Într-un capitol din Le livre à venir, Maurice Blanchot
deschide seria vizionarismului apocaliptic al ideilor despre literatură:
„Cîteodată se pun întrebări ciudate: «Care sunt tendinţele literaturii de
astăzi?» sau «Încotro merge literatura?». Întrebări surprinzătoare, însă cel
mai surprinzător lucru este că, dacă există un răspuns, acesta este unul
simplu: literatura se îndreaptă către ea însăşi, către esenţa sa, care este
dispariţia.“ Blanchot continuă exerciţiul de a răspunde la întrebările ce
privesc viitorul literaturii. Pentru autorul Spaţiului literar, în cazul
marilor scriitori – Proust, Artaud, Musil, Rilke – importantă este acea căutare
a vocaţiei, descoperirea acelor impulsuri care fac opera posibilă, acele
impulsuri care îşi găsesc expresia în operă fiind de fapt un precedent al
operei. În plus, remarcă Blanchot, sîntem invadaţi de un corpus de texte
(documente, scrisori, jurnale) ce par să ignore o intenţie literară. Texte ce
par a spune „nu avem nimic de a face cu plăsmuirea operelor de artă“. Acest
limbaj anonim, lipsit de autor, care nu ia forma cărţilor, ce pare să dispară
imediat şi care îşi doreşte dispariţia, un limbaj ce atrage atenţia asupra unui
conţinut despre care literatura, la rîndul ei, va dori să vorbească. Este vorba
de sensul dat cuvîntului „literatură“, un cuvînt „fără onoare“, care desemnează
în primul rînd excesele literaturii şi îşi dezvăluie autenticitatea atunci cînd
genurile şi speciile sînt spulberate, atunci cînd, pe de o parte, lumea nu mai
are nevoie de literatură şi, pe de altă parte, fiecare carte pare a fi
indiferentă faţă de toate celelalte cărţi. În ultimă instanţă, numai opera
contează, însă aceasta există numai pentru a conduce către experienţa operei,
către căutarea ei. Opera este acel impuls care ne poartă spre acel domeniu al
inspiraţiei pure – subliniază Blanchot – , de unde îşi trage existenţa şi la
care poate ajunge numai prin dispariţia sa.
Expansiune, autonomizare, devalorizare
Vizionarismul lui Blanchot a prezis o diminuare a
prestigiului literaturii prin ceea ce s-ar putea numi o conştiinţă critică
negativă. Despre dispariţia literaturii şi scăderea prestigiului ei scrie şi
William Marx în Rămas-bun literaturii. Profesorul de literatură franceză şi
literatură comparată de la Universitatea din Orléans îşi propune o analiză a
cauzelor profunde ale acestei subminări a influenţei literaturii. Acest fenomen
se datorează transformării profunde a literaturii, drept consecinţă a unei
evoluţii de lungă durată – între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea –
desfăşurate în Europa. În acest interval, tot ceea ce ţinea de identitatea
literaturii – forma, ideea, funcţia, misiunea ei – a fost modificat. Cartea lui
William Marx îşi propune să vorbească despre această metamorfoză prin
evidenţierea a trei faze succesive ale istoriei literare din ultimele trei
secole. Este vorba despre o expansiune, urmată de o autonomizare şi apoi de o
devalorizare. Deprecierea la care asistăm în prezent – ale cărei simptome sînt
diminuarea numărului de cititori şi de talente creatoare, pierderea valorii
sociale – corespunde acestei ultime faze.
Acest „Rămas-bun literaturii“ adresat de William Marx
studiilor literare presupune, înainte de toate, concretizarea unei intuiţii
blanchotiene. Obiectul analizei lui Marx nu va fi extincţia literaturii.
Studiul său relansează – în descendenţa deschisă de Le livre à venir – seria studiilor
literare hiperconştiente de istoricitatea ideilor de literatură. Cu alte
cuvinte, cei care se grăbesc să răspundă la întrebarea „Ce este literatura?“
vor fi în pericol de a esenţializa istoria: „Într-o manieră mai trivială, cînd
cineva declară: «poezia este…», «romanul este…», «literatura este…», îmi vine
să scot un revolver (pe care nu-l am, trebuie să precizez), numai pentru a-mi
forţa interlocutorul să adauge un complement de timp şiunul de loc. O teorie este admisibilă atunci
cînd ea se mărgineşte să dea seama de aşteptările şi concepţiile unei epoci şi
ale unei culturi date; devine contestabilă atunci cînd pretinde că are ultimul
cuvînt al literaturii sub specie aeternitatis. Astfel, cînd vine vorba în
această carte despre un rămas-bun luat de la literatură, trebuie să punem
sintagma pe seama comodităţii expresiei: e de fapt vorba despre un rămas-bun
spus unei condiţii a literaturii pe care scriitorii vizaţi o consideră, pe
nedrept, literatura prin excelenţă. La fel, atunci cînd eu vorbesc despre
devalorizare, comit tot un abuz de limbaj: vreau să constat numai faptul că
obiectului numit literatură în timpul t+n (în secolul XX) îi este ataşată o
valoare mai scăzută decît celei din timpul t (la sfîrşitul secolului al
XVIII-lea)“.
