OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

International Postmodernism* mi se pare a fi unul dintre cele mai comprehesive studii si utile instrumente din domeniul cercetarii stiintifice a secolului XX care au aparut de-a lungul anilor. Intentia sa este de a cartografia un bogat teritoriu cultural al „capitalismului tirziu“ si, asa cum destui critici ar spune, al culturii contemporane in general. Asa cum bine se stie, s-au facut numeroase incercari de a fixa jaloanele postmodernismului. Dar asemenea proiecte au fost aproape fara exceptie limitate fie la Europa occidentala, fie la SUA, sau, ca sa restringem mai departe centrul lor de interes, la anumite zone, figuri sau practici culturale. Mult prea adesea, postmodernismul a fost inteles ca un fenomen american, ca sa nu spunem chiar americanizant, si ca atare a fost fie salutat, fie respins.

Din aceasta perspectiva, un grup de critici olandezi incluzindu-i pe Hans Bertens, Douwe Fokkema – si, ar trebui sa adaug, Theo D’haen, de asemenea colaborator la International Postmodernism – au meritul de a se fi aflat in ultimii cincisprezece ani in fruntea initiativelor critice si editoriale de a lamuri conceptul si de a-i extrage implicatiile de-a lungul hotarelor formale, istorice si lingvistice. Au demarat la jumatatea deceniului opt cu de acum „clasicele“ antologii; multe dintre ele reunind lucrarile prezentate la conferintele de literatura comparata: Abordarea postmodernismului (1986); Explorind postmodernismul (editata de Fokkema si Matei Calinescu s1987t), si Postmodernisme liminale (editata de D’haen si Bertens s1994t), ca sa numesc doar citeva. Aceste culegeri au fost publicate si de John Benjamins in seria sa de „Literatura comparata“ sau de Rodopi in importanta serie de „Studii postmoderne“ editata de D’haen si Bertens insisi.

Exista cel putin trei concluzii la care se poate ajunge doar aruncind o privire la titlurile acestor carti, tabla lor de materii si circumstantele publicarii lor. Mai intii, ele sint martore a ceea ce poate fi determinat ca fiind momentul literaturii comparate in cercetarea postmoderna. In al doilea rind, inca aplica un model filozofic in mare masura occidental al postmodernismului, un model care bate moneda pe „prepostmodernitatea“, daca se poate spune asa, celor „patru mari: Eliot, Joyce, Beckett si Pound, adevarate bariere impunatoare in calea oricarei incercari de a istoriciza fenomenul postmodern“. In al treilea rind, estetica postmoderna apare aici destul de „subtire“, dar acest lucru este acum in schimbare, asa cum indica ultimul titlu din enumeratia de mai sus (cartea are subtitlul Postmodernul, (Post-)Colonialul si (Post)Feministul). Urmind schimbarea in discursul postmodern curent din SUA, Bertens si Fokkema si-au acordat demersurile la impactul radical al studiilor identitatii in acest dialog, care a fost purtat, in „faza Ihab Hassan“ in special la un nivel literar, glumet si, ar putea spune unii, „apolitic“. Procesul acesta transpare si in studiul istoric al lui Bertens Ideea de postmodern, o alta sursa la care am revenit constant din 1995, cind a fost publicat de Routledge.

Oricum, procesul nu s-a incheiat. Si s-ar putea sustine ca nici nu este obligatoriu sau necesar. Locul in care Bertens si Fokkema se „pozitioneaza“ pentru a face anatomia postmodernismului difera fata de cel al partizanilor traditionalisti si este, prin urmare, posibil sa ofere o perspectiva distincta. Si anume, un punct de vedere care, insist, ar trebui respectat in conformitate cu dinamica localului si a globalului tipica „postmodernului tirziu“. Hranindu-se din aceasta dinamica, International Postmodernism reflecta persistenta discursului postmodernist european (atit occidental, cit si estic) traditional si orientat filozofic, cit si rolul continuu de pivot pe care abordarea poeticii si a literaturii comparate il detin in aceasta dezbatere. In vreme ce Bertens nu poate sa nu observe in studiul sau Dezbaterea pe marginea postmodernismului (3-14) erodarea continua a acestei pozitii in special in SUA, multe eseuri din volum se reintorc asupra stilului filozofic, textual – si intertextual – de analiza care apartine „postmodernismului incipient“. Pe scurt, ele opereaza pe un model deductiv care cauta raspunsuri regionale la o paradigma culturala suficient de limitata in Occident.

