OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

VI

Un alt tip de argumentatie „pacifista“, despre care am amintit constant, considera ca „fortele obscure“, „gruparile de interese“, „centrele oculte de putere“ care sustin razboiul ar fi reprezentate nu neaparat de persoane cu dorinte pervertite, ci de creaturi incapabile de orice dorinta, de veritabili roboti, care nu fac decit sa-si calculeze la rece interesele. Asemenea idei isi au emulii lor, nu putini, si in rindurile intelighentiei est-europene. Iata-l, de exemplu, pe un foarte activ epigon de la noi al stingismului occidental antiamerican al anilor ’60 sustinind ca Statele Unite vor ataca in cel mai scurt timp Irakul pentru simplul motiv ca analistii pietei bursiere „prognozeaza“ ca un razboi scurt si eficient ar relansa rapid economia americana.

Cineva care vede atit de clar (cu acea luciditate pe care ti-o poate da numai intersectia dintre utopiile negative halucinogene ale SF-ului anilor ’60 cu orele de invatamint politico-ideologic in care aflai cum „baza“ determina „suprastructura“) nu mai poate fi interesat de detalii marunte, cum ar fi declaratiile prin care presedintele Bush, inca din 11 septembrie, s-a angajat in fata natiunii americane ca va urmari terorismul islamic pina la radacini, fara a face distinctie intre faptasii propriu-zisi si statele care-i sustin sau ii adapostesc. Ceea ce ar putea sa insemne ca atacarea Irakului nu a fost decisa „acum cinci minute“, pe baza unei fituici cu analize financiare, ci chiar in zilele imediat urmatoare prabusirii Gemenilor. Si ca justificarea morala pentru o asemenea decizie a unei administratii care-si respecta in mod absolut cetatenii este ca jumatatile de masura si pertractarile sicofantice de tip Schroeder-Chirac nu ar insemna decit o insulta grava, inacceptabila, adusa memoriei miilor de victime nevinovate ale odiosului atentat.

Problema, insa, cu liderii de tipul actualului cancelar german si actualului presedinte francez este ca au pierdut de mult sau, mai degraba, nu au avut niciodata sensul marilor angajamente morale, al devotiunilor etice absolute. Desigur, ei si republicile lor de functionari au putut si pot trai foarte bine fara o maretie morala autentica (pe care Germania, spre deosebire de Franta, are macar decenta sa nu o mimeze). Dar si-au putut si-si pot permite acest lux pentru ca traiesc intr-o lume in care Statele Unite au avut si au determinarea si forta spirituala de a-si lua asemenea angajamente. Determinarea morala americana a fost aceea care a asezat reperele, care a dat sens, coerenta, dinamism proceselor economice, sociale, politice din lumea occidentala a ultimei jumatati de secol. Iar aspectul cel mai jenant al pacifismului franco-german este ca cele doua simili-puteri se comporta de parca ar sti ce-ar vrea sa faca si incotro ar vrea sa se indrepte din momentul in care ar iesi din acest sistem de referinta – repet, nu doar economic si militar, ci si, intr-o masura poate inaparenta, dar determinanta, moral.


VII

Nu stiu cita dreptate poate avea Donald Rumsfeld cind vorbeste de o „Europa tinara“ (aceasta mi se pare abia un proiect, vag schitat nu atit la nivelul marilor institutii, cit mai degraba la cel al citorva centre de excelenta, formale sau informale, risipite pe suprafata intregului continent), dar mi se pare foarte clar ce vrea sa spuna prin „Europa batrina“. Nu cred ca aceasta caracterizare li se potriveste global Frantei si Germaniei, care sint, fiecare in parte, fenomene prea complexe, vii, dinamice pentru a fi definite printr-o formula. Dar spiritul pe care-l ilustreaza astazi guvernele acestor tari si reprezentantii lor cei mai autorizati, Presedintele si Cancelarul, este, in mod evident, unul vetust.
O simpla comparatie intre mesajul lui Schroeder si cel al lui Blair, ambii perceputi un timp ca innoitori ai social-democratiei europene, scoate imediat in evidenta o diferenta de anvergura si de calitate. Aparentul curaj al cancelarului german de a se opune vointei americane nu este, in fond, decit expresia unui foarte accentuat conformism. Schroeder nu promoveaza nici un fel de idee politica, nici un mesaj moral distinct si autentic, ci pur si simplu prelungeste in sfera politicii externe programul ascunderii abile a stagnarii societatii si economiei germane, cu care s-a prezentat recent in fata alegatorilor. Nimeni n-ar putea considera un lider care supravietuieste la remorca fricii de schimbare a alegatorilor sai drept o lumina in materie de innoire doctrinara.