Vorbind despre devalorizare, vom comite un nou abuz de
limbaj atunci cînd vom analiza situaţia literaturii din ţările democraţiilor
emergente. Va trebui să luăm în considerare literatura spaţiilor care
traversează perioade de tranziţie, ulterioare totalitarismelor sociale. În
spaţiile de acest tip, cenzura a avut un rol covîrşitor pentru metamorfozele
ideilor despre literatură. În literaturile ţărilor din fostul bloc comunist se
înregistrează renaşterea unei faze aşa-zis aurorale. Evoluţia literaturii din
aceste ţări – cazul literaturii române este simptomatic – a fost întreruptă de
instalarea unor elemente coercitive în interiorul cîmpului literar. După
traversarea firească a unei perioade aurorale – epoca interbelică, care se
îndrepta spre etapa autonomizării –, evoluţia literaturii va fi influenţată de
cenzură, mai întîi sub forma impunerii realismului socialist şi apoi sub forma
naţionalismului ceauşist, pentru a menţiona numai cazul României.
Devalorizarea, în aceste condiţii, nu este datorată unor excese ale
literaturii, ci unei hegemonii a socialului faţă de estetic. După momentul
1989, multe literaturi din fostele ţări comuniste traversează – din nou – o
scurtă perioadă aurorală, fie din impulsul de a recu-pera decalajul cultural,
fie ca manifestare a unor sensibilităţi ce nu se puteau exprima în lipsa unei
autonomizări fireşti a cîmpului literar. Şi în acest caz, în ciuda
esenţializărilor ideilor despre literatură, sînt necesare, înainte de toate,
complementele de timp şi de loc atunci cînd se rostesc verdicte de tipul
„literatura a fost…“ sau „literatura este…“.
Sinuciderile anunţate sus şi tare„nu sînt întotdeauna cele care se realizează
cel mai sigur“. Istoricul francez avertizează asupra „morţii înscenate“ a literaturii.
Dispariţia literaturii sau evocarea acestei dispariţii are un rol regenerator:
„să-şi reprezinte dispariţia atît de temută, să o ilustreze sau să o anunţe cu
toate puterile de care dispune limbajul înseamnă mai puţin să o producă, cît să
o îndepărteze pentru a o împinge înspre îndepărtări necunoscute. De aici şi
paradoxul: moartea literaturii nu împiedică literatura să se producă. Şi acest
paradox are două soluţii, nu neapărat incompatibile între ele: fie această
moarte este fictivă, jucată – şi atunci e bine să ştim cum este ea jucată, prin
ce mijloace, cu ce actori, în ce machiaj, în ce lumină fantasmatică –; fie
literatura ce rămîne după propria ei moarte nu mai este literatura însăşi, ci
altceva care i-a luat locul fără ca nimeni să ştie, iluzia sau fantoma ei
ignorată“.
Predicţiile despre „moartea“ şi „dispariţia“ literaturii
sînt urmate de evocarea unor momente intens mitologizate şi dezbătute în
istoria literară. În „Corabia trăieşte“ dispariţia literaturii este analizată
din perspectiva tăcerii lui Rimbaud. Poetul devenit negustor de arme reprezintă
pentru istoricul francez unul dintre adevăraţii muribunzi. Renunţarea la poezie
nu este anunţată explicit în opera lui Rimbaud. Decizia vine pe neaşteptate.
„Dispariţia“ literaturii sale este rezervată spiritelor cu adevărat înnoitoare.
