OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucrind la acest eseu (cf. Tramvaiul Caragiale din Observator cultural, 16-22 noiembrie a.c.), rasfoind volume si gindindu-ma aproape obsesiv la Caragiale, iata ca la un moment dat dau de acest pasaj in introducerea la editia a treia a volumului iorgulescian Marea trancaneala: „Neted spus, autorul stie ca tentatia de a indentifica lumea imaginara a unui scriitor cu lumea reala e mare; ca e puternica si, uneori, e chiar irezistibila; ca e veche, de nu si eterna; cu toate acestea, el crede ca nu e si mai putin imbecila, oricum ar fi luata“.
Nu spun ca m-am zguduit (se mai intimpla ca parerile-observatiile unuia sa fie subapreciate de un altul, nemaivorbind de faptul ca Mircea Iorgulescu, desigur, nu putea cunoaste ideile mele), totusi nu mi-a cazut bine (e deceptionant ca un om inteligent, cult si original, pe care il mai si respecti, sa te considere imbecil chiar si asa, in necunostinta de cauza, chiar si anterior si neputind sa se gindeasca la faptul ca te va rani). Nu m-am zguduit, deci, dar am stat cu sula-n coaste. Oare sint imbecili toti cei care indraznesc sa considere textul unei opere literare un punct de pornire sau, mai bine, o cutie de rezonanta prin care trec toate sentimentele si gindurile lor, ale cititorilor?!

Nu e o experienta de zi de zi a unui cititor de opere literare cum se muta eroii cartilor in viata lui cotidiana, cum trebuie sa se lupte cu ei citeodata si cit de bine-i pare cind parerile lui sint identice cu ale lor?! Nu vrem sa intelegem tinguielile lui Hamlet de parca razbunarea ar fi si obligatia noastra?! Nu-l urim pe Gore, nu ne place de Pasadia, n-o dorim pe Raselica de parc-ar fi, toti, cunoscutii nostri?! De ce, atunci, aceasta remarca iritata si nedreapta?!
Nedumerirea mea era cu atit mai mare cu cit Iorgulescu vorbeste despre un dramaturg, un autor ale carui texte sint per definitionem actuale, pentru ca permanent momentane. Desigur, Caragiale a scris si altceva, nu numai teatru, dar totusi, chiar si Marea trancaneala vorbeste mai ales despre comedii si despre schite (scrieri foarte teatrale), si, oricum, nu se poate face abstractie de faptul ca autorul Scrisorii pierdute este unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii, mereu viu si incitant, care simte enorm si vede monstruos.
Poate sa fie la mijloc o frica disimulata care nu vrea sa priveasca adevarul in fata? Daca nu facem conexiunea dintre lumea lui Caragiale si lumea romaneasca, atunci nu vom observa nici neajunsurile celei din urma? Nu stiu; in tot cazul n-ar trebui sa ne comportam ca familia din kafkiana nuvela Metamorfoza si sa alungam ceva ce nu ne place intr-o incapere bine izolata.

- Publicistica unui mare scriitor al carui ochi nu s-a incetosat
Oricum, am primit ajutor neasteptat de la doi Andrei. Primul, Andrei Plesu, care a selectat si a citit fragmente pentru colectia Humanitas Multimedia, intitulind CD-ul Un alt Caragiale. A doua serie de texte, spune Plesu, vorbesc „despre un Caragiale mai putin vesel, mai grav, uitat de amatorii de zeflemea“. in aceasta serie, sint unele articole (despre oligarhie, despre critica niciodata vazuta cu ochi buni) care se refera la situatia actuala a Romaniei de parca n-ar fi fost scrise acum o suta de ani, ci ieri sau alaltaieri. Publicistica, adevarat; dar publicistica unui mare scriitor al carui ochi nu s-a incetosat si care scrie cu aceeasi cruzime ca si in D-ale carnavalului.