Spre deosebire de Schroeder, Blair a beneficiat de reformele profunde, curajoase, fara egal in Europa, initiate si duse la capat de Margaret Thatcher si de succesorul sau, John Major. Dar este un merit important acela de-a fi lasat neatins nucleul esential al acestor reforme, mai mult chiar, de a-si fi asumat cu real curaj chiar spiritul acestei profunde liberalizari economice, propunind clar si raspicat schimbarea valorilor fundamentale ale laburismului. Prin aceasta, Blair are o sansa reala de a revigora o ilustra traditie de gindire si actiune politica, facind sa renasca, sub alta denumire, dar in acelasi spirit, Partidul Liberal, disparut din viata politica engleza in jurul anului 1910. Acest autentic dinamism intelectual si acest patos moral innoitor se regasesc in mod clar si in actiunea externa a premierului britanic. Intr-un mod care merita tot respectul, Blair se dezice ferm de deplorabila traditie a Noii Stingi de-a legitima, in numele asumarii responsabilitatii pentru „imperialismul occidental“, unele dintre cele mai obscene si mai represive regimuri pretins „populare“ sau „socialiste“ (cum este si cel al lui Hussein) din Lumea a Treia.

Pe de alta parte, chiar atunci cind recunoaste necesitatea de-a dezarma regimul irakian, Schroeder se plaseaza, in fapt, in aria aceluiasi patetic si teatral tiersmondism visceral antiamerican al anilor ’60, pe care l-a resuscitat furtunos in campania sa electorala. Probabil ca domnia-sa nu mai crede astazi cu ingenuitate in lozincile miscarilor studentesti de altadata, dar asta nu-l impiedica sa manipuleze printr-un calcul rece nostalgia multora dintre compatriotii sai pentru acea epoca fericita, lipsita de orice responsabilitati si plina de „sic radical“. Ceea ce conteaza este ca Schroeder nu se arata dornic sau capabil sa rezolve numeroasele confuzii intelectuale si morale lasate mostenire Germaniei de astazi de anii ’60. Europa „veche“ despre care vorbeste dl Rumsfeld nu este neaparat Europa secolului al XIX-lea. Perioada exhibitionismelor ideologice iresponsabile in stil Flower Power este si ea istorie, este la fel de depasita, de inactuala, de vetusta. „Vechea Europa“ reprezentata de Schroeder este Europa radicalilor imbatriniti in sterila mimare a insurgentei revolutionare juvenile.

Sa trecem acum in partea lui Chirac, unde se manifesta, paradoxal, tot ce poate fi mai contrar spiritului pan-european pe care s-ar presupune ca Franta il promoveaza, ba chiar ca-l intruchipeaza. Ambitia presedintelui francez de a copia „marile atitudini“ ale generalului de Gaulle vadeste o trista lipsa de personalitate si imaginatie. Adica o forma de cramponare de trecut care ii da din nou dreptate secretarului apararii, Rumsfeld. Redescoperim la Chirac, nestirbita, credinta aproape induiosator-provinciala ca posturi si intonatii preluate din recuzita „Comediei Franceze“ pot suplini pierderea statutului mondial al Frantei si pot sustine veleitatea sa de a reprezenta farul calauzitor al democratizarii globale. In fapt, pierderile ei pe linie economica, politica, militara se asociaza intim cu cele de prestigiu moral si intelectual, fara a fi posibil sa spunem care ar fi cauza si care efectul. Astazi, faimoasa Revolutie Franceza este perceputa (cu mai multa sau mai putina indreptatire) ca leaganul brutalelor ideologii nationaliste si totalitare care au desfigurat modernitatea europeana, in timp ce procesul compensator, al „insanatosirii“ democratice si liberale a batrinului continent si a unei bune parti a lumii, ne apare, din perspectiva istorica a momentului, ca legat in mult mai mare masura de Revolutia Americana.

