OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Razvan RADULESCU
Teodosie cel Mic
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“
Iasi, 2006, 440 p.

„Un joc secund, mai pur“, o complicata fictiune destinata initiatilor este romanul lui Razvan Radulescu, Teodosie cel Mic. intelegerea cartii trece obligatoriu prin redescoperirea lecturii proaspete, genuine, entuziaste, traseu simetric celui parcurs de autor in tentativa sa de recuperare fictionala a copilariei si a resurselor ei fabulatorii. insa recuperarea se face din perspectiva omului matur, excesiv de lucid, coplesit de teroarea realului si obsedat pina la nevroza de imposibilitatea intoarcerii, de ireversibilitatea evenimentelor. Tema copilariei pierdute se leaga de altfel foarte strins de tema mortii, omniprezenta si in scenariile de film si in proza lui Razvan Radulescu (in Inchipuita viata a lui Raul Rizoiu, Viata lui Iosif Baliga, Viata si faptele lui Ilie Cazane). Nelinistile, deziluziile, spaimele sint in intregime ale adultului.

Pe urzeala lor se tese strania poveste din Teodosie cel Mic. Poveste care, insist, nu se adreseaza copiilor, ci acelor cititori maturi care au nostalgia copilariei! Multi se mira – asta s-a vazut foarte bine in comentariile de pina acum – de surprinzatorul viraj al autorului de la scenariile realiste spre naratiunea fantezista. in realitate, intre cele doua niveluri exista o linie de perfecta continuitate. Si personajele fabuloase din Teodosie cel Mic, si eroul realist din Moartea domnului Lazarescu intra intr-o „aventura“ thanatica, se angajeaza pe un drum fara intoarcere. Atmosfera nelinistitoare, angoasa necunoscutului, impresia de insurmontabila fatalitate, asteptarea tensionata a unui final nebulos sint aceleasi si intr-o parte, si in cealalta. Difera doar registrul narativ. Aceeasi este si strategia inselatoare pe care o adopta scriitorul si scenaristul: retele sofisticate de semnificatii sint ascunse abil sub aparenta unor imagini (literare/cinematografice) de mare simplitate, naratiunea structurindu-se astfel pe diferite paliere de accesibilitate.

La un prim nivel, Teodosie cel Mic fascineaza prin efectele spectaculoase ale unei imaginatii fara frontiere. La un al doilea nivel, prin stiinta dozajului, prin echilibrul relatarii, prin finetea si in acelasi timp precizia constructiei, prin desavirsita siguranta a condeiului. Nimic schematic, nimic previzibil, nimic dizarmonic. Nici o scena parazitara, nici un personaj de prisos, nici o replica necumpanita. Toate sint la locul lor, ordonate deopotriva meticulos si fantezist, sub bagheta unui prestidigitator de exceptie care stie sa dea viata unor personaje neobisnuite, sa creeze o atmosfera si, in ultima instanta, sa-si strecoare nelinistitor interogatiile grave pe un fond ludic. Naratiunea are limpezimea, echilibrul, tinuta unei carti clasice si, ca atare, atuul foarte important al traductibilitatii (in sens comun, ca si in sensul lui Georg Steiner). Carte pentru initiati, Teodosie cel Mic este totodata si o carte prietenoasa care nu-i exclude nici pe cititorii neofiti – calitate rara, pe care numai operele clasice o poseda. Nu cred ca fac exces de superlative daca afirm ca romanul lui Razvan Radulescu se apropie nu doar tipologic de „povestile“ lui Lewis Caroll sau ale lui Michael Ende. Ori de Dumbrava minunata, pe care prejudecati curente au exilat-o in bibliografiile destinate scolarilor mici...

- Fantasme pe Valea Capercilor
Exista o carte (aparuta in 1970), astazi aproape uitata, cu care Teodosie cel Mic se aseamana pe unele portiuni: inchide ochii si vei vedea orasul, un roman fantezist scris de Iordan Chimet, prieten cu autorul lui Momo si al Povestii neterminate. Si aici, ca si la Razvan Radulescu, regatul fictiunii neingradite, populat de fapturi neverosimile, se afla in stapinirea unui copil, micuta Elli, pe care forte benefice trebuie sa o apere de intruziunea raului intruchipat de capcaunul Gagafu. Disparitia lui Elli ori a lui Teodosie ar echivala cu disparitia Povestii, cu acceptarea unei realitati cenusii, rutiniere, fara mister si, in fond, cu neantul. Mitul Copilariei ca spatiu al gratuitatii pure e comun celor doi autori, la fel si conflictul. Romanul lui Razvan Radulescu il depaseste insa pe acela al lui Iordan Chimet prin complexitate, prin anvergura semnificatiilor si prin coerenta edificiului narativ.

