contradictiile lor), de indata ce se iveste ocazia unor aprinse „manifestatii pacifiste“ ies la suprafata aceleasi vechi sloganuri radicale saizecisioptiste, aceeasi iresponsabilitate care se vinde drept umanism, aceeasi uimitoare capacitate de automontare impotriva unor fantasmagorice conspiratii ale „imperialismului mondial“ (rebotezat astazi „globalizare neo-liberala“).

Trecerea anilor a mai atenuat pe ici-colo discursul radical, dar nu a schimbat in nici un fel cogito-ul sau profund, unilateral si simplist, nu i-a adaugat nimic in ceea ce priveste simtul nuantelor, al proportiilor sau al complexitatii, nu i-a conferit nici un dram in plus de seriozitate intelectuala si morala. Radicalii au obtinut, de fapt, ceea ce si-au dorit: au ramas mereu tineri, si-au prelungit la nesfirsit pre-adolescenta, reusind sa ajunga la senectute fara a fi trecut niciodata prin maturitate. Pentru ca, in afara acestei „simplicitati confuze“ ar fi foarte greu sa intelegem cum cineva crede ca poate distinge intre demonizarea – indraznesc sa spun – deliranta a „intentiilor de razboi ale Americii“ si sprijinul direct pentru un dictator lipsit de scrupule, care aplica poporului sau reteta terorii staliniste, care invinuieste, dupa bunul obicei al mai tuturor liderilor Baath arabi socialisti, statul Israel pentru dezastrul produs de aberantele sale politici de nationalizare si considera ca stergerea acestuia de pe fata pamintului ar umple instantaneu burtile cohortelor de someri create de guvernarea sa corupta si incompetenta.


IV.

Aminteam mai sus una din acuzatiile emanate constant din mediile intelighentiei protestatare mai vechi sau mai noi, atit de comuna incit se face auzita nu o data si printre reprezentantii intelighentiei Est-europene: aceea ca americanii nu fac decit sa-si urmareasca, in mod cinic, interesele petroliere in zona Golfului, folosind principiile morale drept simplu paravan. Acest mod de interpretare omite din start complexitatea naturala a lumii si a vietii, un lux pe care nu si-l poate permite nici un act de guvernare responsabil. Faptul ca americanii sint interesati de soarta petrolului irakian nu inseamna in nici un fel ca sint cinici, lipsiti de principii, ca ar judeca totul cu un dublu standard sau ca ideologia democratiei liberale, pe care ei o sustin, ar fi o simpla colectie de palavre.

Mai intii, este de natura evidentei ca petrolul este o resursa esentiala pentru civilizatia tehnologica in ansamblu, nu doar pentru Statele Unite, si ca nimanui nu-i poate fi indiferent cind aceasta resursa, de care depinde fericirea cotidiana a milioane, daca nu miliarde, de oameni, este controlata de un regim care da semne evidente de eclipsa mentala. Cu alte cuvinte, in masura in care-si pun problema petrolului irakian, americanii au de aparat niste interese care nu sint numai ale lor, ci ale intregii omeniri civilizate.
Pe de alta parte, n-ar fi oare de asteptat din partea unor persoane adulte, care aspira la demnitatea de purtatori de cuvint ai societatii civile la scara globala, sa realizeze ca viata reala contine, in egala masura, si valori, si interese? Ca sintem fiinte rationale capabile sa anticipeze consecintele faptelor lor si sa le judece atit din prisma tendintei firesti de maximizare a propriului profit, cit si din aceea a normelor moralei fundamentale? Autonomia regulilor de functionare a economiei de piata globale nu suspenda in nici un fel autonomia scopurilor si imperativelor morale. Interesul, definit in termeni cantitativi, pur rationali, este o forta extrem de importanta, adeseori determinanta, dar in nici un caz mai importanta decit rigoarea morala, decit idealurile si principiile. Problema actelor de guvernare responsabile este, intotdeauna, aceea de-a gasi o solutie de echilibru intre aceste determinari la fel de puternice si de necesare.

Poate ca unor tineri de 18-20 de ani le-ar putea fi scuzata, atit in 1968 cit si astazi, naivitatea de-a lua in serios „deconstructiile“ marxiste ale „ideologiei capitaliste“. O minte generoasa si inca frageda poate fi impresionata de siguranta si viteza cu care faimosul instrument al dialecticii materialist-istorice desface cutia neagra a „adevaratelor interese“ ale „burgheziei“, comparabila, poate, numai cu performanta acelor veritabili artisti care, intr-o secunda, reusesc sa deschida, folosind nimic altceva decit o simpla moneda, pina si cea mai ermetica dintre conservele de fasole cu costita.
Este de inteles o asemenea atractie pentru ca, in fond, dincolo de sofisticarea lor, analizele marxiste sau marxistoide reduc evenimentele istorice la simplitatea viguroasa a naratiunilor filmice in care Tom il fugareste neobosit pe Jerry. Cind, insa, ai trecut de aceasta virsta fericita si continui sa crezi, in maniera radicala, ca singura functie publica a eticii este sa ascunda, ca un fel de frunza de brusture (fara a insela insa vigilenta mustelor in al caror mic cap a fost implantat aparatul detectiei dialectice), excretiile (sufletesti) imunde ale „claselor oprimante“, este de luat in calcul ipoteza ca s-ar putea ca mai degraba tu insuti, iar nu societatea din jurul tau, sa suferi de o grava dereglare a tuturor simturilor – si, inainte de toate, a celui moral.


