OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doar moartea izbuteste sa articuleze fragmentele disparate care alcatuiesc ceea ce numim nonsalant „o viata“ intr-un Destin, incremenind defintiv un portret intr-o efigie postuma. Privit de pe pragul dintre fiinta si neant, destinul lui Adrian Marino s-a intemeiat pe optiuni transante, in jurul carora opera s-a tesut, harnica, de-a lungul unei spirale (de tip hermeneutic, fireste), trecind, mereu pe alt plan, prin aceleasi puncte de referinta. Constantele se deslusesc foarte clar, in tot ce a produs acest autor polimorf, care a reusit sa se risipeasca fara sa se imparta.
Coloana vertebrala a operei lui Adrian Marino a fost ideologia culturala, concretizindu-se in proiectul monumental consacrat ideii de literatura. Elanul categorial care i-a animat subteran scrisul este aici mai evident decit oriunde.

Metoda sa originala pune in lumina istoria uneia dintre universaliile conceptuale insemnate ale culturii occidentale: literatura. Ea se bizuie pe analiza sistemelor de termeni, gravitind in jurul unor notiuni-cheie ca litere, cultura, educatie, scriere, oralitate, sacru si laic etc. si a tensiunilor dintre variante care, pe firul timpului, au transformat astfel de configuratii in veritabile cimpuri de forta.
O inclinare rationalist-universalista marcheaza inconfundabil discursul lui Adrian Marino. Tendinta de reductie la invariant exista inca in studiile monografice consacrate lui Macedonski, Eliade, Étiemble. Autorul lor se arata fascinat de elevatia potentiala a cazului in speta la plafonul unor categorii nominale, implicind frecvent proiectia universaliilor in sfera morala. E cazul categoriilor de „macedonskianism“, de „hermeneutica militanta“ a lui Eliade sau de „comparatism militant“ al lui Étiemble, dar si cel al conceptului de „provincialism“, a carui veritabila anatomie o intreprinde Adrian Marino in citeva dintre cartile sale.

Ductusul neopasoptist, o eticheta asumata frontal de Adrian Marino, trece dincolo de o anume poza cvasioperetistica, de coloratura romantica, a inaintasilor (patetismul cauzasilor, al conspiratorilor, al exilatilor), recuperind obsesia re-intemeierii culturii romane, ca si militantismul lor, mizind pe simtul pragmatic, constructiv, sistematic al unui program intelectual pus in slujba natiei.
Dupa colapsul comunismului, o parte insemnata a cartilor lui Adrian Marino probeaza tentativa unui intelectual din Europa de Est de a gasi o solutie de echilibru intre doua zone culturale polare. La o extrema, Provincia culturala romaneasca (o notiune in primul rind morala), nationalista, rezistenta la spiritul de sistem si de constructie ideologica, la eruditie si la efortul speculativ. La cealalta, europocentrismul occidental, marcat in contemporaneitatea noastra imediata de inapetenta fata de ideologic, de eroziunea reperelor ferme, de dezabuzare, cind nu de demisie intelectuala de-a dreptul. Pentru Adrian Marino europenizarea autohtona a implicat in mod inevitabil efortul de a depasi eternul sau/sau, care a dominat modernizarea societatii romanesti de mai bine de un secol incoace.

Scriind cu ani buni in urma despre una dintre cartile sale observam ca, in alt timp si pe alt continent, pionierul cultural Adrian Marino ar fi destelenit, probabil, paminturi virgine in Vestul Salbatic. Remarca i-a placut, confirmind-o numai pe jumatate in gluma. Plecind dintre noi, distinsul intelectual clujean lasa deschis santierul unei ample istorii a cenzurii si, sub cheie, pentru uzul exclusiv al posteritatii, un tom de sapte sute de pagini – Autobiografia unui om singur. Dar, inainte de orice, ne lasa mostenire un proiect cultural exemplar si provocator, care pe termen lung va perpetua discret, eficient, productiv, un veritaibl Model Marino. Printre dimensiunile esentiale ale acestuia: spiritul inaltei performante, consecventa si ritmicitatea efortului intelectual fara elanuri spectaculoase pasagere, competitivitatea, interesul pentru standarde si valori masurabile, stachete plasate la inaltimi omologabile oriunde.
Poate ca sursa unei asemenea vocatii descalecatoare a fost forta lui Adrian Marino de a ramine „inactual“, intr-o cultura in care obsesia „actualitatii“ si captarea enorma de energii in sfera ei au produs un veritabil complex al zidului parasit si neispravit.