„Pentru a umili în aşa hal poezia, trebuie obligatoriu să-i fi experimentat
toată puterea halucinatorie, să-i fi epuizat toate prestigiile. Tăcerea lui
Rimbaud a devenit o dovadă paradoxală a geniului scriitorului: numai cel care
încercase limitele ultime ale literaturii putea să prefere comerţul de arme în
Abisinia în loc să frecventeze grupurile artistice pariziene.“ Tăcerea lui
Rimbaud determină – cauzal, sugerează W. Marx – liniştea lui Valéry. Avînd
conştiinţa naşterii prea tîrzii într-o lume în care totul fusese scris, şi încă
foarte bine,Valéry, descurajat de perfecţiunile poeziilor unice ale lui
Mallarmé şi Rimbaud, se gîndea să renunţe la poezie. Astfel, poezia sa,
începînd din 1917, continuă să se nască „dintr-un sentiment conştient de
«post-literatur㻓. Ceea ce nu înseamnă că poezia nu mai avea nimic nou de
spus, ci doar că întoarcerea la poezie nu putea decît să revină pe drumuri deja
cunoscute, pentru a parcurge toată istoria literaturii într-un elogiu adus
acesteia de către poet. Consecinţa acestei revelaţii se regăseşte tocmai în
Caietele lui Valéry, pe care, „în fiecare dimineaţă de la acel moment şi pînă
la propria sa moarte, le va scrie cu atenţie încercînd, în primii ani măcar, să
trateze tot felul de subiecte posibile – geometrie, fiziologie, psihologie,
etc. – cu excepţia literaturii“.
Cartea lui William Marx propune o analiză de mare profunzime
a unor perioade importante pentru evoluţia literaturii. Prima, ilustrată în
„Cucerirea autonomiei“, analizează consacrarea literaturii într-un cîmp
autonom, iar cea de-a doua – „Închiderea în formă“– marchează intenţia
scriitorilor şi a criticilor literari de a menţine literatura în integritatea
sa şi de a o sustrage influenţelor lumii exterioare – tendinţă lăudabilă care,
pentru a se putea realiza, presupunea reducerea artei limbajului la o pură
problemă formală. Preţul plătit de literatură s-a dovedit a fi prea mare.
Triumful formei nu l-a pregătit decît în aparenţă pe cel al literaturii.
Victoria parţială nu a făcut decît să îi confirme literaturii „inexorabila
devalorizare“.
De la poezia dezastrului la dezastrul poeziei
Un loc important în succesiunea fenomenelor de devalorizare
a literaturii îl ocupă critica poeziei şi a culturii realizată de Adorno, a
cărui declaraţie –„să scrii un poem după Auschwitz este barbar“– a fost
comentată abundent şi transformată într-un clişeu teoretic. Cazul poeziei lui
Celan este fundamental pentru critica interpretărilor lui Adorno. Limbajul
poeziei sale este marcat în asemenea măsură de dezastrul Holocaustului, încît
poezia dezastrului grăbeşte dezastrul poeziei prin reflexivitatea sa extremă.
Vorbind limba celor care i-au exterminat părinţii, Celan a creat o poezie care
nega poezia tradiţională în favoarea unei închideri totale a operei în sine şi
a incomunicabilităţii. „Poezia aflată la limita extincţiei, poezia unui limbaj
torturat, sintactic dezarticulat, chircit de durere: iată opera lui Celan. […]
În faţa umilinţei unei scriituri care-şi mărturisea astfel eşecul definitiv,
Adorno a ştiut să revină asupra condamnării apriorice a întregii poezii de după
Auschwitz, recunoscînd la Celan expresia unei «ruşini a artei» (Scham der
Kunst) în faţa suferinţei. Cu acest preţ, doar poezia putea fi salvată, dar
numai dacă accepta să treacă prin furcile caudine ale istoriei, căindu-se şi
afişînd o ură de sine dusă pînă în pînzele albe.“
În chip firesc, închiderea a dus la ura faţă de formă.
Tăcerea lui Rimbaud anunţa şi prăpastia dintre cuvinte şi lume. Ura faţă de
scriitura frumoasă, ruina sensului, minimalismul lui Beckett şi al lui Blanchot
sînt semnele unei neîncrederi faţă de puterea cuvintelor. Închiderea în formă
şi autoreferenţialitatea au determinat ca efect contrar poezia tranzitivităţii
şi a directeţei.
Prezentul şi viitorul literaturii sînt cuprinse în Nenumitul
lui Beckett – „Trebuie să continui, nu pot să continui, o să continui“.
„Alegoria este clară, conchide William Marx, astăzi Rimbaud, domnul Teste şi
lordul Chandos n-ar mai spune rămas-bun literaturii; deşi decepţionaţi de
aspiraţiile ei nelimitate, mai degrabă decît să nu scrie nimic, ar prefera să
scrie despre nimic. Ceea ce înseamnă deja ceva.“
scurt comentariu dubitativdominic.diamant@yahoo.com - Joi, 25 Februarie 2010, 18:18
Nefiind strain de serioasele avertismente ale unor poeti si scriitori ca Rimbaud,Valery,Adorno,Beckett et comp.,absolut demobilizatoare si descurajante,dar continuand sa scrii,in pofida lor,constient in permanenta ca n-ar fi deloc exclus s-o dai in bara,ma intreb ce sindrom ar putea fi la mijloc si ce autoritate mi-ar putea raspunde cat de cat logic si multumitor.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters