OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stranie reprezentare a ideii de forta trebuie sa aiba cei care au inventat formula „Moliceanu“, menita sa ia in deridere prestatia de pina acum a premierului Tariceanu. Stranie, dar nu inexplicabila, intr-o tara in care personaje precum Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali trec in ochii opiniei publice drept „barbati puternici“, „razboinici“ si, neaparat, „salvatori“ ai bietei tarisoare. Pentru mentalul colectiv, sensibil la frecventele manifestari de forta ale celor doi „politicieni“ sus-numiti – dar si ale altora, eiusdem farinae –, sobrietatea (indiferent ca se manifesta in limbaj sau in comportament) este perceputa ca slabiciune, iar refuzul de a raspunde unor atacuri imunde cu aceeasi moneda pare dictat de neputinta. Injuratura neaosa, balacareala in vazul si auzul lumii, hahaiala (brand prezidential) mustind de complicitate cu „poporul“, ca si trasul de sireturi, la ore de virf, cu tot felul de vip-uri efemere au mult mai multe sanse de a trece drept insemne ale masculinitatii decit discretia, seriozitatea, atitudinea reticenta si limbajul civilizat.

Intr-o lume care, atunci cind nu citeste Libertatea, Averea sau VIP, priveste ore in sir emisiunile cu iz de mahala transmise in direct de diverse televiziuni „de familie“ (o excelenta radiografie a modului in care functioneaza relatia dintre o televiziune de apartament si publicul sau a facut Petre Barbu, in romanul Blazare), gloriile de mucava, croite pe stadioane si in obscure studiouri TV, incearca din rasputeri sa se legitimeze printr-un discurs „tare“, inevitabil bintuit de stafia autoritarismului. Atributele unui astfel de discurs, promovat cu asiduitate nu doar de personaje precum „Tribunul national“ sau „Razboinicul luminii“, ci si de presedintele Basescu, pun in evidenta o serie de obsesii si complexe nationale, create de comunism si amplificate in ultimii saisprezece ani: tema bunului roman – patriot si, in doze „rezonabile“, sovin; obsesia conducatorului forte – figura providentiala, care detine solutii miraculoase pentru toate problemele mai mari sau mai mici ale natiei (in treacat fie spus, si Ion Iliescu, si Traian Basescu raspund acestor asteptari). La ordinea zilei pare sa fie sloganul, neoficial, dar de mare impact, „carte putina, limbaj de duzina, bani multi si putere – mediatica, politica, economica – si mai multa“.

Bunul-simt, buna-cuviinta, educatia, civilitatea, rafinamentul intelectual (horribile dictu) nu au ce cauta in portretul-robot al politicienilor autohtoni. In viata politica de pe malurile Dimbovitei, stilul e o pasare rara, iar cei care il au sint, cel mai adesea, etichetati ca politicieni slabi, lipsiti de forta. Pentru ca e nevoie, nu-i asa, de forta pentru ca politicienii de stadion sa-si bombeze patriotic pieptul si sa anunte aproape zilnic pericole iminente si victorii in extremis, repurtate neaparat in numele poporului pe care l-ar vrea cit mai neinformat si mai usor de manipulat.
In tara lui Becali, succesul depinde in prea putina masura de viziune politica si coerenta doctrinara si inca si mai putin de o atitudine sobra si rezervata sau de performante reale in actul guvernarii. Cind politica de virf se face pe stadion sau prin restaurante cu specific romanesc – reminiscenta palida a sloganului „noi nu ne vindem tara“, cu care defila clasa muncitoare la inceputul anilor ’90 –, a avea pretentia de la cei care ne reprezinta la cel mai inalt nivel, sa aiba clasa este, desigur, un moft. Cu atit mai absurd ar fi sa le cerem acestora sa respecte valoarea umana si superioritatea intelectuala a partenerilor de guvernare.

Pentru ca nu clipeste cu subinteles, rasaritean si popular, pentru ca pastreaza distanta si nu-si insoteste replicile cu hohote uleioase si nu se bate cu pumnul in piept ca are raspunsuri la orice intrebare, pentru ca nu stie sa vorbeasca limba becalilor – teribila limba, care deschide instantaneu inimile suporterilor votanti –, dar si, mai ales, pentru ca nu face parada de forta bruta (mai un sprit, mai o amanta, reala sau macar atribuita de presa, mai o criza de autoritate la o ora de maxima audienta), un om politic poate fi perceput, in Romania de azi, drept un „molicean“.
Probabil ca, daca ar fi trait in zilele noastre, nici Nicolae Titulescu n-ar fi scapat de o astfel de eticheta din partea vajnicilor nostri vadimi, becali, basesti sau iorgovani.