Atitudinea presedintelui Chirac atrage atentia, cu putere, asupra faptului ca, in continuare, pentru Franta discursul politic europeist nu este decit fatada unor aspiratii catre mai marea glorie sau, mai degraba, mai marea vizibilitate mediatica a galicismului. Acest provincialism adinc inradacinat, aceasta incapacitate de a depasi proiectul politic al unei epoci apuse, aceasta dependenta mentala profunda de mitologia titanismului nationalist a modernitatii timpurii (cu atit mai mult cu cit este vorba acum de un… titan pitic) ne arata ca, de fapt, la nivelul implicatiilor profunde, alegerile din 2002 au fost cistigate nu de dl Chirac, ci de Le Pen…
Cu toate acestea, exista o diferenta esentiala intre epoca in care generalul de Gaulle le punea bete-n roate americanilor si opozitia franceza de astazi la razboiul irakian. Cu citeva decenii in urma, gaullistii credeau in mod serios in sansele Frantei de a reprezenta din nou ceva pe arena internationala. Reactia de acum, insa, este mai mult defensiva, exprimind, in fapt, iritarea de a fi deranjat din bine inradacinatele inertii si habitudini. Nu dorinta de a actiona, ci spaima de consecintele oricarei actiuni, disimulata in retorica inalta a unor principii galo-europene, pare sa fie resortul profund al acestei pozitii publice. Franta, ca si Germania, de altfel, se agita intens pentru a-si pastra dreptul de-a nu face nimic.

Iata de ce referirea lui Donald Rumsfeld la o „Europa batrina“ nu vizeaza doar incapatinarea de-a persista in reverii la fel de vetuste, indiferent daca radicale sau conservatoare, ci si un fel de paralizie „hamletiana“ in fata unor evolutii critice, daca nu de-a dreptul inspaimintatoare, de pe scena internationala. O dovada de deruta si incapacitate de actiune mascate printr-o initiativa pur teatrala este faptul ca, in momentul in care Statele Unite avertizeaza asupra pericolului imens al pierderii controlului asupra armelor de distrugere in masa, Chirac este preocupat sa-si armonizeze pozitia in Consiliul de Securitate cu Putin, presedintele unei tari al carei haos intern este una dintre principalele conditii favorizante ale dezordinii nucleare mondiale.


VIII

Incheierea, pur teatrala, cum spuneam, a unei aliante pacifiste ruso-franceze este clar legata de obsesia, centrala atit in discursul pacifismului stradal, cit si in al celui aulic, a „hegemoniei globale americane“. Convingerea ca americanii, eventual in complicitate cu iudeo-masoneria mondiala, au urmarit, printr-o uriasa conspiratie intinsa pe doua secole, sa puna mina pe planeta poate fi gasita, intr-o stare de adinca inradacinare, nu doar in numeroase minti semianalfabete din Orientul Apropiat, ci si in capetele unor foarte „responsabili“ si „angajati“ membri ai intelighentiei occidentale (evident, nu vreau sa insinuez nici un moment ca Chirac si-ar impinge antiamericanismul chiar pina la a acorda azil in inteligenta sa unor asemenea bazaconii; pentru Putin, insa, n-as baga mina-n foc…).

Observatorul mai realist isi va aminti, totusi, ca insisi Powell si Rumsfeld, care au ajuns acum cel mai sus pe listele negre ale „blinzilor“ pacifisti, sustineau, in momentul instalarii administratiei Bush, necesitatea dezangajarii Statelor Unite din multe teatre de razboi reale sau potentiale si restringerea actiunilor militare la strictul necesar (cu cresterea corespunzatoare a capacitatii de interventie rapida si eficienta). In situatiile in care interventia s-ar dovedi, totusi, inevitabila, sustinea generalul Powell, prioritatea absoluta ar trebui sa devina evitarea implicarii in mai multe conflicte in acelasi timp. Este o foarte amara ironie a sortii ca tocmai Powell si Rumsfeld, care, evident, articulau o doctrina sustinuta si de presedintele Bush, se vad astazi in situatia de a gira o operatiune antiterorista la scara globala atit de complicata, care presupune un numar ingrijorator de mare de actiuni paralele si de implicari pe termen lung in conflicte dintre cele mai complicate. Este evident pentru orice observator obiectiv, condus de principiul unei, fie si minimale, adecvari a judecatilor la fapte, ca actuala administratie americana nu este deloc incintata de acest de-a dreptul tragic rol pe care trebuie sa-l joace si ca ar dori cu toata sinceritatea sa-si poata imparti povara cu parteneri puternici, responsabili si loiali.

