OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea SAUCAN
Funérailles à Bucarest
Editura Minimum, Tel Aviv, 2000


Din Israel primim un mic volum insolit de Mircea Saucan, Funérailles à Bucarest, care atrage imediat atentia. Autorul, scriitor si cineast, plecat dupa aventuri dureroase, unele traumatizante, doreste sa cunoasca in spirit amical, dar si critic, si opinia noastra.

Criticul de idei literare face imediat doua tipuri de relatii: pe un plan, proza lui Mircea Saucan continua si se integreaza traditiei prozei absurde romanesti. Un capitol efectiv original al literaturii romane moderne, recent actualizat de Iordan Chimet, autor al unei excelente si masive antologii Cica niste cronicari duceau lipsa de salvari (Bucuresti, Universal Dalsi, 1999). Ea debuteaza cu Urmuz, trece prin Jacques Costin, Grigore Cugler, Eugen Ionescu, G. Ciprian, pentru a da doar citeva repere. In acelasi timp, Mircea Saucan ofera o imagine total inedita a orasului Bucuresti. Ea nu este nici a lui Ion Marin Sadoveanu, nici a lui Cezar Petrescu, nici a romancierilor moralizanti anteriori, oras al coruptiei si decadentei, prabusirii, arivismului, politicianismului veros. Facem cunostinta cu un alt Bucuresti: absurd si straniu, grotesc si parodic, proiectat pe un fundal simbolic-kafkian, care deschide perspective imaginare total inedite. Dar nu numai atit. Noua viziune, mereu imprevizibila, este dublata de un real spirit critic sarcastic, tradus prin numeroase „poante“ probabil perceptibile – in intreaga lor savoare – doar de cititorii romani inteligenti.

In doua cuvinte, este vorba de imposibilitatea unui decedat de a se face recunoscut ca atare si inmormintat, in Bucuresti, cu toate formele „legale“. Stilul, de o ironie atroce – cind evident, cind doar aluziv – nu poate fi definit mai bine decit prin expresia franceza pince sans rire. Mircea Saucan „ricaneaza“, ca sa folosim inca un frantuzism intraductibil. Nu se cruta nici pe sine, nici autoritatile „competente“, solicitate – in mod inutil – pentru incheierea unor formalitati funebre, care se dovedesc, una dupa alta, practic imposibile. De unde scene de un umor sec si atroce, legate de birocratie, audiente la primarie, la C.C. Se ajunge si la Tribunal si chiar la Parlament, unde decedatul apara proiectul legiferarii mortii, in fata unei sali goale, maturata doar de citeva femei de serviciu... Tragicul se prabuseste inca o data in derizoriu.

Este greu de spus ceea ce domina la Mircea Saucan: proiectarea in plin fantastic grotesc si absurd sau spiritul critic al refuzului social radical. Evident, noi gustam din plin limbajul de lemn al societatii bucurestene comunizate, solemn si stereotip. Incercam sa traducem: „Societatea de consum are regulile sale: noi nu putem sa inhumam toti cetatenii“. Sau: „Trebuie sa existe lege, care sa legalizeze dreptul de a muri“. Dar si autosarcasmul unui decedat, trimis de la un birou la altul: „Chiar si un mort are dreptul sa se odihneasca.“ Vechi client al postei romane, am gustat din plin si sarcasmul scrisorilor de consolare, inchise-deschise, stampilate-nestampilate, expediate-neexpediate, cu destinatari si fara destinatari. A evoca enormitati si situatii absurde cu aerul cel mai serios din lume, cu maxima sobrietate, pastrind in permanenta un calm imperturbabil, tine de un real talent, pe care Mircea Saucan, indiscutabil, il are.

Dificultatea este doar de a-l fixa intr-o zona foarte precisa. Prin numeroase indicii, textul se prezinta si ca un scenariu cinematografic literaturizat. Scenele se succed rapid, bine decupate pe o „masa de montaj“ imaginar. Autorul-cineast are sensul ritmului si a ceea ce intelegem, azi, prin suspense. Si poate ca tehnica cinematografica a imaginilor ce pot fi proiectate, dilatate, extinse la infinit corespunde – s-ar spune – cel mai bine intentiilor sale estetice, de esenta satirico-fantastica. Imaginea unui Bucuresti, unde moartea este in acelasi timp inevitabila si imposibila, fireasca si absurda, privita lucid, ironic, in stil caustic, refulat, cu o „flegma“ impasibila, ramine involuntar in memorie.