OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daniel BARBU
Politica pentru barbari
Editura Nemira, colectia „Biblioteca
de politica“, Bucuresti, 2005, 248 p.

Modernizarea politica, definirea natiunii si consolidarea suportului sau politico-juridic, statul, in secolele XIX-XX, au devenit obiecte de cercetare tot mai frecventate. Motivele care au condus la o orientare atit de vizibila catre interogarea sensurilor modernizarii romanesti sint lesne de inteles. Mai intii, lipsa unei bibliografii consistente si convingatoare, perioada comunista ocultind sau denaturind analizele pe aceasta tema, invita la astfel de re-evaluari. Apoi, fundamentele modernitatii romanesti reprezinta, fara indoiala, o sursa obligatorie in reconstituirea traseelor pe care statul-natiune si democratia romaneasca s-au desenat de la inceputul secolului al XIX-lea si pina astazi.

Daniel Barbu adauga insa un motiv in plus – determinant –, pentru a demonstra oportunitatea chestionarii bazelor modernitatii politice si a democratiei romane. Spatiul public romanesc de astazi, scrie Daniel Barbu in „Introducere“, este caracterizat de o „iremediabila barbarie“, care face ca „politica“ sa fie redusa la afirmarea persoanelor in detrimentul circulatiei ideilor si a convingerilor: „Ideile ramin de obicei in afara dezbaterilor publice, al caror unic rost pare sa fie acela de a califica si de a clasifica oameni“.

Aceasta este si explicatia titlului volumului. Autorul utilizeaza termenul de „barbarie“ in acceptiunea lui Alexis de Tocqueville. intr-un discurs rostit in 1852 in fata Academiei de Stiinte Morale si Politice din Paris, acesta afirma raspicat ca stiinta politica este distincta si, in acelasi timp, inseparabila de politica, deoarece ea are menirea de a sustine o atmosfera de concepte generale in care guvernantii si guvernatii deopotriva trebuie sa respire intelectual si din care trebuie sa-si extraga principiile actiunii lor publice. Daniel Barbu continua astfel interpretarea afirmatiei lui Tocqueville: „Numai printre barbari [...] politica nu are decit un inteles practic. Cu alte cuvinte, orice actiune politica are exact calitatea cadrului conceptual in care este gindita si depinde in buna masura de ideile politice din care se hranesc cei care se angajeaza intr-o asemenea actiune“. Adoptind o definitie strict politica a barbariei, si nu una antropologica, Tocqueville pare sa creada, isi continua explicatia autorul, ca „precedenta referintei teoretice si a reflectiei informate asupra faptelor este trasatura fundamentala a unei politici cu adevarat civile, daca nu a unei politici pur si simplu civilizate“.

- Societatea romaneasca postcomunista nu a iesit inca din barbaria politica
Titlul volumului rezuma intr-un mod foarte sintetic, e drept, si concluzia autorului. Societatea romaneasca postcomunista nu a iesit inca din barbaria politica (politica fiind, in termenii autorului, „singura activitate intelectuala care face posibila existenta unei comunitati sub specia autenticitatii si a libertatii“). Si aceasta din mai multe motive, pe care le voi enumera si sintetiza in cele ce urmeaza, incercind sa pun in lumina felul in care Daniel Barbu se ridica in contra curentelor si temelor ce domina dezbaterea publica romaneasca de azi.
in primul rind, Romania postcomunista nu si-a definit inca in mod „ne-barbar“ obiectele si subiectele contestarii si ale conflictelor, in conditiile in care democratia moderna este rezultatul politic al contestarii sociale si al dublei dialectici, specifice modernitatii, dintre contractualism si dominatie, pe de o parte, si dintre participare si contestare, pe de alta parte. inca de la momentul inaugural 1989, societatea romaneasca a interpretat democratia (ca produs al revolutiei) in dubla cheie a consensului si a stabilitatii in jurul unor obiective restrinse, insa considerate majore: ordinea de stat (statul este „bunul cel mai pretios al romanilor din 1918 si pina astazi“, scrie cu ironie Daniel Barbu), conservarea statului etnic si a institutiilor sale fundamentale.