Al doilea Andrei a fost Andrei Serban, care intr-un numar recent al revistei 22 a raspuns la o intrebare a Rodicai Palade: „Niciodata nu intentionez sa transmit ceva spectatorilor decit experienta lui aici si acum. s…t intr-un act de dragoste sau intr-o plimbare in padure nu te gindesti la mesaj, ci gusti experienta“. Pentru cititor, citirea se aseamana cu aceasta experienta: textul e un aici si acum prin faptul ca pui ochii pe el; fara acest gest, orice fraza e moarta de-a binelea.
Dar ce esti tu aici si acum? Esti un individ care respira si traieste; unul care iubeste sau poate uraste; care inca isi mai aminteste de primul sarut din adolescenta si de telejurnalul de aseara; esti un ce clocotitor de bucurie sau de durere, de dragoste sau de ura, de romantism sau de lehamite; un suflet deschis la tot si la toate. Tu, acest individ, acest sufletel, citesti Shakespeare, Dostoievski sau Faulkner, si nu poti sa te izolezi in operele lor ca intr-o cazemata: lumea ta de toate zilele comunica vrind-nevrind cu lumea lor, si prin nimic altceva decit prin aceasta comunicare se sterg granitele dintre cele doua. Ivan Karamazov sint eu tot asa cum si Quentin Compson sint eu. De ce-as fi imbecil?!

in cartea sa Istoria dramei, Erika Fischer-Lichte considera ca istoria teatrului se poate descrie si ca o istorie a identitatii. Ea crede ca din aceasta perspectiva piesele importante oglindesc situatia comunitatii in care s-au nascut si ca, de exemplu, tragediile lui Eschil, Sofocle si Euripide sint diferite mai ales deoarece polisul grec a suferit schimbari radicale de la o piesa la alta.
Mergind mai departe, ajungem la ideea ca o piesa scrisa in trecut e jucata pentru ca ea reflecta si azi situatia (identitatea!) de atunci: publicul de azi se recunoaste in personajele si conflictele care apar pe scena si se uita cu placere sau, dimpotriva, cu dispret pentru ca vede ceea ce il caracterizeaza si pe el. Si oare cind a fost perioada aceea feerica si postmioritica in care operele lui Caragiale-tatal sa-si fi pierdut actualitatea miscatoare si muscatoare?!

Nu e nimic bun la Caragiale. in lumea lui, nimeni nu se gindeste la categoria aceasta, nimeni nu are insomnii pentru ca el sau lumea nu e buna, in el sau in lume nu exista notiunea bunului. Nimeni nu e bun: nimeni nu a ajuns acolo unde este pentru ca ar fi meritat exact acel loc in societate. Dar nu e buna nici lumea: pur si simplu nu are pretentia valorii, nici cea a verticalului.
Nu are pretentia valorii, dar nu are nici simtul ei. Ceea ce inseamna, fireste, ca personajele caragialesti nu se cunosc pe sine si nici nu vor sa se cunoasca. Mate-fripte, linge-blide, zevzec, mizerabil, plastograf – toate acestea sint atribute folosite de vorbitor pentru altii, niciodata pentru el insusi. Ea e ploiesteanca, el tine la onoarea lui de familist (la o adica, desigur) – o, nu, nici ea nici el nu vin cu fasoanele cunoasterii de sine. Nimic mai logic decit ca Veta il insala pe Jupin Dumitrache cu cel mai de nadejde servitor al acestuia: daca nu stii cine esti, de unde ai sti cine e celalalt?
Dar daca nu stii cine esti, mai rau, nici nu ai curiozitatea sa afli, atunci nu stii nimic. Iarasi mai rau: te amagesti si traiesti in parelnicii. Nu stii cine ti-e credincios, cine nu; cine te iubeste, cine te uraste; cine ti-e amic, cine doar un ipocrit care se da amicul tau; cine publicist talentat si cine un fustangiu demagog etc.
Dumnezeu nu e nici el serios invocat. Caragiale e cel mai mare pagin din literatura romana cam in aceeasi masura in care e si cel mai putin ipocrit. Cuvinte mai goale ca la el numai la cei mai mari satirici se gasesc. Patrie, dragoste, gelozie, revulutie – toate, absolut toate sint golite de sens, daca l-au avut vreodata.

