Autor: 
Categoria: 
In cultura romana, „spatiul public“ a fost importat odata cu toate celelalte concepte ale democratiei si utilizat pentru regularizarea vietii cotidiene postcomuniste; miscarile din anii 1989-1990, si chiar mai tirziu, au permis renasterea actiunii publice, a prezentei active a omului de rind (muncitor, student, protestatar etc.) in spatiul public. De asemenea, aparitia organizatiilor non-guvernamentale si a presei libere au saturat in scurt timp sfera publica si au dinamizat un spatiu public care, practic, nu existase pina atunci.
Avem insa suficiente motive sa credem ca asistam astazi la o dubla epuizare: pe de o parte, o epuizare teoretica a resurselor explicative si euristice ale conceptului de „spatiu public“, pe de alta parte, o epuizare practica a potentialitatilor de punere in comun ale spatiilor urbane zise publice.
In dimensiunea sa teoretica, notiunea sau conceptul s-au nascut in zorii unei modernitati emancipatorii, descriind aspiratiile si revendicarile unei burghezii in formare si modificarile unui stil de viata sub impulsul reformelor politice, juridice, economice sau urbanistice; prin excelenta un produs occidental, istoria conceptului de „spatiu public“ se suprapune peste istoria societatilor europene si a marilor orase.
Asemeni modului de viata occidental, conceptul s-a globalizat si el in ultimele decenii, lasind sa se vorbeasca despre spatiu public de la New York pina la Teheran, de la Paris pina la Seul, fara prea multa atentie la detaliile contextului cultural sau istoric la care se aplica. Epuizarea experientei care a dat nastere conceptului nu s-a repercutat direct in neincrederea in conceptul insusi; dimpotriva, as spune, se pare ca de-abia absenta unor experiente urbane modernizatoare, a unui exercitiu de cucerire a conditiei moderne cotidiene, elibereaza o inflatie discursiva, ca si cum printr-o abundenta verbala s-ar putea constitui lucrul insusi. Ca orice mare opozitie specifica gindirii filozofico-politice occidentale, si aceea intre „spatiu public“ si „spatiu privat“ e determinata si limitata in capacitatile sale explicative. Ea opereaza un partaj artificial, fara rest, in ordinea realului, valorizind, in functie de epoca sau de autor, cind un termen, cind celalalt din aceasta opozitie. Ea poate sa descrie realitati sau fragmente de realitati, dar utilizarea ei dincolo de un schematism teoretic se face cu pretul fortarii coerentei si al desprinderii de solul experientei, acolo unde departajarile nu sint niciodata nete, iar valorile, niciodata asumate in intregime.
De aceea, nu e deloc sigur ca mai putem intrebuinta astazi aceasta opozitie fara nenumarate precautii, constienti fiind ca rezultatele teoretice la care am putea ajunge se vor dovedi mereu fragile si usor falsificabile.
Asta si pentru ca, in ordinea practicilor cotidiene, spatiul cotidian – daca a functionat in democratiile cele mai avansate si intr-o epoca de stabilizare a acestora drept un spatiu in care au fost cucerite drepturi si libertati – inceteaza astazi sa mai raspunda acestor revendicari si sa mai faca loc unor actiuni comune sau de creare a comunului. El a fost un spatiu al deprinderii civilitatii, al intilnirii celuilalt ca necunoscut si al negocierii tacite cu el a unui mod de conlocuire in dimensiunea aparentei si a rolurilor publice superficiale si flexibile, asumate de fiecare. A fost un spatiu care se producea prin chiar utilizarea sa, un produs material si, mai ales, imaterial nicicind asigurat in stabilitatea si durabilitatea sa, „produs“ si „consumat“ de catre insisi utilizatorii sai. Spatiul public ramine unul public, deci accesibil tuturor, practicabil in mod anonim si repetat, atita vreme cit productia si consumul sau functioneaza impreuna si nemijlocit.
Ceea ce pare sa se produca in zilele noastre si in orasele noastre este o decuplare intre productia si consumul de spatiu public, cu transformarea rapida a acestuia intr-un bun de consum. Acest proces, Bernard Stiegler il asaza sub semnul „mizeriei simbolice“, care desemneaza, pentru filozoful francez, distanta tot mai mare intre producatorii de simboluri si consumatorii lor. Din cauza excesului spectacular-mediatic in care sintem prinsi, in care cel mai adesea ne lasam prinsi ca intr-un joc vertiginos datator de senzatii si promisiuni, accesul la productia de simboluri devine interzis practicantilor obisnuiti ai spatiului public si consumatorilor de simboluri, pentru a deveni monopolul intreprinderilor de marketing si advertising. Ni se spune ca spatiul public s-a mutat azi din strada si piata la televiziune si pe Internet. Ca in democratiile de masa, strada, pur canal de trecere si de operare a fluxurilor umane si materiale, nu mai poate servi de suport fizic pentru „publicitate“, in sensul clasic de Offentlichkeit. Si asta putem constata in fiecare zi in orasele romanesti: orasul intreg e doar un suport pentru reclamele uriase care acopera fatade de cladiri, intersectii, adevarate monumente ale efemerului si mizerabilului material. Strada, simplu spatiu de trecere, nu mai este produsa si deci apropriata de anonimii citadini: ea este zona de experimentare a limitelor suportabilitatii uritului si meschinului de catre cohortele de experti care o iau cu totul in posesie.
Simbolistica publicitara – la care sintem indemnati insistent, pina la saturatie si pina dincolo de ea, sa aderam – functioneaza, sau doreste sa functioneze, ca sursa de individuare si de identificare cu produsele mereu schimbatoare ale unei piete in plina efervescenta.
De aceea, si din alte ratiuni, pe care nu le pot expune aici, cred ca e fals si periculos sa credem ca spatiul public s-a mutat la televiziune sau pe Internet; cred, mai degraba, ca exista un soi de continuitate intre ceea ce a putut fi o vreme (si daca a fost) spatiu public fizic, material, in strada, in piete si in parcuri, si ceea ce se prezinta azi drept nou spatiu public: presa, televiziunea, internetul. Iar aceasta continuitate e asigurata, pe de o parte, de abundenta imaginilor si de frecventa inlocuirii lor reciproce, iar, pe de alta parte, de limitarea accesului la expresie publica in noua cultura a expertilor. Caci sa nu ne amagim nici in privinta celei dintii, nici a celei din urma: imaginile reproducindu-se si anihilindu-se neincetat, pe strada, la televizor, pe Internet, nu mai reprezinta nimic, cu atit mai putin ne reprezinta sau reprezinta un comun, lucrul comun (res publica); ele s-au autonomizat pina in stadiul in care produc ele insele realitate, o realitate a dezindividualizarii, a pseudoidentificarii cu modele standardizate.
Apoi, accesul la expresia publica este unul pe cit se poate de restrictiv, in ciuda prezentei zilnice a carelor de televiziune printre oameni de rind: de la prostitutia reality-show-urilor (cu oameni obisnuiti in situatii neobisnuite sau intime) pina la nerusinarea camerei de luat vederi fixate pe chipul sau trupul suferind al unui ranit, accesul omului de rind nu se face in expresia sa libera si rationala. Daca spatiul public a fost (sau a vrut sa fie) un spatiu al negocierii rationale ca mod de intimpinare a evenimentului, astazi provocarea spectaculara de eveniment (citeste: de senzatii tari, „socuri“, „catastrofe“, „scandaluri“) face economie de orice rationalitate si de orice negociere. Apelul la o afectivitate tot mai solicitata si tot mai dezarticulata simbolic nu are darul de a face din multimea de oameni un public, ci o masa vibrind la victoria nationalei de fotbal, la suspendarea presedintelui, la concertul de muzica rock sau de manele.
Spatiul public a fost o naratiune a modernitatii, careia noi, in societatea noastra postcomunista, se pare ca i-am ratat nu doar experienta istorica, ci si promisiunea unui viitor emancipat.
Ciprian Mihali preda filozofia contemporana la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj, este redactor la revista IDEA arta+societate.
Fotografiile din acest supliment fac parte din proiectul Loc supravegheat de un artist de Eduard Constantin.
- Articole in legatura
- Spaţiul public, ultimul episod (so far)
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters