OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum să exprimi o stare de revoltă şi de indignare? Ce cuvinte să alegi pentru a-ţi declara stupoarea, revolta genuină ce te cuprinde cînd vezi că eşti minţit, batjocorit, sfidat, în ciuda tuturor normelor legale şi a cutumelor omeneşti? Cum să te mai gîndeşti la alte lucruri, să scrii proză, să editezi o revistă de cultură, să studiezi medicină naturistă, să faci jogging în parc, să te uiţi la filme – adică să te comporţi ca un om normal şi liber, cînd afară bîntuie teroarea şi violenţa? Toate aceste ocupaţii şi tabieturi, mai mult sau mai puţin intelectuale, au devenit brusc indecente, imorale, lipsite de noimă, iar singura activitate demnă şi edificatoare de sens este militantismul civic, rezistenţa anticomunistă în sensul cel mai direct al acestui termen. Cînd tunurile cuvîntează (recte, cînd bastoanele de cauciuc şi bocancii poliţiei „dansează“ sălbatic pe trupul arestaţilor), artele tac. Adevărul acestei sentinţe ne-a izbit pe toţi în moalele capului. După 5 şi 7 aprilie parcă un linţoliu s-a aşternut peste Moldova. Nu meritam să fim jefuiţi într-un asemenea hal. Aveau dreptul şi basarabenii, în sfîrşit, la „raţia lor de libertate“, la un dram de speranţă, la o normalitate politică şi umană, ca ceilalţi est-europeni. Nu ne puteam face iluzii că, a doua zi după înfrîngerea comuniştilor în alegeri (ce vise!), am fi intrat într-o epocă a luminii şi a blîndeţii, a responsabilităţii şi a grijii faţă de cetăţean, dar ar fi fost un început, o primă certitudine dobîndită pe un drum mai lung, care se cheamă democraţie şi europenitate. Acest orizont, ce pîlpîia îmbietor, ne-a fost refuzat cu brutalitate. Sîntem traşi de picioare înapoi, în cazanul cu smoală, pentru a ne consuma, în eternitate, condiţia de „rumeguş al istoriei“, de „furaj“ pentru herghelia comunisto-kaghebistă care ne calcă în picioare, cu mici şi iluzorii intermitenţe, din 1944 încoace.

 

Despre o posibilă fraudare a alegerilor, opoziţia şi reprezentanţii societăţii civile vorbeau încă acum o jumătate de an, cu referire la condiţiile flagrant-inechitabile în care avea să se desfăşoare campania electorală: suprimarea libertăţii de exprimare la posturile TV cu acoperire naţională, folosirea resurselor administrative de către comunişti, şantajul cu dosare penale deschise tuturor opozanţilor mai importanţi ai regimului etc. În plus, mai veneau şi modificările abuzive din legislaţia electorală: ridicarea pragului electoral de la 4 la 6%, anularea blocurilor electorale şi interdicţia decretată la adresa persoanelor cu cetăţenie română de a ocupa funcţii publice. Sondajele confirmau acest avans al comuniştilor, dobîndit prin joc necinstit, dar arătau, în acelaşi timp, şi o ascensiune constantă a opoziţiei, care putea, în anumite condiţii, să formeze o alianţă de guvernămînt. Dar ceea ce s-a întîmplat pe 5 aprilie, dimensiunea dezastrului ne-a surprins pe toţi. În 1946 comuniştii români au falsificat alegerile în dauna partidelor istorice exact în aceeaşi manieră, profitînd de ocupaţia militară sovietică, iar cînd au ieşit tinerii să protesteze, i-au bătut şi închis în puşcării, obţinînd abdicarea Regelui. O altă analogie, mai aproape de noi, o constituie evenimentele din Piaţa Universităţii, din 13-14 iunie 1990, cînd „Voronin“ se numea Ion Iliescu.

 

Chiar în 2001, cînd au ajuns la guvernare în urma unor alegeri parlamentare anticipate şi judecîndu-le campania de restauraţie agresivă, ne-a fost clar – eu unul n-am avut nici o îndoială! – că „ăştia“ n-au venit la putere pentru a o ceda aşa, pur şi simplu, în urma altui scrutin democratic, înclinîndu-se, ca nişte gentlemeni, în faţa învingătorului. Comuniştii lui Voronin s-au comportat de la bun început ca un partid antisistem, ca nişte bătăuşi de cartier. Nu erau nişte „comunişti“ fără „comunism“ – deşi aşa păreau în jurul anului 2005, înainte să obţină cel de-al doilea mandat şi cu o Rusie înfuriată din cauza respingerii „planului Kozak“, de federalizare a Republicii Moldova –, ei erau şi se vădesc azi, cu asupra de măsură, demni continuatori ai lui Beria. O guvernare care se ştie cu conştiinţa curată, care nu a comis ilegalităţi strigătoare la cer în cadrul alegerilor, nu s-ar fi comportat atît de oribil cu propriii cetăţeni, nu ar fi acuzat statele vecine de complot şi de organizare de puciuri împotriva „ordinii constituţionale“, nu ar fi expulzat ambasadori şi jurnalişti, fără a ţine cont că îşi pune în cap Uniunea Europeană.