Dar, se pune intrebarea, cu cine? Teoreticienii sistemului multipolar de securitate descriu emergenta unor noi centre de putere ca pe un proces obiectiv, inevitabil. Dar daca incercam sa adoptam o perspectiva normativa, am putea sa ne intrebam: cu cine dintre cei capabili si dispusi s-o faca ne-ar conveni sa-i vedem pe americani impartindu-si responsabilitatile globale? Aliatii europeni, cu exceptia Marii Britanii si Turciei, chiar si atunci cind se aliniaza de principiu pozitiei Statelor Unite, isi reduc la minimum cheltuielile militare. Pretentiile Frantei si Germaniei de-a face opinie separata in cadrul NATO nu se intemeiaza in nici un caz pe vreo participare semnificativa, in comparatie cu cea americana, la bugetul comun sau pe vreo investitie notabila de inteligenta in domeniul industriei de aparare sau al politicilor de securitate. Pentru europeni, idealul pare sa fie Islanda, tara NATO lipsita complet de armata. Ca dovada, nesfirsitele discutii despre crearea unei forte de reactie europene, discutii condamnate de la bun inceput la sterilitate.

In afara Europei, tarile cu credibilitate democratica, in primul rind Japonia, cultiva un pacifism la fel de indirjit ca si democratiile vest-europene. Alti parteneri? China comunista, care, in pofida aerului de autoincredere pe care-l arboreaza, nu prea stie incotro se va indrepta in urmatorii ani? India si Pakistanul, tari in care posesiunea armamentului nuclear se asociaza cu mizeria cea mai crincena, care poate genera oricind o basculare spre anarhie, ca sa nu mai amintim si faptul ca ambele au aerul ca ard de nerabdare sa-si testeze arsenalele una pe cealalta? Dar, cu toata fragilitatea lor interna si cu toata tensiunea dintre ele, cele doua puteri nucleare ale regiunii sud-asiatice par, oricum, mult mai capabile sa-si tina sub control dispozitivele militare decit deja amintita Federatie Rusa, altfel si ea candidata, si inca intr-o maniera foarte vocala, la statutul de garant al securitatii mondiale. Cel putin pina acum, presa mondiala n-a informat ca gruparile criminale din India sau Pakistan le-ar putea procura oricind clientilor lor orice fel de materiale radioactive, asa cum este cazul in Rusia postcomunista.

Si atunci, cine? Cum ar putea, in aceste conditii, Statele Unite sa-si refuze (asa cum li se cere din partea unor foarte diverse lobby-uri, unele chiar europene) un aliat loial, responsabil, curajos si verificat democratic, asa cum este Israelul, cu care poate colabora macar pentru mentinerea stabilitatii intr-o anumita regiune? „Pacifistii“ nostri plini de cele mai bune intentii ar prefera sa vada Statele Unite impartind raspunderea pentru securitatea globala, intr-un profund spirit „egalitar“ si „umanist“, mai degraba cu Irakul lui Saddam Hussein. In opinia mea, insa, nu trebuie sa fii neaparat un cetatean al statului Israel, ci doar un om cu mintea sanatoasa ca sa realizezi ce cosmar ar putea sa reprezinte o pace mondiala garantata de liderul de la Bagdad sau de oricine altcineva care-i seamana. In mod cert stiu asta foarte bine cetatenii Europei de Est, care au suportat o jumatate de secol „garantiile de securitate“ ale comunismului sovietic!

Din aceste motive, principala sursa de ingrijorare a unei persoane decente care-si calculeaza realist interesele ar trebui sa fie nu hegemonia globala a Statelor Unite, ci faptul ca nimeni nu le poate cere americanilor sa faca la nesfirsit, de unii singuri, efortul urias si chiar sacrificiul de-a asigura echilibrul si rationalitatea relatiilor internationale. Dintre toate marile puteri care au existat si care exista, Statele Unite sint cea mai calificata moral sa faca aceasta, sint una dintre foarte putinele mari puteri din istorie, daca nu singura, care au demonstrat ca urmarirea propriului interes nu impune incalcarea unor principii generale de decenta si nu exclude un respect real pentru valorile, pentru cultura si, nu in ultimul rind, pentru interesele partenerilor si chiar ale adversarilor, atita timp cit si acestia din urma se comporta intr-un mod acceptabil de rational si de decent. Toate acuzatiile de astazi impotriva Statelor Unite, cum ca ar sfida reguli si principii la care vegheaza Organizatia Natiunilor Unite, sint aduse, in imensa majoritate, de tari al caror dosar cuprinde nenumarate incalcari ale drepturilor omului si ale legislatiei internationale. Chiar cind n-au tinut cont cu strictete de litera angajamentelor lor internationale, Statele Unite au respectat, totusi, spiritul acestora, in timp ce pentru acuzatorii lor de astazi mai degraba inversul este valabil.