V.

Mecanismul psihologic al anticapitalismului deghizat in pacifism mi-a fost revelat recent de un clip ilustrind o piesa muzicala a d-lui George Michael, in care, printr-un desen animat, acest muzician exprima ceva in genul condamnarii agresiunii impotriva Irakului. Nu ma indoiesc ca un asemenea produs va avea un impact infinit mai puternic asupra mintilor acelor preadolescenti fara virsta care sint principalii consumatori ai culturii populare contemporane decit argumentatiile rationale ale lui Colin Powell si ale lui Donald Rumsfeld. Mintile „pacifiste“, spalate de o retorica unilaterala si adeseori neinformata, dar incununata de nimbul „spontaneitatii expresive“, vor gasi categoric o satisfactie in a-i vedea pe George W. Bush si Tony Blair reprezentati ca niste moroni libidinosi care se joaca in mod imbecil cu soarta umanitatii. In acelasi timp, vor gasi probabil cit se poate de potrivit ca, spre deosebire de ei, George Michael, stilizat grafic intr-un mod infinit mai magulitor, reprezinta sublima perversitate polimorfa a Vietii cu V mare.

Acest clip nu mi se pare socant si nici macar surprinzator. Este veche preocuparea stingii artistice occidentale pentru conservarea, chiar daca in forme aparent rafinate si sofisticate, a traditiilor papusilor de paie grosolan-grotesti reprezentind „imperialismul anglo-american“ si „lacheii sai“ arse la demonstratiile regizate de regimurile staliniste. Data fiind predilectia stingista pentru standardele duble, triple, cvadruple, n-ar mai avea de ce sa ne mire nici faptul ca Michael pare sa ignore continua amenintare in care traiesc, in patria amicului sau, Saddam Hussein, homosexualii, ale caror drepturi acest star pretinde ca le apara, ca sa nu mai vorbim despre „solutia finala“ aplicata tuturor comunitatilor gay de pe fata pamintului la care viseaza actualii aliati din umbra ai liderului irakian, fundamentalistii din Al Quaeda. Am putea, eventual, constata ca perversitatea lui Michael nu tine (asa cum ar crede, probabil, ultraconservatorii) de orientarea sexuala, ci de instinctul supravietuirii, atita timp cit Domnia sa isi exalta cu entuzism dusmanii naturali si isi palmuieste cu scirba aparatorii (sa nu uitam, totusi, ca presedintele Bush si premierul Blair sint reprezentantii devotati ai unui sistem politico-juridic care protejeaza riguros drepturile si demnitatea minoritatii careia Michael ii apartine).

In ceea ce priveste ideologia clipului, ea nu inoveaza absolut nimic inauntrul propriului ei sistem de referinta, ci consta doar din recircularea vechiului slogan Make love not war. Este evident ca, intr-o lume normala, adica libera, nimeni nu trebuie sa-l poata opri pe Michael de la a-si exprima adeziunea la vechea idee ca unica solutie serioasa a tuturor problemelor economice, sociale, politice si, nu in ulitmul rind, militare este o partida planetara de sex in grup. Desi consta dintr-o acumulare de idei si motive (ideologice si grafice) perfect previzibile, clipul are, totusi, cum spuneam mai sus, meritul de a dezvalui mecanismul psihologic al culpabilizarii obsesive a liderilor de astazi ai Statelor Unite si ai Marii Britanii. Acest produs artistic exprima pe scurt esenta filozofiei de viata a pacifistilor atit de activi in ultima jumatate de secol: hedonismul integral. Viziunea care se desprinde din imaginile lasciv-ironice, acompaniate de o melodie despre care personal nu-mi amintesc altceva decit ca era saltareata, este ca principalul scop al vietii este placerea. Ca existenta are sens numai daca ne livreaza o cantitate considerabila de excitatii placute ale tuturor simturilor.

