OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea Cartarescu
Pururi tinar, infasurat in pixeli
Editura Humanitas, Bucuresti, 2003, XXX p., f.p.


Ceea ce urmeaza, intr-un mod destul de nesistematic, constituie in esenta o reactie la noul volum a lui Mircea Cartarescu, intitulat inspirat-postmodern Pururi tinar, infasurat in pixeli si aparut acum citeva saptamini la Humanitas. Sint convins ca volumul va fi comentat in detaliu. Motivele vor fi, imi imaginez, diverse. Ele il vor include probabil si pe acela ca autorul este – fapt tot mai evident in anii din urma – cel mai important scriitor de limba romana de dupa razboi. Fara indoiala, in acest volum de eseuri autobiografice, articole si interventii de „politica culturala“ in sens larg, Cartarescu vorbeste cu o neta autoritate, care nu tine doar de talent, valoare ori prestigiu. Personal, sper ca volumul va fi luat in serios anume pentru dezbaterea de ordin intelectual, cultural-politic la care invita, pentru interventia pe care, in ciuda caracterului fragmentar si heterogen, cartea o reprezinta in „razboiul cultural“ in curs in Romania.

Dar trece Romania printr-un „razboi cultural“? Autorul insusi vorbeste despre un „razboi cultural“ (p. 181), dar adauga imediat ca acesta a fost pierdut o data cu restauratia de dupa 1989. Insa cartea in sine mi se pare o dovada ca razboiul continua, cu noi actori si pe alte aliniamente. Nu altceva au demonstrat, de altfel, disputele provocate de tomul recent a lui H.-R. Patapievici, stufoasa si deprimanta combinatie de semidoctism, ieremiada vag marcusiana, antimodernism si antiliberalism, careia cartea lui Cartarescu i se opune, fie si indirect, punct cu punct. Revenind insa la aceasta din urma si la „razboiul cultural“ din paginile ei, ceea ce expresia nu traduce explicit dar implica este cultural war, sintagma folosita mai ales in Statele Unite si in special la plural, citeodata cu majuscule, pentru a desemna disputele dintre diferitele orientari academice in materie de asumare a traditiei, ierarhizare, canonizare si in genere institutionalizare (mai ales) academica a acesteia in syllabus-uri, antologii, proiecte de cercetare, decizii in materie de angajari si promovari de profesori si asa mai departe. Atita vreme cit exista cultura in sens adevarat, vibrant si vital, nu in sensul dogmatic, monocord à la Patapievici, exista si alternative – nu o singura alternativa, cum vom vedea – sau macar posibilitatea unor optiuni diferentiate. Exista, de asemenea, interese divergente, o multitudine de centri si puncte focale in competitie, asimetrii de tot felul. Cultura e fundamental politica pentru ca se hraneste din conflict si genereaza la rindul ei conflict (conflicte) cel putin in masura in care sistemul pe care il presupune implica incercarea de a limita alegerile si de a preveni subversiunea, dizidenta.

Asta a fost adevarat inainte de 1989 si nu e mai putin adevarat acum. Doar ca termenii s-au schimbat, cum era si firesc, au devenit mult mai putin limpezi si s-au multiplicat. Era vorba pina in 1989, cum s-a observat, de un conflict evident, de o harta a resentimentului public cu contururi precise, unde partidul comunist s-a distribuit, cu o vanitate finalmente sinucigasa, in rolul unic de inamic ca singurul producator si gardian al unei pseudoculturi oficiale, deliberate. Era relativ usor sa te definesti prin contrast; linia frontului era vizibila, cel putin pentru cei ce nu refuzau sa o vada. Nu era greu sa intelegi cine erau „reactionarii“. Nu mai putin subinteleasa era „alternativa“, iar din acest punct de vedere diferentele dintre nucleul contracultural de la Paltinis si cel de Luni erau, in acel context, de ordin secundar – ca dovada, unii „optzecisti“ functionau la fel de bine in ambele. Cum spuneam, situatia e acum alta. Si e si normal sa fie asa intr-o societate inscrisa, de voie-de nevoie, pe o traiectorie liberalizanta, daca nu deja liberala, de pluralism parlamentar, modernizant si postmodernizant simultan (straniu dar adevarat), o societate care nu are incotro si trebuie sa devina parte a unui circuit – si test – global al valorilor, reprezentarilor, tehnologiilor si obiectelor de consum.

