Autor: Naşterea lui a avut drept moaşă presa scrisă – căci a apărut, în bătrîna Europă (passons epoca Iluminismului, vorbim despre… contemporani), odată cu o scrisoare semnată de un romancier altminteri destul de plicticos pentru cititorii secolului XXI, scrisoare a cărei raţiune existenţială era un ofiţer foarte păcătos, în ochii superiorilor lui, prin originea-i etnică şi religioasă. Pe pămînturile noastre fanariote, a fost nevoie de încă un secol (mă îndoiesc serios că autorii revoluţiilor curriculare în educaţia românească îl vor trata vreodată pe alde Ion Budai Deleanu drept intelectual) şi o dictatură despre care unii zic c-ar fi „o ideologie de sorginte străină“ pentru ca numele lui – Intelectualul – să intre în vocabularul vieţii de zi cu zi, şi o jumătate de veac în plus pentru ca jurnalele, televiziunile, editurile şi organizatorii de conferinţe internaţionale să şi-l facă – nu cred că exagerez – chip cioplit şi icoană de-nchinat.
Intelectualul public, aşa cum ni l-am imaginat în visele utopiei postrevoluţionare, nu va mai exista niciodată. Nu Politica, ci politica (fiindcă aici Alex Matei n-are dreptate: politica din ce în ce mai veselei drepte/stîngi româneşti e una, opinia avizată în Politică – în bunul mers al cetăţii, carevasăzică – e altceva). Nu aderenţa avizată şi echilibrat-critică la un sistem de idei şi de valori, ci un „tovarăş de drum“. Intelectualul neopublic va fi expert al unui think tank (modelul Alinei Mungiu Pippidi, pe ale cărei urme merge Cristian Ghinea, fondatorul, recent, al unui Centru Român de Politici Europene), întîi finanţat european, apoi contractat de „guvernele privat“, va fi analist politic sau, cel mult, ziarist cu aspiraţii la funcţii de aparat. Şi nu, nu cred în valenţele inevitabile ale specializării (mă rog frumos, atitudinile publice ale lui Noam Chomski n-au legătură, nici cu multă imaginaţie, nici cu eminenta sa specializare în lingvistică). Majoritatea deciziilor pe care le luăm în viaţa de zi cu zi sînt rezultatul unei opţiuni ideologice (dacă îi dai sau nu bani individului care, cică, îţi dirijează maşina într-o parcare fără plată, dacă-i deschizi sau nu preotului la Bobotează, dacă-ţi cumperi sau nu bilet la autobuz, dacă stai la coadă sau te bagi în faţă, dacă te duci la vot sau nu). Diferenţa între un cetăţean obişnuit şi un intelectual public constă, exclusiv, în gradul de conştiinţă faţă de aceste opţiuni şi în capacitatea sa de a stabili raporturi între starea de moment a polis-ului şi condiţia lui ideală. Treaba celui din urmă e să nu urmeze cursul apelor care duc totul cu ele.
Şi, pentru că am vorbit deja despre etnii „impure“ şi despre legătura lor pretextuală cu intelectualul ca specie, să revenim, un pic, asupra istoriei evreilor europeni. Există, în cimitirul central din Viena, o parte numită Noua Secţiune Iudaică, teren cumpărat de comunitatea evreiască din capitala Austriei după Primul Război Mondial – din cauza supraaglomerării secţiunii vechi. Noua Secţiune Iudaică nu e altceva, acum, după mai bine de 60 de ani de la încheierea celei mai mari conflagraţii pe care a cunoscut-o omenirea, decît un întins cîmp gol. Un cîmp gol care spune mai mult decît oricare succesiune de pietre tombale frumos cioplite, pe care nu a mai fost cine le ciopli şi nici pentru cine. După cel de-al Doilea Război Mondial, cînd am învăţat cum putem citi absenţa – un curs de istorie mai gros decît orice inventar al prezenţei –, poate ar fi trebuit să învăţăm şi lecţiile acestei absenţe.
RSS Feed
Newsletters