In opinia autorului, societatea postcomunista romaneasca mosteneste aceasta atitudine (ideal, de fapt) deopotriva de la liberalismul national al secolului al XIX-lea, cit si de la socialismul de stat, ambele regimuri intemeindu-se „pe intangibilitatea unor institutii, politici si principii «cu care nu se glumeste». Situate ca atare deasupra dezbaterii critice si a caror contestare era socotita nu numai un gest irational si ostil, dar si intru totul criminal“. in aceste conditii, „politizarea diviziunilor si conflictelor sociale a fost incredintata [...] partidelor, iar monopolul interpretarii si explicarii fenomenelor de societate a fost preluat de presa“. in 2004 mai ales, dar si inainte, „partidele parlamentare s-au inteles sa exploateze in comun resursele guvernamentale si sa administreze in indiviziune statul“, iar presa se arata in continuare dezinteresata „sa evalueze capacitatea politicilor publice dupa criteriile consultarii, dezbaterii si reprezentarii diviziunilor sociale, optind hotarit pentru anecdotica coruptiei si a divertismentului partizan“. De aceea, obiectul contestarii il constituie astazi in Romania comportamentele unor indivizi sau grupuri, si nu atit performantele statului de drept ca atare cu ordinea sa constitutionala si cu principiile si normele sale politico-juridice. Or, democratia moderna, asa cum a fost ea gindita inca din secolul al XVIII-lea, precizeaza Daniel Barbu, „pleaca de la ideea ca buna functionare a oricarui sistem politic nu se poate sprijini pe moralitatea si integritatea indivizilor“, ci pe un sistem de control si de constringere institutional, virtutile civice fiind mai putin o premisa a regimului democratic, cit mai degraba o consecinta a constringerilor sale institutionale.

Daniel Barbu identifica aceeasi preferinta pentru consens in atitudinea opiniei publice romanesti fata de chestiunea „dosarelor Securitatii“. Aceasta, alaturi de tema „deconspirarii“ informatorilor, demonstreaza pina la urma un respect generalizat fata de stat: „in numele perpetuitatii institutiilor statului, ierarhii si agentii publici ai totalitarismului sint exonerati de orice raspundere personala. Problema vinovatiei este localizata in schimb intr-o arie privata si oculta, pe un tarim al soaptelor si al tradarii“. „Dosarele Securitatii“ nu sint un demers pentru a spori intelegerea fenomenului represiv, pentru a-l analiza ca fenomen social si politic major, ci pentru a incrimina doar zonele sale de umbra si pentru a strica reputatii. Si cum ar putea fi altfel din moment ce nu institutiile au fost puse in cauza, ci oamenii care le-au animat, din moment ce Partidul Comunist a disparut, din punct de vedere juridic, in totalitate in 1989 si din moment ce, inclusiv in opinia presedintelui actual, „a fi comunist atita vreme cit comunismul se afla la comanda politica a societatii era ceva inevitabil“? Consecinta acestei din urma afirmatii este, in opinia lui Daniel Barbu, faptul ca astazi „nu trebuie cautati vinovati in plan politic, caci comunismul i-a atins pe toti romanii si pe fiecare in parte, aproape fara exceptie“.

In al doilea rind, autorul defineste democratia romaneasca postcomunista ca guvernare a oamenilor, si nu a legilor. in spatiul public, dar si in comportamentul unor lideri politici, domina convingerea ca actul de guvernare nu are nimic politic. in descendenta directa a stiintei conducerii societatii din timpul defunctului regim comunist, „a guverna este tot una cu a administra problemele curente ale cetatenilor, a face politica inseamna sa stai la discutii ce nu folosesc nimanui“. Aceasta convingere reiese si din interpretarea data oricarei schimbari de regim vazuta ca „raport de demascare“ a predecesorilor, precizeaza Daniel Barbu: „Nu institutiile au fost puse in cauza, ci doar performantele sau abuzurile persoanelor aflate in fruntea acestora“. insa ginditorii politici ai modernitatii „au cazut de acord, inca de acum trei veacuri, ca o buna guvernare nu trebuie sa conteze pe bunatatea naturii umane si pe calitatea individuala a oamenilor politici, bunatate si calitate ce se pot afla oricind in deficit. Buna guvernare este intotdeauna a legilor, nu a oamenilor“.