Dar asta creeaza indecizie si confuzie in minti incapabile sa gindeasca, precum Patapievici, altfel decit in dihotomii, in termenii unor fictiuni discursive, pe care, intr-adevar, gindirea ii asuma natural dar numai pentru a-i „deconstrui“, pentru a se „juca“ cu ei. In aceasta confuzie atit de mult intensificata de false probleme si de pseudopolemicile aferente, e important sa acordam atentie la ceea ce spune sau sugereaza Cartarescu in noua sa carte. Pentru ca Pururi tinar... mi se pare un document exceptional, oglinda unui spirit liberal intr-un sens radical si pe alocuri radical-democrat, cosmopolit, perfect contemporan cultural si politic cu scriitori si intelectuali din alte parti ale lumii, cu artisti si critici ideal pozitionati pentru a intui si chiar formula o „strategie“ de evolutie culturala adecvata pentru faza globalista, transnationala a postmodernitatii – pentru acum. Ca sa fiu si mai bine inteles: in Pururi tinar... si in opera lui Cartarescu intr-un sens mai larg, se observa o cristalizare eficienta, scinteietoare stilistic fara a fi inutil-baroca, a politicii culturale care a caracterizat si caracterizeaza generatia ’80 in autorii ei de baza si in institutiile, forumurile si instrumentele ei, cu fostele cercuri, cenacluri si reviste semiindependente, apoi cu vechiul Contrapunct si actualul Observator cultural in pozitii ideologice cheie, adica in masura sa teoretizeze o „directie“ si sa o „sponsorizeze“ moralmente si administrativ. Cartarescu nu este, desigur, interesat de rolul de spirit rector, de sef de scoala, si nu am sa il distribui in acest rol impotriva vointei lui. Dar, inevitabil, el exprima o pozitie de semnificatie cruciala si o face cu o autoritate, cum ziceam, care il impune si ii defineste cartea ca pe un implicit manifest, un manifest reticent si fara voie, daca se poate imagina asa ceva, o luare de pozitie dezabuzata aici si taioasa peste citeva pagini, raspicata in observatii si cu un minimum de menajamente fata de sine si altii deopotriva.

Care sint ingredientele („tezele“) pricipale ale acestui manifest? Ce inseamna ele din punctul de vedere al politicii culturale de care vorbeam? Raspunsul pe care pot sa il dau aici – si care intr-o recenzie propriu-zisa ar fi mult mai dezvoltat – porneste de la contradictia asa-zicind tematica a cartii. O cale de a te apropia de Pururi tinar... este tensiunea care unifica si anima subteran textul. Pe de o parte, Cartarescu descrie, cu o forta aproape neorealista, un localism dezesperant, abrutizant si „monologic“, emblema ultima a provincialismului balcanic dus de izolationismul comunist la extrem; spre deosebire de „disperarea“ ranchiunoasa, provinciala a lui Patapievici, care se inchide in sine si in generalizari ignare, a lui Cartarescu e constructiva, deschisa in afara si alergica la clisee si „esentialisme“.

