OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul maghiar de stat – Cluj; Nunta insingerata de Federico Garcia Lorca. Cu: Miklos Bács, Varga Csilla, Ambrus Emese, Kardos Róbert, Kántor Melinda, Bogda Zsolt, Panak Kati, Csiky András, Fodor Edina s.a. Scenografia: T.Th. Cjape; costume: Carmencita Brojboiu; regia artistica: Mona Chirila.

Incet, precum niste pleoape obosite pe care apasa trupul matahalos al timpului, se ridica obloanele ferestrelor din fundal. O lumina rece albeste cu rautacioasa indiferenta capetele unor pasari de prada, pasari din ordinul ciconiiformelor, precum flamingo, de exemplu. Capete cu ciocuri mari, curbate la fel de rautacios si cu ochi nemiscati care privesc, glacial, la ce se petrece jos. Dintr-o data, intre noi, cei care privim din sala si acesti „observatori“ iviti la-naltime, se naste o ciudata, o paradoxala comuniune. Si noi si ei ne aflam in acelasi spatiu pentru a urmari destinele tragice ale unor personaje. Stim de la bun inceput ca vor fi tragice, ca va curge singe, ni se sugereaza si-n titlul piesei, si totusi, diferenta dintre noi si aparitiile din spatele ingustelor obloane e o „diferenta specifica“, dupa cum s-ar exprima un eminent critic literar. Capetele acelea cu gituri lungi, ciocuri mari de prada si ochi sticlosi urmaresc, cu aroganta detasare, daca totul decurge asa cum a fost hotarit dinainte. Cine a hotarit e o intrebare mai putin importanta. O doza de mister e necesara. Noi, cei din sala, participam afectiv la desfasurarea actiunii. Datorita acestei „comuniuni contrastante“, intre cele doua tabere de spectatori se naste un fluid tensional care se va accentua, datorita jocului actorilor, intr-un extraordinar ritm interior, precum se-ntimpla cu dansatorii de flamenco.

Mona Chirila a reusit o adevarata performanta in acest sens. Timp de doua ore, esti prins in virtej, urmaresti totul cu sufletul la gura, nu ai timp nici macar sa te foiesti pe scaun ori sa te scarpini dupa ureche. Corul (inventat de regizoare) alcatuit din fiinte imbracate-n negru, mascate (mastile au nasurile coroiate precum ciocurile pasarilor) ori, uneori fara masti, este, rind pe rind, un grup de clevetitoare, de cobitoare, e gura tirgului; se transforma in corbi-balerini ce se-nvirt cu miscari efeminate in jurul unui palmier din mucava... Fiinte care instiga, imping personajele spre dezastru ori birfesc apocaliptic. In fond, sint niste ciocli nenorociti care asteapta, cu bucuroasa infrigurare, varsarea de singe. In valizele lor poarta acele sulite cu cordelute rosii cu care se impung taurii, pina ce-s orbiti de furie si pot primi lovitura finala. Ciocli clevetitori ce flutura cite o fisie de pinza rosie, grabind deznodamintul. Elemente din universul comediei dell’arte apar si aici, stilizate, readaptate, in noi dimensiuni. Pentru ca acest fenomen singular in istoria teatrului (comedia dell’arte a aparut dupa o epoca de decadenta, de uscaciune afectiva) a fost asimilat intr-un mod personal de catre aceasta regizoare, pentru unii, prea intelectuala... Pentru unii mai putin intelectuali, desigur. Elemente ale comediei dell’arte descoperite in gesturi, in miscari de grup, in costume.

Folosite cu discretie si masura cuvenita. Suvoiul de lirism e deseori rupt de dramatism dar si de grotesc, de ritmuri noi, de inefabil. La Lorca nu exista „sentimente intermediare“, totul e direct, abrupt, dur, singeros de dur si nimic nu se poate opune destinului, fatalitatii. Mona Chirila gaseste (inventeaza) liante plauzibile intre scene, incit spectacolul ei are cursivitatea unei partituri muzicale de calitate, de mare rafinament. Totodata exista o tensiune care mocneste constant, apoi creste intr-un dozaj la fel de rafinat. De fapt, totul e in „litera“ lui Lorca, astfel ca atentia spectatorilor este constant captata, uneori chiar incordata. Evident, aportul actorilor (cu care regizoarea a mai lucrat un spectacol de calitate, Casatoria de Gogol) este pe masura cerintelor si nu voi mentiona aici pe vreun actor anume, ci intreaga echipa care a incercat (si a reusit) sa se miste (o performanta, desigur) precum un singur dansator de flamenco! Le-as reprosa doar, in unele momente, dictia prea soptita, incit nici cei ce cunosc perfect limba maghiara n-au reusit a intelege fiecare cuvintel. Si totusi, afirm fara ezitari ca este un spectacol fara fisuri, poate cel mai reusit de pina acum al acestei regizoare cu o personalitate din ce in ce mai clara, mai accentuata. Parerea mea.