In al treilea rind, sub forma partidocratiei si functionind conform unei logici dualiste, democratia romaneasca este propriul ei dusman. Termen initial aplicat politicii italiene, partidocratia descrie acel regim in care partidele politice parlamentare au acces la pozitiile de comanda in institutiile publice, monopolul exploatarii resurselor statului nefiindu-i permis nici unui partid. Efectele negative ale partidocratiei asupra calitatii democratiei romanesti sint agravate, considera Daniel Barbu, de logica dualista care ghideaza practicile constitutionale: de regula, alegerile romanesti sint un instrument de legitimare ex post a guvernelor constituite din initiativa prezidentiala, ele fiind rareori rezultatul democratic al alegerilor legislative (perioda 1866-1938 a fost si ea caracterizata, in opinia lui Daniel Barbu, de acest regim dualist). Aceasta face ca prim-ministrii guvernelor postcomuniste sa fie alesi in cele mai multe cazuri independent de procesul electoral.
Marele perdant este democratia, din moment ce proiectul de societate, programul si politicile partidelor pierd din semnificatie si din vizibilitate in timpul alegerilor parlamentare, din cauza importantei convirsitoare a alegerilor prezidentiale, precum si din cauza practicilor de tip partidocratic ce urmeaza alegerilor. in acest fel, alegerile devin „incidente electorale periodice ce nu consulta insa pe nimeni si nu au darul de a trimite intr-un corp deliberativ si legislativ vointele contrastante si valorile concurente ale societatii politice. [...] Cum nu-si propun sa reprezinte societatea, ci sa distribuie intre partide cote proportionale de exploatare a statului, aceste alegeri sint mai degraba partidocratice decit democratice“.

In al patrulea rind, Romania traieste inca sub semnul barbariei din cauza persistentei incapatinate a confuziei dintre politica ca guvernare a oamenilor si economie ca administrare a lucrurilor, definirea insasi a politicii fiind miza. Consecinta cea mai problematica a confuziei, ce demonstreaza controlul paradigmei post-marxist-leniniste asupra spatiului public, este invazia limbajului economic in terminologia (ce ar trebui sa fie juridica) a politicii, sursele acesteia din urma fiind astfel desconsiderate in favoarea tendintelor, identificabile statistic, ce traverseaza opinia publica si comportamentele politice. intr-o asemenea situatie, marele perdant este stiinta politica (ca disciplina), nu numai politicul in ansamblul sau: „stiinta politica romaneasca nu-si propune sa evalueze corpul politic postcomunist in termeni de legitimitate, clivaje sociale si conflicte de intelesuri, ci se complace in a pune exact intrebarile la care regimul si-ar dori ca cetatenii sa raspunda“; ea trateaza partidele politice drept echivalenti politici ai companiilor, iar metodologia si cercetarea empirica sint dominate de un behaviorism intirziat si trivial.

Concluzia lui Daniel Barbu privind stiinta politica romaneasca de astazi pune in evidenta „barbaria“ ce domina spatiul public – si de aceea trebuie citata in extenso: „Aceasta atentie acordata alegerilor publice si rezultatelor politicii, in detrimentul cautarii izvoarelor din care se alimenteaza politica democratica, duce la o intelegere a stiintei politice mai degraba ca un consumator de politica curenta, decit ca un critic al comunitatii politice si al legaturii sale sociale. Mai mult, din moment ce nu si-a pus in gind sa lamureasca ce este sau ce ar trebui sa fie postcomunismul, aceasta orientare a studiilor politice se mindreste cu caracterul sau a-teoretic si cu indiferenta sa fata de valori“. Saracia demersului stiintei politice este astfel in consonanta cu insasi miza politicii romanesti, redusa la „cine guverneaza, nu de ce si cum“ (subl. D.B.).