Cu toate contradictiile si complicatiile ei, epoca prezenta, in care Statele Unite conteaza ca unica superputere mondiala, va fi considerata in timp drept una dintre cele mai echitabile, mai transparente si mai oneste din istoria sistemului mondial modern. Este evident ca aceasta situatie nu poate dura, ca efortul american este prea mare, ca fortele centrifuge se acumuleaza continuu, ca fracturile milenare de valori si civilizatie nu pot fi facute sa dispara ca prin farmec. Cu toate acestea, dupa cum arata posibilii candidati la poliarhie, este foarte greu de crezut ca schimbarea, in momentul cind se va produce, se va produce spre bine. Iata de ce mi se pare iresponsabil, ba chiar oarecum imoral, sa incerci sa grabesti sfirsitul, oricum, din pacate!, inevitabil, al acestei epoci de pace americana globala, care a dat aproape tuturor, chiar si celor mai inversunati inamici ai Statelor Unite, o speranta de dezvoltare si de prosperitate.


IX

Spuneam mai sus ca, daca existenta unei „Europe batrine“ mi se pare evidenta, mult mai discutabila mi se pare speranta ca s-ar fi nascut, in compensatie, o „Europa tinara“. Aceasta ar fi, oricum, destul de compozita, dat fiind ca lista tarilor care sustin pozitia americana cuprinde atit membre ale Uniunii Europene, cit si aspirante cu un statut mai mult sau mai putin cert. S-ar putea spune ca singurul liant subteran dintre cele doua categorii de componente este faptul ca printre principalele tari occidentale care sustin America se numara unele – Spania si Italia, in primul rind – care au inca proaspat in memorie un trecut de insecuritate si saracie, pe care inca mai stiu ca l-au depasit datorita sprijinului Statelor Unite si care le face sensibile, intr-o oarecare masura, la experienta de astazi a tarilor est-europene.
Chiar daca nu indica, in mod real, aparitia unei „noi“ Europe sau manifestarea coerenta, recognoscibila, distincta a unei „Europe tinere“, prezenta criza arata cel putin un lucru esential – si anume ca mult-discutatul, intens institutionalizatul, gramaticalizatul si birocratizatul proces al integrarii europene eludeaza, in fapt, intrebari si probleme esentiale. Pina acum, mediile au insistat asupra tensiunii dintre Statele Unite si Europa, dar avem tot atitea motive sa diagnosticam o rebeliune in sinul UE impotriva unei prefigurate hegemonii franco-germane.

Interpretarea simplista ca acest conflict ar fi putut fi inventat sau instigat de americani refuza sa ia in calcul existenta unei falii profunde inauntrul larg celebratului proces de integrare. UE trece acum de la indelungata si minutioasa constructie a unei infrastructuri economice si juridice comune la un palier politic care implica, in mod mult mai adinc, simbolurile, ideologiile, valorile – aspecte culturale si, deci, profund emotionale. Parintii fondatori ai comunitatilor europene au avut remarcabila prevedere de-a pune pentru mult timp intre paranteze problemele definirii spirituale, intelectuale, simbolice a continutului europeismului. Aceasta aminare a ajuns, insa, la termenul ei scadent, cind tensiunile nu mai pot fi disipate cu usurinta.
Pe de alta parte, este vorba si de o foarte grava criza a NATO. Ce semnal trimit Germania si Franta, care refuza sa se angajeze pentru securitatea nu a unui membru foarte proaspat, nu a unei tari a carei adeziune n-a fost inca ratificata, ci a uneia dintre tarile fondatoare ale organizatiei, a unuia dintre aliatii lor cei mai vechi, Turcia? Ce pot intelege de aici noii membri? Ce valoare mai pot avea discursurile despre o constructie de securitate europeana in sfirsit robusta si coerenta? In ce masura tarile ex-comuniste mai pot considera ca-si pot scoate din minte amenintarile la securitatea, independenta, in unele cazuri, chiar existenta lor, pentru a se putea consacra esentialelor lor probleme de dezvoltare? Ce credit moral mai poate avea componenta european-continentala a NATO, atunci cind este evident ca Turcia nu se poate baza in mod serios decit pe sprijinul Statelor Unite si al Marii Britanii?