Pe de alta parte, autorul se plaseaza programatic de partea unui transculturalism cosmopolit, se prezinta ca un spirit european sau mai degraba euro-atlantic deschis, pluralist, realmente multicultural, cultivator al diferentei, al stilurilor, gusturilor si referintelor prin care membrii diferitelor culturi, spatii si etnii pot gasi un limbaj comun, supraidiomatic si totusi diferentiator. Primul element al tensiunii amintite este simbolizat in carte de Bucurestiul decazut, de Bucurestiul in ruina, mai larg de Romania ca provincie si provincialismul de tip socialist pre-1989 (cind apartineam „lagarului“), apoi de cel nationalist, ortodoxist, paseist si incremenit in proiectul conservator-reactiv interbelic (din nou, a se vedea Patapievici) – si trebuie sa marturisesc ca asta m-a si intrigat mai intii in carte, pentru ca am crescut, cam in acelasi timp si loc, in Bucurestiul evocat de Cartarescu, iar descrierile de strazi si case m-au afectat profund. Dar, obiectiv vorbind, ceea ce conteaza in ultima analiza este ceea ce Cartarescu opune acestui spatiu simbolic, fascinant si sufocant in acelasi timp: un alt domeniu, construit deschis prin discurs, o viziune deasupra limitelor naturale (limba, geografie, demografie) sau cultural-politice ori geopolitice, cum spuneam mai sus, o constiinta cosmopolita, supla, toleranta, actuala, gata sa suporte, chiar sa caute – si apoi sa interiorizeze – socul „celuilalt“, al altor limbaje, stiluri, feluri de definire si de practicare a culturii in sensul ei complex, material, corpor(e)al.

In aceasta privinta, Europa are forma creierului meu (pp. 205-212) este un text fundamental – un manifest in toata regula, acesta – de departe unul dintre cele mai semnificative texte in romaneste din ultimii ani. O luare de atitudine, de „pozitie“ si „constiinta“ simultan, care ar trebui, socotesc, facut „lectura obligatorie“ atit la liceu cit si la facultate, si din mai multe motive. Mai intii, ca si „...escu“, ca si Refuz sa fiu altceva decit eu insumi si alte piese din volum, eseul ilumineaza o autodefinitie exemplara, numai aparent contradictorie: cel mai important scriitor roman in viata declara franc ca „nu am nimic de reprezentat in fara de mine, de patria scrierilor mele“ (p. 210). Dar si, citeva pagini mai inainte: „Nici un vers si nici o fraza din scrierile mele de pina in 1989 nu le-as fi scris altfel in Germania de Vest sau Statele Unite“ (p. 203). Ceea ce ni se dezvaluie, deci, e o constiinta cosmopolita, antiautarhica (Cartarescu vorbeste de „autarhie“ la p. 211), pentru care geografia, elementul local, impreuna cu istoria lui, nu sint ignorate, dar cad pe plan secundar si de aceea nu pot functiona ca fatalitate, ca un blestem impiedicindu-ne sa participam la dialogul cultural curent.

Patria discursului nu coincide cu „plaiul cu boi“, nu are radacini intr-un sol anume – iar teoria radacinilor este ea insasi la radacina fie protocronist-socialista, fie fascista, asa cum Guy Scarpetta a demonstrat. Patria discursului e o arena fictiva (o „lume fictiva“), dar nu si inexistenta sau pur solipsista, pentru ca ea se intersecteaza la un anume nivel ontologic si artistic – de fapt la acelasi nivel la Cartarescu – cu patria scrierilor lui Márquez, Pynchon si Kawabata, parteneri declarati, pentru Cartarescu, de dialog, pe deasupra frontierelor de tot felul. Fii tu insuti in mod absolut si iti vei acorda sansa de a deveni „obiectiv“ parte din ceva mai larg, in ciuda accidentelor istoriei. Nici Noica nu credea altceva, dar similitudinile se opresc aici pentru ca la Cartarescu primeaza spiritul postmodern, dialogic, de fapt heteroglossic, polilogic, ca sa folosesc termeni facuti faimosi de Bahtin si Kristeva; spiritul bricoleur, eclectic, heteroclit, democratic (in sens cultural), antielitist, deschis, pluralist-liberal, increzator in noile sinteze socioculturale si in formele de comunicatie (si comunitate) care se nasc din metisajul cultural actual, din reorganizarea si diversificarea radicala a structurilor canonice, din revizionismul generalizat in istorie, filozofie si stiinta, din noua rezistenta la cliseele etnico-rasiale sau (hetero)sexiste bazate finalmente pe „lipsa de comunicare dintre mine si tine“ (p. 213).

