Mona MOMESCU: „Cred că e esenţial să practicăm şi să stimulăm moderaţia, respectul şi lucrul în echipă“

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cum s-a alcătuit această carte? Care a fost punctul de pornire, cum v-aţi ales participanţii, cît timp s-a lucrat la carte? A fost greu să găsiţi o editură?

Proiectul iniţial a constat într-o anchetă pe care Sorin Matei a lansat-o în pagini.com şi la care m-a invitat să răspund şi eu. Aceasta pentru că, de la apariţia volumului Boierii minţii, schimbasem cîteva mesaje cu Sorin, în care discutam subiecte de interes comun, aveam unele păreri comune, dar existau şi diferenţe între noi; în vara anului 2004, am făcut o prezentare a problemelor din Boierii minţii pe pagina web a Clubului Român de la Columbia University, unde eram, ca şi acum, lector de limba română; l-am contactat prin e-mail pe Sorin Matei, i-am comunicat intenţia mea de a scrie o prezentare a problematicii volumului în limba engleză, asta pentru că problema angajării publice şi politice a figurilor vizibile într-o societate nu este una exclusiv românească. Am schimbat, de atunci, opinii, mai ales că şi eu m-am preocupat de problema constituirii identităţii moderne prin intermediul „canonului literar“, în perioada 1880-1916. De aceea, după ce Sorin Matei a lansat întrebările care stau la baza volumului Idolii forului, în toamna anului 2008, am început să citesc şi să reflectez asupra întrebărilor, căci mi s-a părut o buna continuare şi o discuţie fără patimă asupra unor chestiuni de interes general în societatea românească. La carte s-a lucrat pînă în toamna anului 2009, cu corecturi, reformulări, renunţări din partea unor participanţi, iniţiali angajaţi în proiect, noi participanţi; aş putea spune că la carte s-a lucrat încă nouă luni, de la termenul iniţial de predare a reflecţiilor noastre asupra intrebărilor.

De ce doi coordonatori? Cum aţi lucrat cu Sorin Adam Matei?

Propunerea de a fi coeditor a venit din partea lui Sorin Matei. Faptul că eu am fost în România pe tot parcursul editării volumului a contribuit la o comunicare directă cu autorii; pe de altă parte, editarea a fost destul de simplă, tehnic vorbind, pentru ca am folosit o aplicaţie Word care a permis intervenţia directă, aproape în timp real, a celor doi editori, deşi eu eram la Constanţa, iar Sorin Matei în Indiana. Am lucrat excelent împreună, am negociat întotdeauna un mesaj înainte de a-l trimite autorului, dacă am avut sugestii; desigur că am avut şi păreri diferite, e normal, dar am discutat tot timpul cu argumente, de ce susţinem o anume idee sau de ce nu sîntem de acord asupra unor formulări. Trebuie să ştiţi că am urmărit foarte atent ca nici o formulare sa nu fie un atac la persoană şi am renunţat la contribuţii atunci cînd autorii nu au reformulat ideile în sensul menţionat anterior. Sper ca şi Sorin Matei să considere că am avut o colaborare eficientă, eu aş lucra oricînd cu el la un alt proiect.

De ce i-aţi solicitat lui Michael Shafir să scrie prefaţa? Au contat, în alegerea dvs, polemicile sale cu Vladimir Tismăneanu?

Cînd am fost invitată să coeditez volumul, textul profesorului Shafir exista deja, am făcut o mică revizuire, cu actualizarea unor date; nu cred că Sorin Matei i-a solicitat profesorului Shafir acest text pentru că domnia sa şi-a exprimat păreri diferite de acelea ale profesorului Tismăneanu, în probleme care îi preocupă deopotrivă, ci pentru că textul acesta punea problema discrepanţei dintre lumea „reală“ şi problemele ei şi „limbul“, uneori prea îndepărtat, în care se plasează intelectualii; de asemenea, contribuţia profesorului Shafir aduce în discuţie probleme actuale generale, cum ar fi raportarea la minorităţi, de pildă, în cadrul acesta al identităţii intelectualului public. Nu trebuie să uităm că toţi autorii din volum au studiat, prin prisma specializării lor, problema intelectualilor publici şi, dacă nu au reuşit să ofere soluţii pentru găsirea unei „căi de mijloc“, cel puţin au semnalat ceea ce ar împiedica, în acest moment, buna şi eficienta comunicare între grupuri; Gabriel Andreescu discută, de pildă, problema „intelectualilor invizibili“, care contribuie la educaţia unor grupuri de tineri şi care sînt puţin cunoscuţi, profesorul Mircea Flonta îndeamnă la reconsiderarea importanţei discursului ştiinţific în demersul „intelectual“, sociologul Stelu Şerban analizează tradiţia interbelică a problemei ş.a.m.d. Nu văd aici o polemică încrîncenată cu figuri publice actuale. Mi se pare că problemele discutate în volum sînt mult mai interesante şi mai utile cunoaşterii noastre de grup şi individuale, decît focalizarea asupra unor polemici interpersonale sau a unor figuri publice actuale.

Care este, în opinia dvs, cea mai mare problemă, în prezent, a intelectualilor români?