- Absenta corpului politic si incapacitatea politicienilor de a-l gindi si de a-l reprezenta
Nu in ultimul rind, masura barbariei politice in care se complace Romania postcomunista este data de faptul ca „romanii au acumulat de-a lungul timpului o limba, o istorie, un teritoriu, un stat, un partid-stat si un numar semnificativ de conducatori de stat (alesi sau nu de popor), dar nu au primit pina acum un corp politic“. Prizoniera a barbariei, „politica postcomunista este departe de a fi metoda cu ajutorul careia romanii sa-si poata gindi, in calitate de cetateni, relatiile reciproce ca pe o practica a virtutii sub disciplina legilor“. Absenta corpului politic si incapacitatea politicienilor de a-l gindi si de a-l reprezenta au constituit insasi motivatia lui Daniel Barbu de a demara in acest volum o istorie sistematica si critica a barbariei politice romanesti, luind in serios politica (mult prea des aruncata in zona divertismentului si a deriziunii sau considerata pur si simplu „un ornament al modernizarii, progresului, pietei sau prestigiului individual“).

in opinia autorului, postcomunismul romanesc nu face decit sa continue traditionala neputinta a politicienilor si intelectualilor romani de a gindi politica si „dezinteresul lor obstinat fata de tot ceea ce nu este, in viata publica, descriptibil in categoriile pragmatismului si ale culturii“. Autorul o spune raspicat, incepind cu liberalii de la inceputul secolului al XIX-lea si pina astazi, procesul de modernizare al Romaniei a stat sub „zodia barbariei“, incapabil sa reprezinte comunitatea politica in termeni de drepturi si libertati, sa-si construiasca un corp politic din aceasta materie prima si sa inteleaga faptul ca politicul este ceea ce leaga o comunitate si, de aceea, el are menirea sa ridice intrebarile fundamentale.
Cel putin patru ar fi propozitiile principale care sintetizeaza, in viziunea lui Daniel Barbu, modernitatea politica romaneasca aflata sub „zodia barbariei“. In cele ce urmeaza nu fac decit sa sintetizez bagajul argumentativ propus si sa deschid apetitul pentru lectura, data fiind complexitatea demonstratiei ce nu poate face in nici un caz economie de la lectura ansamblului.

- Sarcina elitelor ar trebui sa fie aceea de a reface experienta occidentala
Mai intii, inapoierea reprezinta regimul normal de existenta al Europei de est si, implicit, al Romaniei, cel putin din secolul al XVI-lea (Daniel Barbu porneste in argumentatia sa de la studiile reunite de Daniel Chirot in The Origins of Backwardness in Eastern Europe. Economics and Politics from the Middle Ages Until the Early Twentieth Century, University of California Press, 1989; traducere romana de Victor Rizescu, Editura Corint, 2004). Cu alte cuvinte, experienta Occidentului – indeobste cadrul de referinta – este un „accident“ istoric (si nu „normalitatea“ spre care sa poata tinde orice societate), ceea ce implica ideea ca dezvoltarea este o intimplare, iar democratia reprezentativa un regim cu totul exceptional. Daca asa stau lucrurile, scrie Daniel Barbu, „eroarea strategica a elitelor din Europa de Est si de Sud-Est ar putea rezida in definirea constanta a schimbarii sociale si a progresului economic in termenii occidentalizarii culturale“ (in conditiile in care reproducerea accidentului prin imitare este practic imposibila?). De aici si impresia, aparent doar paradoxala, ca Estul „nu a devenit o lume plina si nu s-a implinit decit in momentul cind si-a propus sa reproduca accidentul apusean“.
Dupa repetatele descompuneri ale unor regimuri patrimoniale, autoritare si totalitare, Europa de Est nu poate adopta in mod natural statul de drept, democratia reprezentativa si economia de piata prin simpla vointa a elitelor, „ca si cum orice populatie a carei adresa postala se afla pe continentul european ar avea vocatia geografica de a atinge, de indata ce este chibzuit guvernata si bine sfatuita, anumiti parametri de libertate si de prosperitate potrivit exemplului istoric oferit de statele aflate pe cele doua maluri ale Atlanticului de Nord“.

