Moartea unui erou

Autor: Caius DOBRESCU | Categoria: | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Faptul că trupul neînsufleţit al lui Constantin Ticu Dumitrescu a fost înmormîntat cu onoruri militare reprezintă una dintre cele mai înalte forme legal-disponibile de exprimare a voinţei comemorative. Spre deosebire de statul român, eu nu cred că militantul pentru cauza demnităţii umane care a fost Constantin Ticu Dumitrescu merita doar onoruri înalte. Le merita pe cele mai înalte. De asemenea, îmi este cu neputinţă să înţeleg de ce preşedintele nu a venit personal să-şi prezinte omagiul. Cu toate acestea (altfel spus, cu sau fără elemente ceremoniale suplimentare, cu sau fără preşedinte), adevărata temă de autointerogare pe care ar trebui să ne-o propună tristul eveniment nu este aceea a onorurilor, ci a Onoarei. Ar trebui să reflectăm la faptul că dintre noi a plecat unul dintre foarte puţinii noştri concetăţeni care a avut dorinţa şi voinţa de a face din această valoare cauza supremă a vieţii sale.

Comemorarea cuvenită memoriei lui Constantin Ticu Dumitrescu presupune efortul de a lua în serios Onoarea în sine, de a o respecta şi celebra. Adică, de a ne situa într-un raport inconfortabil cu ea, recunoscînd că nu ne este deloc la îndemînă, că avem mari dificultăţi să o înţelegem şi că, în consecinţă, sîntem de cele mai multe ori incapabili să o comunicăm copiilor noştri.

Judecăţile asupra istoriei morale a societăţii în care trăim tind în general către asimilări forţate. Uneori, decenţa celor care, fără să se opună dictaturii, au încercat să nu se pună în slujba ei este asimilată strategiei mult mai răspîndite de adaptare necondiţionată la sistem. Ni se spune, atunci, că am greşit cu toţii şi că, în consecinţă, cu toţii trebuie să fim iertători. Alteori, decenţa de a fi refuzat compromisurile flagrante este asimilată (de fapt, se autoasimilează) cu exemplaritatea morală a celor ce au înfruntat pe faţă regimul comunist, suportînd cele mai dure consecinţe. Ceea ce le permite unor personaje care au conştiinţa curată – fiindcă au avut abilitatea să nu şi-o folosească prea des – să se ipostazieze în cenzorii morali ai naţiunii. Bunul-simţ, însă, ne-ar obliga, în acest moment de o tristă solemnitate, să recunoaştem nu doar mizeria morală a colaboratorilor voluntari ai dictaturii comuniste, ci şi carenţa de onoare a celor care au ales calea minimei rezistenţe, limitîndu-se la a-şi „face cinstit datoria“. Aşa cum nu putem şterge diferenţa dintre oportunismul laş şi decenţă, nu o putem suprima nici pe aceea dintre decenţă şi exemplaritate, adică dintre onestitate şi Onoare.

Nu cred că îi putem aduce lui Constantin Ticu Dumitrescu omagiul pe care îl merită (şi care nu trebuie, în nici un caz, să fie ultimul), dacă nu recunoaştem faţă de noi înşine distanţa care-l desparte pe un autentic erou al libertăţii, aşa cum a fost domnia-sa, de majoritatea celor mai buni dintre noi. Dacă vrem să rămînem oneşti, această distanţă trebuie asumată într-un mod inconfortabil, în înţelegerea faptului că, în ultimă instanţă, calea dificilă aleasă, în momentele cele mai grele, de acest om special, era/este la îndemîna fiecăruia dintre noi. Poate că nimeni nu-i poate reproşa cu deplină îndreptăţire semenului său că nu a fost un erou, că n-a avut puterea să acţioneze împotriva instinctului de autoconservare. Poate că nici măcar un erou nu poate face asta. Dar, în acelaşi timp, nu putem înlătura evidenţa că, oricîtă înţelegere am avea faţă de slăbiciunile şi servituţile condiţiei umane, opoziţia manifestă este singura atitudine deplin justificată moral în faţa răului şi a cruzimii. Faptul că, în toate societăţile (şi cu asupra de măsură în cea românească) sînt puţini cei ce dovedesc, atunci cînd condiţiile o cer, forţa de caracter de a lua această atitudine nu face decît să arate, într-un mod incontestabil, că este posibil să ai dreptate împotriva tuturor. Constantin Ticu Dumitrescu a fost unul dintre acei rari oameni a căror viaţă a fost/este destinată să le arate semenilor că ideea de Onoare nu trebuie lăsată să onduleze odată cu polimorfele noastre conştiinţe de supravieţuitori. Oricît de dificil, de greu practicabil, exemplul său ne va reaminti întotdeauna că esenţa moralei este un efort de depăşire a propriei naturi. Adică, o foarte intimă, aproape secretă (deci, incapabilă de declamaţii) şi involuntar-eroică intransigenţă faţă de sine.

Pentru cei ce pot înţelege

A murit domnul Constantin Ticu Dumitrescu. Odată cu el, urcă la cer dragostea şi devotamentul nostru faţă de tot ceea ce reprezintă el pentru noi.

El este singurul pe care noi, nişte tineri, l-am descoperit în această lume tulbure ca fiind singurul om în stare să ne arate calea către dreptate şi adevăr.

Vă sîntem veşnic recunoscători, domnule Constantin Ticu Dumitrescu!

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România

Articole in legatura: Singurătatea lui Ticu Dumitrescu

Recomanda articolul prin:

Etichete: Ticu Dumitrescu, moarte

Comentarii utilizatori

sergiudarmox@gmail.comsergiu darmoxa - Joi, 11 Decembrie 2008, 20:32

impresionant. dumnezeu sa-l odihneasca.

nota 10 pentru articolgina - Vineri, 12 Decembrie 2008, 17:25

Felicitari pentru articolul omagios. Vreau sa mai adaug ca sunt risipiti prin Romania fosti detinuti politici care au multe de spus, dar vocile lor nu se prea aud in societatea de azi. Ma intreb daca asteptam moartea lor sa le aducem onorurile cuvenite. Eu cunosc unul din ei: domnul Purcarea Nicolae din Brasov. 84 de ani. Odata mi-a spus ca, daca ar fi sa aleaga intre societatea de azi si Aiud, ar alege Aiudul.