OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Kent Sate University Museum este o instituţie muzeală dedicată artei modei şi costumului, inaugurată pe 12 octombrie 1985. Iniţiatori au fost Shannon Rodgers (1910-1996) şi Jerry Silverman (1911-1984), care îşi statuaseră renumele şi-şi agonisiseră substanţiala avere în lumea creatorilor de modă. Pasionaţi de meseria lor, au închegat şi o colecţie de piese de artă decorativă şi îmbrăcăminte din toate timpurile şi de pe toate continentele, pe care, atunci cînd nu a mai putut fi păstrată în spaţiul locuinţei, s-au decis să o doneze. Universitatea de Stat din Kent, unde funcţiona un departament de design vestimentar, a acceptat generoasa ofertă a celor doi colecţionari. Am avut şansa să-l cunosc pe Shannon Rodgers şi să colaborez cu el la organizarea Expoziţiei româneşti – Două sute de ani de costum şi artă, deschisă în intervalul 25 octombrie 1991-20 iulie 1992. În 2010 muzeul a serbat 25 de ani de la înfiinţare cu o suită de manifestări şi de expoziţii atractive.

 

În ţinutele feminină şi infantilă sînt asimilate forme ale căror surse se găseau în uniformele militare. Aşa este cazul cu jacheta de zuav, scurtă pînă în talie, cu colţurile rotunjite şi mînecile largi, sau cu bluza Garibaldi, din mătase subţire, confortabilă prin lărgimea ei şi strînsă în talie cu un cordon lat. Ambele îşi aveau originile în armatele europene, prima în cea franceză, unde zuavii erau trupe de elită din infanteria colonială ce luptase în Algeria şi adoptase ţinutele localnicilor, iar cea de-a doua, în trupele republicane ale marelui general italian care contribuise la unificarea peninsulei şi devenise idolul tuturor luptătorilor pentru libertate. La acestea se mai adaugă un veşmînt potrivit timpului friguros, amplu, fără talie, cu glugă, încheiat cu găitane şi abundent decorat cu pasmanterie la piept şi la manşete, numit burnus sau algeriană, purtat atît de băbaţi, cît şi de femei, şi avîndu-şi originile, aşa cum o arată numele, în Africa de Nord.

 

Aranjate pe manechine neutre, neindividualizate, rochiile din tafta, mătase broşată ori din bumbac dau întreaga măreţie imperială pe care le-o conferise, peste ocean, împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon III, pe care toate femeile de societate încercau să o imite. Un bogat şi foarte scump şal de caşmir, în tonalităţi stinse de roşu, accentua preţiozitatea toaletei. După caz, şalul putea fi înlocuit cu o pelerină din acelaşi material ca şi rochia sau cu o capă din catifea şi dantelă fină. Materialele erau fie uni, fie imprimate. Nuanţele variau în funcţie de ora zilei şi de finalitatea pentru care erau îmbrăcate: dimineaţă, plimbare în oraş sau în natură, vizită de după-amiază sau de seară, prînz în familie sau dineu oficial, la ore tîrzii, serate sau ieşiri la spectacole, nunţi sau alte evenimente ce impuneau o ţinută de mare gală. Pentru fiecare dintre acestea erau gradate şi ornamentele ori bijuteriile. Dar, fiind vorba de o perioadă de război, cînd nu era potrivit a se face paradă deşănţată de avuţie – iar în unele cazuri, era chiar de aşteptat ca femeile să-şi sacrifice sculele preţioase în favoarea cauzei pentru care luptau soţii şi fiii lor, precum aceea a Confederaţiei Sudiste (moment dramatic prezentat în neuitatul film Pe aripile vîntului, ecranizarea romanului omonim al lui Margaret Mitchell) –, podoabele nu se arborau prea des. Ori acestea erau înlocuite cu bijuterii împletite din păr – din buclele unei persoane iubite care, de multe ori, era decedată. Americanii au avut întotdeauna o aplecare spre macabru pe care nu s-au sfiit să o facă publică, precum fotografierea cadavrelor de pe cîmpul de luptă ori a fiinţelor dragi trecute în lumea umbrelor, dar pe care familia continua să le păstreze în albumul familiei, imortalizate în poziţii fireşti, aşezate şi chiar cu ochii deschişi, înconjurate de rude cu aspect prosper şi voios, înainte de a fi înhumate. Asemenea brăţări ori broşe aveau, uneori, în mijloc, portretul defunctului.

 

După exponatele adunate cu această ocazie s-ar putea crede că perioada Războiului Civil a fost una de mare opulenţă şi veselie. Dar nu a fost deloc aşa. E drept că, la început, populaţia civilă nu a prea luat în serios conflictul şi a crezut că se va termina foarte repede, odată cu restabilirea Uniunii din care se rupseseră cele 13 state secesioniste din Sud. La prima confruntare armată, desfăşurată pe 21 iulie 1861, la Bull Run, în apropierea Capitalei, bunii burghezi din Washington au crezut că merită să se deplaseze, cu panere pline de merinde şi pături – ca pentru picnic –, pe cîmpul unde se aştepta a se desfăşura confruntarea dintre armatele oponente, spre a asista la spectacol în vreme ce-şi luau dejunul în natură. Dar aparentul noroc de la început al trupelor unioniste s-a transformat într-o retragere în debandadă, accentuată şi de prezenţa civililor care o luaseră la sănătoasa la primele detunături şi proiectile ce le zburaseră pe deasupra capetelor.

 

În suita de expoziţii recent deschise pe întreg teritoriul ţării care prezintă factologicul, cauzele şi urmările conflictului, intrînd în detalii de strategie a campaniei şi de dotare a trupelor, expoziţiaOn the Home Front de la Kent State University Museum face notă separată prin mesajul ei paşnic şi prin rafinamentul exponatelor ce, subliminal, arătau că, în pofida războiului, acasă viaţa mergea înainte şi merita trăită plenar, în lux şi voioşie. Era cel mai bun mijloc de a combate, tacit, dar temeinic, militarismul şi ambiţiile politice ale guvernanţilor.