Aceasta idee simpla reprezinta liantul tuturor grupurilor excentrice sau „angajate“ care manifesta impotriva razboiului, ca si liantul dintre acestea si o parte insemnata a clasei (mijlocii, evident) a „vilegiaturistilor“ despre care am mai discutat. Daca privim existenta prin acesti ochelari, este imposibil sa nu le atribuim celorlalti aceleasi mobiluri ca ale noastre, sa ne imaginam ca ei pot fi condusi de alte aspiratii sau miscati de alte resorturi, ca pur si simplu se pot simti responsabili fata de alte principii sau fata de principii in general. Asadar, vom conchide ca, daca administratia americana pledeaza cauza razboiului, explicatia nu poate fi decit ca acestor oameni acest lucru le face pur si simplu placere. Cum ar putea „ei“ functiona, la urma urmei, pe baza altui mecanism decit „noi“? Iar ratiunea de a-i condamna, de a demonstra impotriva lor, este aceea ca placerea obtinuta din agresiune, din violenta este „monstruoasa“, este „impotriva firii“, este efectul unei „dereglari“ a mecanismelor normale, „sanatoase“ de functionare (evident, daca nu este vorba cumva de sadismul sexual practicat prin liber consimtamint, care, el, este o practica binecuvintata…).

Pornita din operele si analizele unor ginditori freudo-marxisti, aceste idei despre natura „razboiului“ (asociat presupusei rapacitati esentiale a insusi „capitalismului“, aceasta Gorgona omniprezenta in fantasmagoria materialismului istoric) au ajuns sa impregneze cultura populara si intelepciunea conventionala (sau, am putea spune, „jurnalistica“) a multor societati occidentale. Ca si in anii ’60, liderii „complexului militar-financiar“ sint vazuti ca niste caricaturi ale „omului natural“, la fel de hedonisti ca acesta, supusi in egala masura principiului placerii, dar urmarindu-l, ca sa spunem asa, pe cai gresite. Hedonismul „pacifist“ este profund narcisist, el proiecteaza peste tot in jurul sau numai propriile valori sau mai degraba propriile fantasme feerice sau angoasante. Asadar, schemele psihanalitico-mitologice vehiculate pe seama presupusilor „dusmani ai pacii mondiale“ nu ne spun nimic serios despre acestia, dar sint extrem de relevante pentru simplicitatea universului mental al pacifistilor de opereta care-i acorda astazi, cu deplina inconstienta, suport moral lui Saddam Hussein.
In universul „pacifist“, gravitatea, dramatismul sau chiar tragismul, ca dimensiuni inerente ale conditiei umane, povara deciziei, experienta incertitudinii, a deliberarii interioare, a indoielii nu-si mai gasesc nici un loc. Prezenta in rindul protestatarilor a unor persoane care afiseaza ostentativ convingeri religioase mai mult sau mai putin traditionale pare sa reduca din forta argumentului, dar asta nu este decit o aparenta. Fiindca dulcegaria pacifista se acorda, de fapt, foarte bine cu un sentimentalism religios care nu inseamna, in esenta, altceva decit cautarea unei „spiritualitati“ cit mai comode, mai confortabile, mai „deconectante“.

Pacifismul de astazi si-i imagineaza pe cei pe care si i-a luat drept adversari pornind de la sine, ba chiar, in mod paradoxal, intr-un continuum cu sine, bazat pe convingerea, pe care o presupune impartasita de toata lumea, ca traim pur si simplu pentru a ne distra pe cinste. Dezacordul, asadar, nu ar tine decit de natura dorintelor si a placerilor considerate ca acceptabile, nu de principiul placerii in sine.
Un asemenea mod de a concepe existenta insa este, din nou, mai raspindit in republicile de functionari, de tipul Germaniei si Frantei, si mai rar intr-o autentica republica comerciala cum este America. Reprezentantii oficiali ai „vechii Europe“, cu papioanele lor cochete, cu vestutele lor vioi colorate, au, de obicei, aerul, altfel afabil, bonom, ca abia asteapta sa auda soneria care anunta sfirsitul programului, pentru a se refugia in pacea caminului. Or, acesta este un tip de atitudine pe care foarte greu l-am putea asocia cu stilul unor demnitari americani de statura lui Donald Rumsfeld sau a lui Colin Powell, care au totusi aerul ca „sint“, ca sa spunem asa, „aici ca sa ramina“.

Pacifistii proirakieni nu-si pot macar formula ipoteza ca avocatii eliminarii de la putere a sinistrului dictator, Saddam Hussein, s-ar putea sa nu-si doreasca in nici un fel razboiul. Ba chiar sa fie intr-o foarte mare si dramatica masura constienti de cumplitele lui implicatii. Dar sa considere, totusi, ca acesta este inevitabil, pur si simplu pentru ca avem datorii nu doar fata de nevoia noastra de „placere“, ci si fata de principii de o natura mai inalta, pe care ne-am angajat sa le respectam. De asemenea, mintea pacifista pare sa fie incapabila sa perceapa ideea unei (inevitabil dramatice) asumari a raspunderii pentru folosirea punctuala, pe cit posibil limitata, intensa dar de scurta durata, a violentei pentru a evita evolutii care ar impune pina la urma tuturor partilor eforturi si sacrificii la o scara infinit mai mare.