Indiferent de modul cum se vor regla lucrurile la suprafata, aceasta atitudine a Frantei si a Germaniei nu va fi uitata cu usurinta in capitalele est-europene. In ce masura ar mai putea lua tarile baltice in serios Europa? Pina mai ieri, acestea rasuflau usurate, convinse fiind ca si-au asigurat in sfirsit securitatea in raport cu Federatia Rusa. Cine, insa, in locul balticilor, nu s-ar stradui de acum inainte sa capete garantii de securitate speciale din partea Statelor Unite? Chiar Polonia, care pare asigurata din toate partile, integrata deja cu drepturi depline in NATO si mult avansata pe calea aderarii la UE, isi va permite, in continuare, sa-si considere depasit destinul tragic si sa nu caute sa-si consolideze relatiile, oricum preferentiale, cu America? Nu in ultimul rind, Romania, plasata in vecinatatea imediata a Transnistriei, un focar de conflict, o zona de concentrare a trupelor rusesti, periculoase nu neaparat printr-o improbabila agresiune directa, ci prin faptul ca alimenteaza, pe cai ilicite, un foarte intens trafic de armament si o mentinere a crimei organizate la cote dintre cele mai ridicate; in ce masura am mai putea conta noi, in mod serios, pe sprijinul „nucleului“ franco-german pentru a face fata acestor amenintari? Cine in locul nostru si-ar asuma riscul de-a nu adinci cit mai mult posibil relatiile directe cu Statele Unite?

Pina la urma, problema poate fi pusa si in termeni de memorie istorica. De partea cui ar putea fi, din aceasta perspectiva, est-europenii? De partea Frantei si Germaniei, cu disponibilitatea lor „pacifista“ pentru tranzactionarea tuturor valorilor si principiilor puternice? Dar asta nu le reaminteste spiritul care, in anii ’30, l-a incurajat pe Hitler sa zdrobeasca, sa mutileze sau sa compromita toate noile state create in urma Tratatului de la Trianon? Nu le reaminteste, in aceeasi masura, tranzactiile cu Stalin, care au dus la instaurarea dictaturilor comuniste in zona, si apoi „destinderea“ din epoca post-stalinista, care a avut si ea ca urmare legitimarea internationala a unor regimuri resimtite ca profund ilegitime de catre societatile care le suportau? Pe de alta parte, atitudinea decisa a Statelor Unite, refuzul de a negocia cu un dictator brutal si lipsit de scrupule, al carui bun plac nu se vrea limitat de nici un fel de principii sau legi interne sau internationale, nu e de natura sa le reaminteasca est-europenilor spiritul care, in cele din urma, i-a eliberat din lungul lor prizonierat sovietic?


X

Prezenta criza are efecte intr-un plan pe care, de obicei, il ignoram, iar, prin simplul fapt ca ne face sa-l percepem din nou, se poate spune ca ea are si un anume efect pozitiv. Procesul integrarii in UE nu a reusit, pina acum, sa mobilizeze cu adevarat energiile creatoare, resursele, ambitiile societatilor est-europene. Desigur, exista o adeziune populara de principiu (in scadere, insa, tocmai in tarile cele mai apropiate de integrare), legata de speranta generica intr-o crestere a nivelului de trai. Dar este imposibil sa legi procesul integrarii de o reala „idee europeana“, care sa stimuleze imaginatia si sa afecteze sentimentul profund de demnitate personala al est-europenilor. Acest lucru nu se intimpla fiindca Europa insasi, in ciuda faptului ca este o capodopera de bricolaj juridic, politic, economic, in care sint implicate nenumarate mici idei cit se poate de ingenioase, este totusi lipsita de un mesaj moral sau civilizator articulat. Ea nu poate propune nici macar un sistem pregnant de conflicte, de filozofii politice si morale care sa se confrunte intr-un mod stimulativ.
Prezenta criza ne pune in situatia de-a realiza cu pregnanta acest fapt. Atitudinea pretins pacifista, in fapt doar antiamericana, a Frantei si Germaniei reveleaza cu tulburatoare claritate tocmai aceasta profunda lipsa de patos, de mesaj moral a „Europei“, esecul ei jenant, atunci cind incearca sa se prezinte drept ceva coerent si distinct in raport cu America. Nu incercarea de a fi astfel este de condamnat, ci evidenta ca asemenea aspiratii nu sint, in fapt, decit simple veleitati, ca in spatele lor nu exista nici o investitie de creativitate, nici o viziune politica sau culturala, ci doar o colectie de clisee ideologice pur si simplu prafuite.