- Cuvintul care isi pierde judecata
„Am scris, vreme de trei zile, ca in transa, paginile dinainte. Senzatia ca o parte din viata mea a intrat in ordine. Ca si cum povestindu-mi-o, relatia cu fiul meu a devenit cea care ar fi trebuit sa fie. Or, este evident ca nu e asa. Ea nu e nici mai reusita, nici mai nereusita ca pina acum. Atita doar: e spusa. Si asta schimba enorm lucrurile. Cel putin pentru mine. Le schimba in sensul ca le scoate din vagul in care existau pina atunci, din plutirea aceea bezmetica si chinuitoare – de stari, ginduri si intrebari neduse pina la capat – din care se alcatuieste viata noastra si care e sursa nestiuta a nefericirii noastre. Ce bucurie sa cobori in tine si sa intelegi si sa spui ceea ce vezi si ceea ce intelegi, sa fii propriul tau analist, necrutator si bun in acelasi timp, pedepsitor si izbavitor deopotriva. Vorba, rostirea, povestea – magia vindecatoare a cuvintelor, de unde vine oare?“
Acest frumos pasaj face parte din Usa interzisa a lui Gabriel Liiceanu. Bucuria de care vorbeste el n-o simte nici un personaj caragialian, insa. Pentru ei, vorba, rostirea si povestea n-au nici o magie, mai degraba o putere de hipnotizare sub efectul careia omul nu mai reuseste sa deschida usa, desi in incapere e lumina, si clanta, in dreptul miinii. in lumea lui Caragiale, cuvintul nu e un fel de fir al Ariadnei care te dumireste in haul sufletului tau, ci un instrument care te induce in eroare, care se preface ca te-ajuta, dar, de fapt, te incurca. Mai mult, te incurca oarecum pervers: tu crezi ca il minuiesti perfect in timp ce el nu te ajuta cu nimic. Daca ai senzatia contrara, te poti insela amarnic (cazul Catavencu). Sau nu. La Caragiale, chiar si destinul e roman, mai mult sau mai putin onest.

Tragedia acestor oameni este una lingvistica. Printre poantele care fac sa te pufneasca risul se ascunde o prapastie halucinanta, adinca si fara scapare. „…falimentul actual al poporului roman nu vine din schilodirea fara precedent in istoria limbii romane a felului in care cuvintul a fost folosit si rostit in chip sistematic prin deturnare de la esenta logosului? Cine dintre noi este dispus sa mearga atit de departe si sa accepte ca raul nostru cel mai adinc si pieirea noastra istorica trebuie puse in corelatie cu pierderea de ultima ora s…t a fiintei lingvistice?“ Liiceanu continua prin a apostrofa „felul cotidian in care este rigiita limba romana“ si „vomismentele verbale“ din televiziuni. Eu cred ca cel care a tras prima data semnalul de alarma a fost nimeni altul decit Caragiale. Pentru ca rigiitul si vomismentele sint doar consecinta unui fapt anterior si nu mai putin trist. Ca sa spun asa, rigiitul si celelalte sint capatul drumului care incepe atunci cind cuvintul isi pierde judecata, cind nu mai spune nimic. Daca un cuvint poate insemna orice si nici macar contextul nu te lamureste de sensul lui; daca frumosul nu e frumos, uritul, urit, inteligenta inteligenta si ineptia ineptie; daca totul poate fi negociat, de la fidelitatea sotiei la treaba politaiului, daca santajul e privit ca fiind „naturel“, daca nu se gaseste nici un naiv care sa creada in umbra principiilor macar, atunci chiar ca sintem pierduti.