Este imens de reconfortant si datator de speranta sa-l asculti pe Cartarescu vorbind atit de natural limbajul lui Kundera si Llosa, Rushdie, DeLillo, Franzen si Coetzee, inscriindu-se atit de dezinvolt in conversatie pe deasupra galagiei celor prinsi („incremeniti“) in false dispute sau dezgustati de nou, de complex, de forme hibride, de interdisciplinaritate si „culturalism“ in genere, de noile tehnologii, in genere de tot ceea ce, in plina ebulitie culturala postmoderna, „da pe dinafara“ si refuza patul procustian al vechilor clasificari si rutini. Combinatia de ton personal, interiorizat, de confesiune onesta in absolut si observatie lucida, neutra, este estetic si intelectual de unic efect. Pururi tinar... e o carte cinstita si adevarata, competenta in sensul ca reflecta atit o cunoastere de sine fara menajamente cosmetizante, cit si o cunoastere a lucrurilor discutate – din nou, contrastul cu Patapievici se impune. Putini cunosc lumea de astazi, ci-vilizatia actuala postmoderna si cultura ei (nu doar literara) asa cum le cunoaste Cartarescu si putini le traiesc atit de intens si personal, atit de adevarat si intelectualmente responsabil. Cum notam la inceput, autoritatea cu care el vorbeste vine nu doar din statutul de „vedeta“, ci si din competenta, ca sa nu mai pomenesc de modestia caracteristica a formularilor, din echilibrul unic al stilului. O politica „stilistica“, de fapt, dubleaza si acutizeaza politica de la nivelul optiunilor transante care compun manifestul postmodern si cosmopolit al lui Cartarescu. Apropo de „vedete“ si responsabilitate: in pofida notei favorabile de la p. 183, Pururi tinar… este in realitate complet opusa in litera si spirit scrierilor mai noi ale lui H.-R. Patapievici, iresponsabile nu doar in cabotinismul lor patent, ci si in mentalitatea reactiv-fascistoida care le anima si care nu reprezinta decit fundatura din care vizionarismul altruist, antinostalgic si pluralist al lui Cartarescu ne invita sa iesim.

Sper din toata inima ca noua generatie de artisti si intelectuali va distinge urgenta acestei invitatii, caracterul decisiv al optiunii pe care ea o propune in opozitie necesara si salutara la „reactionarismul fundamental“ (p. 181) in recrudescenta in Romania. Nu trebuie sa ne fie teama de cuvinte, trebuie sa spunem lucrurilor pe nume. Comunistii au abuzat cinic de termen pentru a camufla faptul ca reactionari erau ei insisi si politica lor, care a aminat modernizarea si „integrarea“ Romaniei cu cincizeci de ani. Tot aminata a fost o vreme si critica de tip postmodern a acestei modernizari, a unui proces care a avut limitele si excesele lui, care a creat atit bunastare (pentru multi, nu toti) cit si colonialism, Holocaust-ul etc. Aminarea, suspendarea de facto a modernizarii si a postmodernizarii ar avea consecinte dezastruoase. Construirea unor structuri functionale, eficiente si nuantarea, complicarea lor de pe pozitii de diferentiere culturala, „antiesentialista“, nu mai pot fi aminate. In fata unui model cultural si politic esentialmente reactionar – si nu doar reactiv, cum sugerez mai sus – , in fata nostalgiilor ignorante, de tip purist si exclusivist, pentru o istorie si un concept de cultura revolut, pseudoumanist à la Patapievici, Cartarescu ofera o alternativa care obliga.
______

Cristian MORARU este profesor asistent de literatura americana si teoria literaturii si director de studii graduate la University of North Carolina, Greensboro. Cea mai recenta carte a sa, Rewriting. Postmodern Narrative and Cultural Critique in the Age of Cloning, a aparut la State University of New York Press in 2001.