A realiza aceasta stare de fapt obliga, intr-un mod care mie mi se pare imperios, la cautarea a ceea ce, pina acum, parea complet exclus, absolut de neconceput, adica la cautarea alternativelor. La formularea, macar, a ipotezei ca ar putea exista si un alt viitor decit disciplinata, metodica asimilare a acquis-ului comunitar si transformarea lenta, dar sigura intr-o republica de functionari de tip franco-german. Evident, nu cred ca sintem in situatia de-a abandona pur si simplu integrarea in UE, dar mi se pare ca acest proces insusi poate cistiga un oarecare dinamism prin faptul ca in spiritul nostru ar putea fi prezente, de-acum inainte, alternative de dezvoltare. Din acest punct de vedere, solutia unui alt NATO, inauntrul caruia americanii si-ar putea redefini aliatii, lasind la o parte tarile care se simt inspirate de alte concepte de securitate, cum ar fi Franta, Germania, Belgia, mi se pare nu neaparat probabila, dar totusi posibila. Nu este o simpla fictiune, ci un proiect care ar putea fi pus in practica, si inca foarte rapid si eficient.

De asemenea, in prezentele conditii devine evident ca est-europenii nu depind in mod unic si fatal de Uniunea Europeana si de bunul plac al „greilor“ ei economici, adica de Germania si de Franta. Geografia nu este destin: iata un precept care incepe sa functioneze nu doar in raport cu vecinatatile noastre estice, ci si cu cele vestice. In tipul de lume globalizat si informatizat in care traim, faptul de a fi plasat linga Uniunea Europeana nu te condamna la a depinde total de ea. O dezvoltare alternativa poate fi asigurata prin sprijinul direct al Statelor Unite, printr-o interventie de tipul Planului Marshall, exact in modul in care si tarile vestice au fost ajutate la vremea lor, nu dintr-o vecinatate imediata, ci de dincolo de Ocean! Poate ca tarile est-europene, atit cele care au fixata o data a aderarii, cit si Romania si Bulgaria, care sint, in realitate, intr-o situatie incerta, ar putea avea sansa unei oferte americane alternative de implicare masiva si decisa in redresarea lor economica. Acest aranjament ar putea exista foarte bine chiar numai pentru Romania – si Bulgaria sau, daca vecinii nostri de la sud nu sint interesati, doar pentru Romania, si tot ar fi cit se poate de realist, de fezabil, ca alternativa la integrarea in UE. Romania s-ar putea dezvolta mult mai bine si mai repede intr-o relatie directa cu economia dinamica, vibranta, mobila si flexibila a Statelor Unite, decit prin absorbtie in malaxorul birocratic, tot mai lipsit de idei, de perspective, de curajul de a inventa si a risca al Europei franco-germane.

Sa ne imaginam o clipa ca i-am putea lasa pe Schroeder si Chirac in compania noului lor amic, George Michael, si ca ne-am putea construi un viitor impletindu-ne destinul cu marea natiune care trage cu adevarat inainte lumea occidentala, economic, dar si intelectual si moral. Situatia pe care o traim are, repet, macar meritul de a ne face sa percepem „realitatea“ unei asemenea variante – in opinia mea, mult mai mobilizatoare, fiindca mai indrazneata, inovatoare, noua si neasteptata. Iar faptul de a simti ca ai de ales, ca exista mai multe cai posibile de crestere si dezvoltare tine in mod direct de consolidarea si intensificarea sentimentului nostru de libertate si demnitate.