Moartea intelectualului român. Necrolog

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Naşterea lui a avut drept moaşă presa scrisă – căci a apărut, în bătrîna Europă (passons epoca Iluminismului, vorbim despre… contemporani), odată cu o scrisoare semnată de un romancier altminteri destul de plicticos pentru cititorii secolului XXI, scrisoare a cărei raţiune existenţială era un ofiţer foarte păcătos, în ochii superiorilor lui, prin originea-i etnică şi religioasă. Pe pămînturile noastre fanariote, a fost nevoie de încă un secol (mă îndoiesc serios că autorii revoluţiilor curriculare în educaţia românească îl vor trata vreodată pe alde Ion Budai Deleanu drept intelectual) şi o dictatură despre care unii zic c-ar fi „o ideologie de sorginte străină“ pentru ca numele lui – Intelectualul – să intre în vocabularul vieţii de zi cu zi, şi o jumătate de veac în plus pentru ca jurnalele, televiziunile, editurile şi organizatorii de conferinţe internaţionale să şi-l facă – nu cred că exagerez – chip cioplit şi icoană de-nchinat.

Iar pentru că nu trăim într-o lume a ideilor, ci a lumeştilor lor întrupări, cam de intervalul între o suspendare prezidenţială şi două rînduri de alegeri mioritice a fost nevoie pentru ca intelectualii să isprăvească uciderea – deloc mişelească, la urma urmei – a Intelectualului. De alinierea dreaptă dinapoia celui care ţine pîinea şi cuţitul, sub forma – despre aliniere vorbesc – a prea cu avînt susţinerii unei semnături date, şi de mirajul unor bucăţele de hîrtie cu drept la existenţă prin ştampila adulţilor patriei, cam de atît a fost nevoie.

Sigur, în cauză sînt o altă epistolă, pe care tot J’accuse a stat scris, doar că noul Dreyfuss era preşedintele unei ţări democratice, şi decizia a doi dintre tinerii intelectuali publici – Sever Voinescu şi Traian Ungureanu – de a face politică pe liste de partid. Şi mai vorbesc – sau o voi face – şi despre o subtilă evoluţie a conceptului de Intelectual în spaţiul românesc – trecerea către ceea ce s-ar putea numi intelectualul realist (paralela fiind, de fapt, cu noţiunea de realpolitik). Căci, dacă generaţia care şi-a trăit maturitatea – şi-şi fondează prestigiul intelectual – sub „ideologia de sorginte străină“ îşi trăieşte plenar exclusiv instinctul unei forme asiguratorii de dependenţă de putere, însă, cu experienţa unei vieţi trăite sub aleatorii schimbări de umori conducătoare, ea ţine la iluzia unei portiţe de scăpare, la mirajul echivalentului profesional al casei părinteşti de la ţară, locul unde, dacă oraşul dă faliment, să te poţi refugia. Iluzia unei ipotetice independenţe. Urmaşii lor (cei cărora le-au girat ascensiunea în spaţiul public) ştiu, însă, mai multe şi mai bine. Ştiu, de pildă, că nu are nici un sens să mergi în contra curentului, că banii şi puterea nu vin de la bizonul care votează, plăteşte taxe, înmatriculează maşini, munceşte în străinătate, cumpără bilet la teatru şi citeşte ziare, banii şi puterea vin din inegalabila şi unica românească alianţă între marile afaceri şi marea politică. Că nu are chiar nici un sens să crezi în ceva, dacă nu-ţi poţi transforma convingerile în monedă convertibilă. Numai fraierii se opresc la onorariile din presă.

Şi, mai presus de toate, ştiu că a vrea să fii intelectual public într-o ţară în care spaţiu public şi societate civilă nu există e ca şi cum ai vrea să predai mîncatul cu furculiţa unei confrerii de maimuţe. Ce hăcuială! ar spune Jonathan Coe: educaţia e la pămînt, drepturile avem grijă să nu ni le cunoaştem (numai obligaţiile, pe alea are cine ni le aminti, în constanta îndepărtare a limbajului juridic de cel vizat de lege), statul, nu-i aşa?, e o batjocură mîncătoare de bani, iar guvernulprivat.ro face trafic pe net.