Sarcina acestor elite ar trebui sa fie, argumenteaza autorul, sa refaca experienta occidentala prin inventarea dreptului si prin indeplinirea unor criterii institutionale, politice, sociale, economice etc., si nu sa-si calauzeasca societatea spre „reintoarcerea in Europa“ prin cultura, din moment ce decalajul este normalitatea ei, iar accidentul trebuie reprodus prin imitare.
in al doilea rind, modernitatea nu a fost decit o forma de supravietuire pentru oligarhia politica romaneasca – o formulare in termeni diferiti a vechii problematici a „formei fara fond“ sintetizata de Daniel Barbu printr-o interogatie: „Care ar fi atunci continutul ce nu capata formele potrivite, fondul care ramine neexprimat de arhitectura statului liberal?“. Modernitatea a reprezentat o forma de supravietuire in sensul in care atit liberalii, cit si conservatorii supravietuiesc pierderii vechilor privilegii fanariote si regulamentare, desfiintate progresiv in anii 1848-1866, prin importarea dispozitivelor de putere ale regimului constitutional reprezentativ, printr-o „operatie de convertire politica“. in termenii autorului: „Partidul oligarhic, cu electorat restrins si selectiv, devine astfel forma moderna a starii privilegiate din Vechiul Regim“.

Modernizarea romaneasca a constituit o forma de supravietuire si pentru ca si-a ales ca punct de plecare statul si pentru ca elitele liberale (adica cei care se auto-defineau drept profesionisti ai modernizarii) au redus intregul proces amplu de modernizare la limbajul integrator al natiunii. Modernizarea a fost conceputa „incepind cu acoperisul“, pentru a relua expresia sugestiva a autorului, avind ca punct de plecare statul, si nu societatea civila, acea „retea vie si dinamica de asociatii diverse si auto-suficiente“. Liberalii romani au privilegiat ideea unei guvernari puternice, paternaliste si autoritare, capabile sa transforme institutiile si sa induca schimbarea sociala si solidarizarea majoritatii rurale cu statul si obiectivele sale (prin instructie si credit mai ales); ei au aparat cu convingere (pina spre inceputul secolului al XX-lea) o conceptie elitista asupra reprezentarii, vazind un mare pericol in extinderea mobilizarii populare; s-au opus cu aceeasi convingere la schimbarea bazei lor de recrutare; au recurs la natiune ca la un substitut al cetateniei, in detrimentul gestionarii raporturilor dintre indivizi pe baze contractuale.

Liberalii romani din secolul al XIX-lea aderau astfel „la un loc comun al gindirii central-europene din epoca modernizarii. Bunele institutii, dispozitivele birocratice ale unui stat tot mai centralizat si, mai ales, tinut impreuna de o elita stabila si in rindurile careia accesul era controlat cu relativa strictete, trebuie sa stea la temelia progresului unei societati politice ce nazuieste sa-si prinda din urma epoca“. Prin acestea, ei nu au raspuns la o intrebare fundamentala, in opinia lui Daniel Barbu: „valorile puse si spuse de stat prin intermediul dreptului sint oare capabile sa genereze practici sociale rationale menite sa transforme societatea de supusi a Vechiului Regim intr-o comunitate de cetateni sau, dimpotriva, practicile, de orice tip ar fi, sint singurele in masura sa produca norme sociale?“. in lipsa unui raspuns si a unor solutii, statul modern roman nu a facut decit sa inlocuiasca un tip de supunere cu altul, pentru oligarhia parlamentara statul devenind, in special dupa 1866, un instrument de supravietuire, adica „spatiul privilegiat al propriei experiente istorice.