Nu ştiu dacă aş putea şi dacă se cade să formulez sentinţe; pornind chiar de la formularea acestei întrebări, aş spune că problemele de percepţie ar putea fi reduse prin folosirea cu măsură a superlativului, fie el pozitiv sau negativ... Problemele intelectualilor români nu trebuie separate de situaţia de dinainte de 1989, dacă vrem să privim obiectiv situaţia; însă cred că, după 20 de ani, e cazul să admitem că nu ne mai putem prevala de evocarea rezistenţei prin cultură, de statutul special sau de suferinţele pe care, altminteri, le-a suportat toată societatea românească; pe care unii le-au plătit cu viaţa, cu integritatea mentală, cu separarea de familie. Din păcate, ei nu mai sînt astazi aici să depună mărturie sau să participe la conferinţe. Sau, dacă mai sînt, preferă să fi trăit şi participat la istorie cu modestie, ştiind că, într-o societate supusă totalitarismului, e dificil să cuantifici eroismul personal sau de grup. Nu înseamnă că pledez pentru autoumilinţa vecină cu inerţia, ci pentru măsură sau, preluînd formularea profesorului Flonta, din volum, pentru „ascultarea şi a celeilalte părţi“. Aş zice că, în acest moment, intelectualul ar trebui să-şi asume un rol educativ, în domeniul în care este specializat, nu un rol exclusiv critic, acuzator sau polemic; mai ţineţi minte un poem foarte umoristic şi amar in acelasi timp, al lui Mircea Dinescu, în care profesorul de limba română era „muncitor calificat în uzinele Sadoveanu şi Arghezi“? Poemul deplîngea situaţia profesorilor în anii ’80, obligaţi la activităţi străine de pregătirea lor. Cu riscul unei interpretări ideologice, am să spun că ar trebui să fim „calificaţi“ în „uzinele“ meseriei noastre, pentru a-i educa şi pe alţii. Cred că e esenţial, în societatea noastră, să practicăm şi să stimulăm moderaţia, respectul şi lucrul în echipă.

Prin această carte, vizaţi anumiţi intelectuali?

Cred că răspunsul este conţinut în tot ce am spus la întrebarile 2 şi 3. Acolo unde apar nume şi situaţii cunoscute şi documentate atent din publicaţii (cărţi şi periodice), ele sînt folosite ca argumentaţie; cred că nimeni nu cultivă şi/ sau îi este atribuit prin acord al unei părţi a societăţii statutul de notorietate într-un domeniu şi după aceea se supără că nu este lăsat în anonimat sau tratat în mod exclusiv laudativ; dacă se întîmpla aşa, înseamnă că există o oarecare inadecvare în asumarea unui statut. În volum apar însă argumente documentate, iar documentele folosite sînt identificate cu acribie în bibliografia fiecărei contribuţii.

Nici n-a apărut cartea, şi au început atacurile. Sorin Adam Matei a fost făcut „invidios“ de către Ioan T. Morar. Iar despre carte s-a spus că este compusă din „semnături frustrate, ale unor intelectuali români care şi-ar dori şi ei nişte faimă“. Dvs, coordonatorii acestui volum, suferiţi de ranchiună, vă simţiţi neluaţi în seamă în România? Aţi adunat o echipă de „ranchiunoşi şi de resentimentari“?

Dacă aş reacţiona polemic la remarcile dlui Ioan T. Morar, ar însemna că toată pledoaria mea directă şi implicită pentru toleranţă, dialog, educatie şi „calea de mijloc“ ar fi doar un gest de ipocrizie. Fiecare reacţionăm, atunci cînd luăm cunoştinţă de ceva nou, în limitele spaţiului nostru de cunoaştere şi ale habitudinilor/ stereotipiilor lingvistice. După ce experimentăm, cunoaştem, avansăm în educaţie, în sensul general, discursul nostru se modifică, se rafinează, putem chiar să ne situăm polemic faţă de noi înşine, aşa cum eram la un moment anterior. Eu cred că reacţia dlui Ioan T. Morar a fost dictată de obişnuinţa polemicii într-un anumit format; dacă va dori să continue dialogul avizat, va citi volumul şi va reacţiona cu argumente, dacă nu, va păstra acelaşi discurs; este opţiunea domniei sale.

Credeţi că volumul pe care l-aţi coordonat poate să schimbe modul de lucru, de (re)acţiune şi de poziţionare socială al intelectualilor români?

Eu nu cred în gesturi spectaculoase, aşa cum am zis mai sus, cred în superlativele cu măsură. Personal, mi-aş dori să existe mai multe spaţii de lucru în care oamenii să se simtă confortabil, în sensul că, acei care ştiu ceva într-un domeniu îşi împărtăşesc cunoştinţele fără patimă, cu mai puţin orgoliu. Cred că atunci cînd vom personaliza mai puţin reacţiile naturale, ce apar în relaţiile dintre grupuri, de aprobare sau de dezacord, cînd se va gîndi şi reacţiona mai puţin în termeni de concurenţă fără miză reală, în fond, de tip „ai noştri/ai lui“, lucrurile vor merge ceva mai bine. În fond, toţi sîntem pîndiţi de această primejdie, căci natura noastră umană este comună. Şi poate că puţină naturaleţe în ceea ce facem, puţin umor (nu rîs fără obiect sau deriziune) ne-ar ajuta.