OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stimate Domnule Dumitru Tepeneag,

Relatia epistolara e ca si dragostea: ea presupune o continua, sustinuta si nesfirsit de rafinata lupta intre parteneri. In dragoste, intotdeauna cineva e mai tare. Nu neaparat cel care iubeste mai mult, ci cel care reuseste sa-si impuna mai bine iubirea. E si aici o chestiune de retorica in ultima instanta, o chestiune de... constructie si de stil. Exclud din discutie posibilitatile premeditarii sentimentului. Ma gindesc pur si simplu la dragostea sincera, naturala, autentica, daca vreti. Ei bine, si aici raportul de forte e intotdeauna unul inegal. E un dat. Altfel, dragostea n-ar putea sa... functioneze. S-ar produce blocaje. Pe de alta parte, dezechilibrul in discutie nu e unul definitiv transat. Se intimpla de multe ori ca balanta sa oscileze...
Poate analogia mea vi se va parea deplasata. Doamne fereste, nu vreau sa cad din nou in „vagul sentimental“. Mai ales ca – aveti dreptate – o relatie epistolara ca a noastra, aflata dincolo de toate cedarile si menajamentele specifice amicitiei (zic, deci, amicitie si nu prietenie), trebuie sa-si asume de la bun inceput „dorinta de precizie“. (Revenind pentru ultima oara la comparatia mea, e de repetat banalitatea ca – o explica foarte bine Stefan Lupascu intr-o carte – domeniul sentimentelor e un domeniu al irationalizabilului.)

Analiza Dumneavoastra este foarte buna. Ati pus degetul pe rana. Dar nu e vorba la mine doar de sensibilitate si orgoliu. E mai mult decit atit. Nu este prima data cind sint tentat sa simt (chiar daca asta e cuvintul – l-ati simtit bine!) „dorinta de precizie“ ca pe o „vointa de putere“. Am in urma o foarte dura, fascinanta si inconfortabila, paroxistica experienta a dialogului, derulata de-a lungul a citiva ani. Ea a contat enorm in formarea mea ca scriitor, desi mi-a lasat un gust amar si o anume suspiciune vizavi de pozitia... colocutorului, sau cum sa spun? Nu cred ca este vorba despre o suspiciune constienta, ci mai mult de un sentiment, de o difuza anxietate care a ramas in mine in anii ’69-’73, cind pierdeam zilnic ore intregi in discutii nesfirsite, dementiale prin vointa lor de rigoare si ambitia lor conceptuala, cu amicul Gheorghe Iova, un personaj extraordinar, mult imblinzit („umanizat“) in ultima vreme, pe care, probabil, il cunoasteti. I-ati remarcat, cred, fie si numai in scris, rigiditatea funciara a limbajului, vointa de a gindi in valori absolute, fanatismul formulei. Pot sa spun ca din ’69, cind l-am cunoscut, si pina azi, el s-a schimbat foarte putin, desi punctele lui de vedere au cistigat mult in suplete, iar dorinta de a face din principiul preciziei in dialog o forma de putere s-a atenuat simtitor.
Nu mai dialogam de multa vreme, ne vedem extrem de rar, din intimplare, ceea ce scriu eu pe el nu-l mai intereseaza de mult.

Pozitiile noastre au devenit aproape ireconciliabile, desi n-am incercat niciodata sa ni le clarificam. Cred ca pina la urma ar trebui sa-i multumesc lui Gheorghe Iova pentru felul cum am evoluat. Gratie lui, timp de aproape 7 ani (pina prin ’76) m-am zbatut intr-o teribila sterilitate experimentala, scriind texte in care totul se reducea la limbaj, la „conditiile dicibilului“ – sintagma era frecventa in discutiile noastre din perioada studentiei. Imi amintesc si acum cu o anumita infrigurare faptul ca toate dialogurile noastre erau in cele din urma niste incercari ratate de a dialoga, soldate cu insuportabile stari de frustrare. Gheorghe Iova se dorea un Socrate al discutiei, sfirsind prin a fi – vorba lui Eugen Simion apropo de Sollers – „un mic (dar autentic – adaug eu) terorist de salon“ (in cazul nostru de cafenea). Si nu puteam dialoga pentru ca totul, orice cuvint, trebuia sa fie mai intii definit, regindit, intors pe toate fetele si stors de orice seva. De fiecare data trebuia sa explici „ce intelegi tu prin asta“, sa accepti ca esti un ignorant, ca limbajul e pervers si nu trebuie sa te increzi in perversiunile lui etc. etc.

Dar nu era vorba aici doar de precizie, era o adevarata nebunie a despicarii firului in patru, pina la totala epuizare. Gheorghe Iova era un monstru al tocarii nervilor. Nimeni nu-i rezista. Iar asta era probabil una din marile lui satisfactii secrete.
Din pacate, si din fericire pina la urma, eu l-am luat mai in serios decit altii (Mircea Nedelciu, sa zicem) si am reusit sa ma imbolnavesc de mania rigorii, de obsesia sensurilor tranzitive. V-am spus, asta a durat multi ani, chiar daca imediat dupa ’73 grupul nostru (din care mai faceau parte Gheorghe Ene, Ioan Flora, Ioan Lacusta, Constantin Stan, Sorin Preda) s-a dizolvat, risipit in gruparea de la „Junimea“ lui Croh, din care ulterior a iesit Desant-ul. Pina prin ’76 am scris poezie, cred ca v-am mai spus asta. Am devenit prozator pur si simplu descoperindu-mi sensibilitatea, corpul, pus pina atunci intre niste paranteze ridicol de abstracte. Trecerea spre primul meu volum (Acte...) s-a facut prin maniera poetica recuperata de curind in Frumoasa... (cap. Studii dupa natura) si asa mai departe.