Exercitiul puterii a luat forma dreptului pozitiv de tip european si a institutiilor reprezentative“. Natiunea a fost tratata de liberalii insesi drept un substitut al cetateniei, aminind generalizarea drepturilor si participarii politice. Aceasta interpretare a natiunii a avut cel putin doua consecinte grave. Mai intii, liberalii insisi au asezat „cetatenia democratica si ideea nationala intr-un plan ideal. Numai desavirsirea «existentei nationale a romanilor» [...] ar fi urmat sa aduca cu sine, si oarecum de la sine, sufragiul universal. Calificarea individuala pentru exercitarea dreptului de vot nu putea fi decit rezultatul istoric al calificarii superioare si definitive a natiunii pe scena internationala“. in al doilea rind, codificarea intreprinsa sub domnia lui Cuza si apoi rationalizarea legislativa liberala vor duce la „aparitia unui Rechtsstaat in care nu drepturile individuale, ci legile pozitive ramin singura garantie a libertatii cetatenilor. Individul nu va mai fi astfel tratat ca un purtator al unei libertati ce ii apartine in mod subiectiv si inalienabil, ci ca un subiect de drept supus unei norme de reprezentare pe care numai statul, mai precis oligarhia parlamentara care il detine in proprietate, are vocatia sa o defineasca si sa-i atribuie o finalitate“.

La dificultatea definirii unui spatiu social si politic al cetateanului posesor al unor drepturi si libertati a contribuit si traditia intelectuala bizantina (la care participa si carturarii romani ai secolelor XVII-XVIII), careia i-a lipsit „vointa de a intemeia o specie particulara a limbajului public, precizeaza Daniel Barbu, dotata cu autonomie profesionala si metodologica, chemata sa exploreze, sa descrie si sa numeasca, intr-un regim de relativa abstractizare, structurile si functiile corpului politic“, in analiza primelor ocurente si conotatii ale cuvintului „democratie“ in spatiul romanesc.
Nu in ultimul rind, modernitatea romaneasca este interpretata de Daniel Barbu ca putere asupra cuvintelor: „Elita liberala romaneasca a abordat modernitatea nu ca recunoastere filozofica si practica universala a drepturilor individuale de ordin civil si politic, ci ca putere asupra cuvintelor. [...] sEat nu este traita ca o cultura a experientei, fondata pe dinamica economiei si pe previziunea sociala, ci ca o cultura a discursului in care prezentul este supus iradierii modelului liberal european“. Oligarhia parlamentara romaneasca poate fi astfel incadrata in categoria elitei intelectuale, adica acea elita al carei criteriu de omologare sociala este conferit de abilitatea de a folosi discursul si care traieste modernitatea ca putere asupra cuvintelor si nu ca putere asupra lucrurilor.

Nu este de mirare ca insasi istoria devine, intr-un astfel de proces de modernizare, „mai putin o memorie colectiva sau erudita a oamenilor si faptelor din trecut, cit lectura unui prezent fondator al modernitatii si, cu acest titlu, un fel de viitor rasturnat dialectic“. Titu Maiorescu insusi nu face politica atunci cind pronunta discursurile sale parlamentare, ci „istorie contemporana“, subliniaza Daniel Barbu. Principala consecinta a acestei preocupari intense pentru istorie este absenta unui spatiu intelectual al politicii care sa poata fi teoretizat. Reflectia empirica si conceptuala asupra corpului politic romanesc lipseste de-a lungul secolului al XIX-lea. Alternativa de actiune asupra spatiului public a fost critica literara – Maiorescu (avindu-l drept precursor in acest sens pe Ion Heliade Radulescu) este aici intemeietorul unei traditii romanesti durabile inclinata „sa judece faptul politic de pe pozitii literare si sa-l trateze ca pe un bun cultural“, refuzindu-i politicii autonomia ca obiect intelectual si ca practica sociala. Mai mult, „Maiorescu a crezut ca producerea adevarului, inteleasa ca putere asupra limbii si control al valorilor, este singura optiune politica viabila pentru o societate in care formele vietii publice sint un bun de import. Iar discursul despre adevar le poate aduce intelectualilor functia de gardieni etici ai palatelor puterii“.