Teodosie cel Mic (in realitate numele unui imparat bizantin din secolul V...) este ingenuul mostenitor al unui regat in criza. Orfan si aflat la virsta cind abia buchiseste literele de tipar, e de doua ori vulnerabil, in ciuda faptului ca Pisiciinele Gavril, tutore plenipotentiar, si Fantoma Otilia vegheaza asupra-i. Tinarul si autistul principe Otto din Ottoburg si Somnul Protector Oliviu, stapin tiranic peste pestii din Lacul Rece, nazuiesc sa-i ia tronul. Furnicile Vinete si Furnicile Verzi vor autonomie, iar Bufnita Kaliopi, care domneste peste o mare capsunarie, si Minotaurul Samoil, detinator al ciupercariei regatului, intretin o stare de perpetua animozitate.

O societate secreta, Fratietatea, se pregateste pentru un apropiat razboi. Regatul fara nume al lui Teodosie este regatul povestilor, o bresa in lumea reala. Iar lupta pentru domnie nu-i altceva decit o competitie a fantasmelor care cer, rind pe rind, dreptul de a-si subordona lumea cu granite incerte a Imaginatiei. Cu totii doresc in mod absurd segregarea, neintelegind ca, de fapt, sint parti ale aceluiasi corp fictonal. Simbolul separarii este Marele Zid inutil care strabate de la un capat la altul regatul, despartind Bucurestiul, dimpreuna cu Ciupercaria si Capsunaria, de provinciile Furnicilor si ale celorlalti. De aceea Pisiciinele are ideea strategica de a plasa locuinta lui Teodosie in afara Capitalei, dincolo de Zid, ca semn al solidaritatii cu ceilalti locuitori de regnuri diferite ai regatului. Dar fantasmele o iau razna si toate eforturile diplomatice facute de Pisiciine in numele lui Teodosie (in fond, in numele Fanteziei ce trebuie salvate cu orice chip) isi arata zadarnicia. Razboiul trebuie sa inceapa. Un razboi nebunesc, cu potop de evenimente imposibil de repovestit, cu rasturnari de situatie si cu surprinzatoare oscilatii narative intre real si oniric, intre referential si autoreferential, intre planul fictional si planul metatextual. Imaginile, simbolurile, semnificatiile prolifereaza si se intrepatrund ca intr-o banda a lui Möbius.

Despre Teodosie cel Mic s-ar putea scrie oricit, fiecare secventa si aproape fiecare pagina, doldora de sugestii, ar merita sa faca obiectul unei analize minutioase, cum se intimpla in alte parti cu Alice in Tara Minunilor. Orice detaliu, cit de anodin, are o functionalitate precisa si o incarcatura polisemica. Cum sa comprimi intr-un simplu comentariu impacarea Bufnitei si a Minotaurului si plecarea lor in voiaj de nunta la Petrila, arestarea si intemnitarea lor la ocnele de sare, apoi eliberarea gratie Fratietatii, vizita diplomatica a lui Teodosie si a „Maritului“ Pisiciine in lumea subacvatica a Somnului Protector, viclenia acestuia din urma, uneltirile lui Oliviu cu Otto, tradarea generalului Marin Caciulata, prinderea Pisiciinelui in cofetaria Lamiita de linga Cismigiu, captivitatea lui Teodosie in Turnul cel mare de la Filiasi, inventiile criminale ale lui Otto (intre care ecervelatorul), boala Marelui Monstrulet, corespondenta de razboi, confruntarea de la Zid, finalul contrariant, ambiguu?!... Fiecare secventa trimite spre o mie de povesti. Din labirintul unde salasluieste Minotaurul Samoil, faptura simpatica, bonoma, din imensele intinderi cu capsuni ale imbufnatei Kaliopi (care se dovedeste la sfirsit a fi chiar misteriosul sef al Fratietatii), din livezile Ottoburgului ori din biblioteca Marelui Monstrulet se ridica fantasme dupa fantasme – pe care micul Teodosie nu le poate stapini.

- Dilema lui Teodosie
Toate aceste plasmuiri ar putea fi produsul imaginatiei unui copil care viseaza tot timpul, distorsionind contururile realitatii (de altfel, in majoritatea secventelor il gasim pe micul Teodosie in pijama si papuci de casa!), dupa cum la fel de plauzibil este ca ele ar putea configura un univers autonom, creditat ca real in interiorul fictiunii, cum se intimpla cu Metopolisul lui Stefan Banulescu. Ambiguitatea aceasta este constitutiva textului. Nu se stie cine pe cine viseaza si ce lume o include pe alta. Ne gasim intr-un interregn. Magnificul Pisiciine, personaj memorabil, uneste forta, fidelitatea, curajul ciinelui cu supletea si diplomatia pisicii. Furnicile calatoresc pe apa, in timp ce pestii viziteaza uscatul, transportati in mari acvarii ce seamana cu niste locuinte improvizate. Bufnita si Minotaurul (el insusi hibrid) concep un copil, imateriala Fantoma Otilia convietuieste cu terestrul Pisiciine. Realitatea se infiltreaza in fictiune. Furnicile construiesc un Canal intre Lacul Rece si Marea Noastra (aluzia e transparenta), Somnul Oliviu si principele Otto sint dictatori odiosi, batalia pentru Capitala evoca Revolutia din ’89.