Citindu-l pe Alexandru Matei şi pertinentele sale consideraţii despre impostură, calitatea „adevărului“ şi imposibilitatea criticii, în mintea mea s-a format, pe loc, o analogie. Pe vremea „ideologiei de sorginte…“, cel care se plîngea de lipsa alimentelor era automat privit chiorîş: de vină nu era sistemul, care făcea imposibil accesul direct la produse elementare, vinovat era nemulţumitul, căci el nu era în stare să se descurce – la fel, acum, orice comentariu la adresa mogulilor intelectuali e privit drept constatarea acrelii strugurilor; nu sistemul e de vină, tu eşti, fiindcă nu ştii să-ţi faci relaţiile care trebuie. (Iar sistemul, în acest caz precis, ca şi în altele, nu e o realitate abstractă de dincolo de noi, ci o serie de oameni, în măsură să ia, în anumite momente, anumite decizii.)

Intelectualul public, aşa cum ni l-am imaginat în visele utopiei postrevoluţionare, nu va mai exista niciodată. Nu Politica, ci politica (fiindcă aici Alex Matei n-are dreptate: politica din ce în ce mai veselei drepte/stîngi româneşti e una, opinia avizată în Politică – în bunul mers al cetăţii, carevasăzică – e altceva). Nu aderenţa avizată şi echilibrat-critică la un sistem de idei şi de valori, ci un „tovarăş de drum“. Intelectualul neopublic va fi expert al unui think tank (modelul Alinei Mungiu Pippidi, pe ale cărei urme merge Cristian Ghinea, fondatorul, recent, al unui Centru Român de Politici Europene), întîi finanţat european, apoi contractat de „guvernele privat“, va fi analist politic sau, cel mult, ziarist cu aspiraţii la funcţii de aparat. Şi nu, nu cred în valenţele inevitabile ale specializării (mă rog frumos, atitudinile publice ale lui Noam Chomski n-au legătură, nici cu multă imaginaţie, nici cu eminenta sa specializare în lingvistică). Majoritatea deciziilor pe care le luăm în viaţa de zi cu zi sînt rezultatul unei opţiuni ideologice (dacă îi dai sau nu bani individului care, cică, îţi dirijează maşina într-o parcare fără plată, dacă-i deschizi sau nu preotului la Bobotează, dacă-ţi cumperi sau nu bilet la autobuz, dacă stai la coadă sau te bagi în faţă, dacă te duci la vot sau nu). Diferenţa între un cetăţean obişnuit şi un intelectual public constă, exclusiv, în gradul de conştiinţă faţă de aceste opţiuni şi în capacitatea sa de a stabili raporturi între starea de moment a polis-ului şi condiţia lui ideală. Treaba celui din urmă e să nu urmeze cursul apelor care duc totul cu ele.

Iar locul intelectualului public e acum gol.

Şi, pentru că am vorbit deja despre etnii „impure“ şi despre legătura lor pretextuală cu intelectualul ca specie, să revenim, un pic, asupra istoriei evreilor europeni. Există, în cimitirul central din Viena, o parte numită Noua Secţiune Iudaică, teren cumpărat de comunitatea evreiască din capitala Austriei după Primul Război Mondial – din cauza supraaglomerării secţiunii vechi. Noua Secţiune Iudaică nu e altceva, acum, după mai bine de 60 de ani de la încheierea celei mai mari conflagraţii pe care a cunoscut-o omenirea, decît un întins cîmp gol. Un cîmp gol care spune mai mult decît oricare succesiune de pietre tombale frumos cioplite, pe care nu a mai fost cine le ciopli şi nici pentru cine. După cel de-al Doilea Război Mondial, cînd am învăţat cum putem citi absenţa – un curs de istorie mai gros decît orice inventar al prezenţei –, poate ar fi trebuit să învăţăm şi lecţiile acestei absenţe.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

moartea intelectualului român?boris marian - Joi, 19 Martie 2009, 08:23

Citesc cu plîcere ce scrie Iulia Popovici, dar titlul este teribilist, afacerea Dreyfus nu are legătură cu subiectul, finalul articolului este și el din alt context. Oricum, interesant.