De ce va spun toate acestea? Nu exista nici o legatura intre Dumneavoastra si Gheorghe Iova. De nici un fel. Pina si vointa de precizie la Dumneavoastra e altceva. Ea e constructiva, nu are nimic din pedanteria gratuita a gramaticului semiotic. (Nici la Iova nu era asa ceva, cred ca rigorismul lui crispat ar fi vrut sa atinga un fel de conditie wittgensteiniana a explicatiei.) Ori de cite ori teoretizati, Dumneavoastra o faceti natural, cu o invidiabila dezinvoltura. Poate eu sa fiu in continuare marcat de ratacirile tineretii prin lingvistica generala, semantica si filozofia analitica engleza. De multe ori, cind scriu, ma suspectez de pedanterie, imi simt crisparile, dar ramin, totusi, un... ardelean. Nu veti putea contesta ca aceasta vointa de precizie o am si eu. Dar mie imi lipseste probabil seninatatea. O fi aici si un anume provincialism al asumarii. Mai e insa si altceva: dorinta de a supune unei analize si explorari riguroase nu doar limbajul si imaginarul, ci si corpul. Cred in aceasta materie a scrisului, care de multe ori imi joaca feste. Mizez pe aceste resurse obscure ale sensibilitatii, incerc sa le intretin, mi-e teama de abstractizare, prin exces pot sa devin nu o data sentimental. De aceea omul din mine se poate dovedi mai slab decit scriitorul din mine. Dar e o slabiciune pe care mi-o cultiv, chiar daca ea imi face rau, subminindu-mi „imaginea publica“, etalindu-mi, cind ma astept mai putin, toate precaritatile. Si atunci probabil ca articolele mele teoretice devin un mod de a-mi compensa fragilitatea, de a o anula. Cit despre scrisori, ati vazut, am incercat sa ma explic si ca epistoler. N-am prea reusit si, oricum, explicatiile mele nu prea au de ce sa va intereseze. Cazuistica psihologica nu-si are rostul in dialogul nostru.

Am vorbit, iarasi, nepermis de mult despre mine desi, in fond, n-am vrut altceva decit sa ma apropii de problema raportului dintre stil si constructie. (Sa fac, totusi, o paranteza: am inceput scrisoarea ieri. A trebuit s-o intrerup pentru a rezolva citeva presante chestiuni gospodaresti. Intre timp, m-a sunat un amic prozator si dramaturg, Radu Macrinici, sa-mi spuna ca pleaca la Paris si ca e dispus sa ma ajute daca am ceva de trimis afara. Trebuie sa ma intilnesc in maximum o ora cu el. V-am pregatit un teanc de reviste literare – ce mai apare –, vreau sa i le dau si sa pun si scrisoarea de fata in acelasi plic. In ce-l priveste pe Macrinici, merita sa-l cunoasteti, e un tip deosebit de talentat. In Romania nu-l cunoaste aproape nimeni, dar in Belgia si, acum, in Franta i se joaca o piesa de teatru. Sa nu uit sa va spun ca s-ar putea sa va caute si una dintre studentele noastre, Iulia Chealfa, care vrea sa faca o carte de interviuri cu scriitorii din exil. Sper sa nu va suparati ca i-am dat adresa Dumneavoastra. Nu e o fata proasta. O veti primi sau nu, desi eu cred ca merita.)

Eu fac distinctia dintre „stil“ si „constructie“ din simplul motiv ca prima notiune mi se pare legata inainte de toate de corp, de raporturile pe care sensibilitatea noastra somatica le intretine cu cuvintele. Dar si cu sintaxa, cu respiratia enuntului, cu muzica frazei. Iata, deja prin ultimele doua precizari, risc sa accept sinonimia propusa de Dumneavoastra. Stilul mi se pare, totusi, o dimensiune vizibila la nivel de microtext. Constructia inseamna ansamblu. Stilul e in mai mare masura legat de irational. Exista, fireste, o democratie a vocabularului, ca fapt prealabil scrisului, insa selectia operata in cursul procesului de construire a propozitiilor nu mai este deloc democratica. Nu cred ca alegerea cuvintelor, expresiilor, tipurilor de enunt e ceva integral logicizabil. Textul isi are o logica a lui care il impinge inainte, dar exista si o „logica“ cu totul obscura a fiintei celui care scrie.
In sfirsit, deschid doar posibilitatea unui punct de vedere. Ramine sa vin imediat cu o alta scrisoare. Da, ma gindesc acum ca aveti dreptate, poate exista si un stil al denotatiei, un stil intelectual, un grad zero al stilului, cum s-a spus despre Camus. Eu insumi am scris o carte despre poezia tranzitiva, pentru care stilul nu mai e deloc un echivalent al expresivitatii. E, intr-adevar, complicat. Dar pentru a alunga orice umbra de indoiala, trebuie, totusi, sa va spun ca sint departe de mine si Hogas si Ionel Teodoreanu si Sadoveanu ca scriitori cu stil exemplari.
N-am uitat nici chestiunea Vatra.

Al Dumneavoastra
cu aceeasi sincera pretuire,
Gheorghe CRACIUN
Brasov, 5 mai 1994