Acestea sint reactiile fie la fictiunea si poezia postmodernista americana la sfirsitul deceniului 6 si in anii saptezeci, avindu-i ca punct absolut de referinta pe John Barth – atit ca scriitor, cit si ca eseist, pe Linda Hutcheon si Brian McHale ca unitati de masura critice convenabile, fie la o paradigma teoretica limitata: Lyotard-Habermas-Rorty. Cel din urma a fost ridicat pina la a-l include pe Jameson, dar inca conduce ca rutina la reexaminarea legaturilor dintre postmodernism si poststructuralism in cadrul mostenirii unei binecunoscute trinitati filosofice – Nietzsche, Heidegger, Derrida. Astfel teoretizat, postmodernismul „international“ risca sa devina mai curind o internationalizare a unui curent cultural care vindeca si raneste simultan culturile locale: pe de o parte, revizionismul sau fundamental hraneste miscarile de emancipare regionala; pe de alta, incilceste mecanismele lor discursive intrucit tinde sa unifice moduri distincte de rezistenta, nivelind «diferentele culturale» in chiar procesul de colaborare a «diferentei». De-a lungul acestor repere, internationalizarea postmodernismului poate detine efecte omogenizatoare, chiar imperial(istic)e, inca o data justificind refuzul unor critici de a accepta postmodernismul ca un fenomen postcolonial (sau invers). Ca o concluzie, titlul, notiunea care sta la baza lui, si presupunerile aflate in joc din aceasta notiune, cit si unele dintre contributii le pot parea acelorasi critici oarecum problematice, din punct de vedere politic si nu numai.

Dar oare postmodernismul internationalizeaza/omogenizeaza? Sau este mai curind mai flexibil, international intr-un sens pozitiv? Titlul asupra caruia Bertens si Fokkema s-au decis in cele din urma implica, cred, ultima idee. Asa cum specifica editorii in Prefata lor, „conditiile literare si culturale variabile din aceasta lume vor produce varietati nesfirsite de postmodernism“ (IX). Dar daca acesta este cazul – iar eu cred ca este –, se poate sa aiba mai mult sens intrebarea referitoare la ce anume intelegem prin „international“ cu adevarat, tinind cont, de exemplu, ca intr-unele din culturile cercetate/studiate in cautarea semnelor postmodernismului, proiectul modernitatii inca este nevoie sa fie completat, ca sa amintim celebrul „caveat“ al lui Habermas. Ceea ce inseamna, putem vorbi, asa cum o face Noël Carroll, despre „postmodernismul global“ (98) atunci cind „capitalismul tirziu“ nu este nici destul de „tirziu“ nici suficient de „capitalism“ in multe dintre zonele care au produs cultura postmoderna de ceva vreme? Din nou, cred ca putem face acest lucru, iar International Postmodernism o dovedeste analizind o coplesitoare cantitate de lucrari postmoderniste care apar in SUA si nu in Europa occidentala. Aceste lucrari „cresc“ din traditii specifice si infatiseaza tipare care intriga de „productii culturale individuale“ (98).

Eseul lui Indra Nath Choudhuri despre postmodernismul indian (491-498) ofera un exemplu elocvent in acest sens. Culturile din Europa Centrala si de Est ofera altele, in asemenea masura incit Carroll poate este indreptatit sa sugereze ca „istoricii viitorului se poate prea bine sa puna mai multa greutate pe evenimentele care cuprind declinul socialismului in Rusia si Europa de Est – evenimente in general trecute cu vederea de saga postmodernismului – decit pe proliferarea Disneyland-urilor, o data ce sint capabili sa examineze momentul prezent din perspectiva viitorului sau la o distanta temporala suficienta“ (102). Acum, aceasta afirmatie suna ca acel tip de contributie valoroasa pe care abordarea comparativa o poate aduce studiilor postmoderniste si pot afirma ca da un imbold analizelor comparative din International Postmodernism care doar incearca sa aplice paradigma vestica schitata mai sus culturilor nonvestice, adica sa opereze chiar impotriva miezului propriului lor subiect. O sectiune dupa alta inclina aceasta balanta in varii directii, dar mi se pare ca perspectiva „internationalizatoare“ domina imaginea panoramica, in mare masura formalista, parti care tind, deliberat sau nu, sa anuleze diferentele.

Eseuri cuprinzatoare sint gindite sa amplifice parametrii mai generali ai postmodernismului; modelul critic dominant al primei parti este reprezentat de poetica istorica. In Sectiunea 1, Eseuri introductive, Bertens, Fokkema, James McCorkle, Susan Rubin Suleiman si alti critici prezinta postmodernismul dintr-o perspectiva diacronica, literara, filozofica si sociologica. Urmeaza o serie de articole care se concentreaza asupra Postmodernismului in celelalte arte, in timp ce a treia sectiune, Renovari si inovari in scriitura postmodernista, aduna la un loc analize ale materiei prime formale a literaturii postmoderniste. Aceasta a treia parte cuprinde doua capitole: discutii privind conventiile genurilor (romanul western, cartea politista, romanul istoric si utopianismul, fictiunea regionala, autobiografia si lucrarile SF) si abordarea „altor strategii si procedee in scrierile postmoderniste“. Parte centrala in International Postmodernism, acesta din urma include anchete provocatoare privind rescrierea, intertextualitatea, autoreferentialitatea, respingerea pretentiilor de adevar, naratiunea narteleologica si realism magic, apartinind lui Matei Calinescu, Ulrich Broich, Marcel Cornis-Pope, Elrud Ibsch, Mihály Szegedy-Maszák si Theo D’haen.

Acest capitol poate fi nu mai putin citit – si la fel primele trei sute de pagini ale volumului – ca o prefata a ultimei sectiuni, Receptarea si procesarea postmodernismului, de departe cel mai informativ – si, prin urmare, se poate concluziona, cel mai folositor, in special daca se tine seama de scopul cartii. Dar, in acelasi timp, este si cel mai provocator in plan teoretic, in sensul argumentat in deschiderea recenziei mele. Pentru ca acesta nu este doar locul in care se inregistreaza cum a fost „primit“ postmodernismul si „procesat“ in diferite traditii, asa cum pare a implica titlul; este, de asemenea, locul unde, asa cum enunta Nota introductiva la Sectiunea a patra, ar trebui reconstruite eterogenitatea, precum si mai multe intrebuintari si istoricizari ale conceptului, precum si practicile care le insotesc. Si trebuie sa subliniez ca aceasta sarcina este dusa la indeplinire in mod diferit de la un articol la altul. Desigur, era imposibil sa nu se intimple asa, intrucit autorii si-au asumat „arheologia postmodernismelor lor“ (ca sa-l parafrazez pe Kroetsch) in tot atitea moduri in functie de uneltele critice pe care le folosesc si de notiunile cu care opereaza. In linii mari, modelul „reactiv“ pare sa domine, ceea ce nu este o problema in ceea ce priveste Europa Occidentala si de Sud. Dar devine o problema intr-adevar in capitolele dedicate Americii de Sud, Africii, Chinei si Indiei. Criticii care se ocupa de aceste regiuni se ocupa de ea, dar atunci cind nu pot identifica sursele locale ale reformularilor postmoderniste ale traditiilor, insista asupra rezistentei regionale fata de „stilul internationalizator“.

Astfel, conflictul dintre postmodernitate si postcolonialism ramine sa fie tratat in amanuntime, cu atit mai mult cu cit editorii si colaboratorii lor sint constienti de acesta. Dintr-o perspectiva, sa zicem, metodologica, aceasta tensiune poate fi reprezentata drept o diferenta intre abordarea filozofico-estetica, evidenta in prima parte a volumului, si o modalitate de analiza cultural-politica, postmodernista sau de alta natura. Aceasta din urma este pe departe mult mai prezenta in a doua parte a cartii si mai ales – pe buna dreptate – in eseurile care se ocupa de literatura postcomunista si postcoloniala. S-ar putea prezice, in masura in care continutul si structura acestui extrem de important demers colectiv sint o sugestie in acest sens, ca analizele culturale ale postmodernismului vor prelua conducerea in arenele internationale/comparative asa cum au facut-o in SUA inca de la sfirsitul deceniului opt. Cu efecte mai bune sau mai rele,. desigur, dupa cum critici de apartenente diferite ar putea considera ca se cuvine sa argumenteze.

Traducere si adaptare de
Delia Dumitriu