Un personaj numit Razvan Radulescu, elev de gimnaziu, il zareste in cofetaria Lamiita pe Teodosie, care tocmai incerca sa scape de urmaritorii-Furnici. Si invers, Teodosie citeste la un moment dat, pe computerul Autorului, fragmente din Teodosie cel Mic. Asupra acestui moment, veritabil tur de forta narativ, s-ar cuveni sa zabovim ceva mai mult. Marele Monstrulet il aduce pe Teodosie in pestera sa de la marginea Regatului. Dar, in loc sa gaseasca acolo fiinta inspaimintatoare despre care i s-a vorbit, baietelul intilneste un dragon necajit care ii cere ajutorul: de la un timp dimensiunile si puterile lui scad din ce in ce mai mult, pe masura ce sporeste nebunia care a cuprins Regatul. in vreme ce aceste doua personaje stau de vorba, Teodosie descifrind titlurile din biblioteca dragonului (un regal intertextual!), o bila magica se rostogoleste vertiginos de pe masa spre iesirea din pestera. Teodosie o prinde la timp, insa atingind-o devine captivul ei; inauntru vede o camera de lucru asemanatoare cu aceea a Marelui Monstrulet de unde tocmai venise. Planurile se amesteca derutant.

Dragonul isi spune povestea: el nu e, de fapt, decit un biet gheridemon de portelan albastru cumparat de Autorul care scrie povestea lui Teodosie, o amuleta si totodata un fel de muza fara de care fantasmele din interiorul Fictiunii o iau razna; Scriitorul s-a imbolnavit (si nu intimplator Teodosie e bolnav el insusi la inceputul romanului!), iar gheridemonul s-a ratacit prin odaie. Povestea nu-si poate urma cursul daca Monstruletul nu-si regaseste – cu ajutorul lui Teodosie – locul pe biroul Scriitorului. Teodosie sta in cumpana, ca mai demult, cind Pisiciinele i-a cerut sa aleaga intre a continua Povestea (deci a lupta pentru Regatul Imaginatiei) si a trai banal pe tarimul realitatii, ca un copil obisnuit. Se decide intr-un tirziu sa continue, poate prea tirziu din moment ce batalia de la Zid se sfirseste tragic pentru prietenii sai. Soldatii care i-au aparat Regatul, infringind coalitia lui Otto si a Somnului Protector, mor in frunte cu Pisiciinele si cu Minotaurul Samoil. „Spun unii ca insusi Teodosie, aratindu-se demn de cinul sau, pusese capat luptei. Dar Teodosie a murit? E greu de spus. Vom vedea miine.“

- Apocalipsa care nu dovedeste nimic
Spre deosebire de lumile senine, optimiste ale lui Caroll si ale lui Ende, universul lui Teodosie cel Mic e construit pe o viziune sumbra, deziluzionata. Sa nu ne lasam inselati de tonul ludic, de vioiciunea, de umorul unor dialoguri sau de sperantele unor personaje simpatic-naive! O briza de neliniste se lasa intuita de la cele dintii pagini. Din incruntarea lucidului Pisiciine, din iscodirile Fantomei Otilia, din imbufnarea lui Kaliopi, din calmul pe care il simuleaza Minotaurul, dintr-o mie de amanunte. Bufnita si Minotaurul tin in camarile lor arme chimice in forma de capsuni si de ciuperci. Un cintec trist, cu imagini hipnotice se face auzit din timp in timp, ca un refren nelinistitor. Kaliopi are un vis rau, profetic. Teodosie, la rindu-i, se vede in vis ca „un peste gras gatit in coca la cuptor“.

Tot ce tine de domeniul acvaticului (incarcat de sugestii pshanalitice) induce o stare de nesiguranta amenintatoare, chiar si multicolorii pesti-bibelou din sufrageria Bufnitei. Intuitia a ceva terifiant pluteste grea in atmosfera. Dupa prinderea Pisiciinelui si dezvaluirea inventiilor monstruoase ale lui Otto teroarea se instituie definitiv. Finalul sumbru e inscris in chiar codul genetic al Povestii. Nimic, nici o forta supranaturala (ca in povestile obisnuite) nu intervine pentru a opri drumul eroilor spre moarte sau pentru a-i invia. Acestia nu-si fac, de altfel, iluzii, stiu prea bine ce-i asteapta. Pisiciinele repeta, in clipele de rascruce: „Pisica are sapte vieti, Pisiciinele doar trei si jumatate“. Nici o viata in plus. Personajele nu cred ca mai exista ceva dincolo de granitele Regatului, ceea ce arata clar care e relatia lor cu transcendentul. Lumea sceptica a Fictiunii isi afla unica prelungire in aceea la fel de sceptica a Autorului. Sau poate invers. Moartea e singura certitudine pentru eroii fabulosi din Teodosie cel Mic, ca si pentru Lazarescu Dante Remus...

Razvan Radulescu ne-a dat o carte rara, construita – cu acribie si ingeniozitate – pe o obsesie autentica. Teodosie cel Mic este de departe cea mai buna carte romaneasca de proza aparuta anul acesta si, neindoielnic, unul dintre titlurile de virf de dupa ’89. Ar putea sta foarte bine pe acelasi raft cu Orbitor. E, de asemenea, un produs de export, de valoarea caruia nu stiu daca ne dam cu adevarat seama...