OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ştiu, titlul vă contrariază profund, din moment ce „The Special One“, cum singur şi-a zis portughezul, cu înduioşătoarea modestie ce-l caracterizează, nu antrenează nici o echipă calificată în Africa de Sud. Corect. De aceea, identificaţi iute lemnul cel mai apropiat şi bateţi în el. Dacă merge, am scăpat. Dacă nu, va fi Mondialul lui Mourinho. Un turneu final nu doar tutelat, ci telecomandat de spiritul Titanului Grizonat. Unul în care mai toate echipele vor dori să fie Internazionale Milano. În consecinţă, cele mai multe meciuri vor semăna cu finala de anul acesta a Ligii Campionilor, iar restul, cu semifinala Barca-Inter. Sigur, nu chiar din prima. În grupe, se vor găsi entuziaşti care să atace generos, adesea frenetic, ridicînd tribunele în picioare. Unii vor izbuti să se şi califice în faza superioară, cu eliminare directă. Unde au două opţiuni. Prima e să fie trimişi acasă, sec, de maeştrii realismului defensiv, conform modelului „atacă tu ca fraierul un meci întreg, ca să te prind eu pe contraatac, cînd te-a lăsat splina“. A doua opţiune e să cedeze şi ei irezistibilei ispite. În Războiul Stelelor, ar trece de Partea Întunecată a Forţei. Cum Mourinho poartă costume Armani şi nu seamănă cu Darth Vader, în fotbal vorbim în schimb de Partea Grizonată a Forţei. Şi-anume, „cu fundul în poartă“, ca să citez nemuritoarele cuvinte de tinereţe ale lui Cristi Chivu. Acesta ar fi scenariul pesimist, gen coşmar. Îl scriu din dorinţa expresă ca pronosticul să nu se adeverească. Dimpotrivă, îmi doresc să plouă cu goluri, în finală să ajungă cumva, printr-o minune, Brazilia şi Olanda, iar scorul să fie 5-4, pentru oricare din ele. Acuma, sincer, care variantă vi se pare mai plauzibilă?

Apelul lui Blatter

Aşa cum era de aşteptat, însă, apelul lui Blatter a fost ignorat de toată lumea. În finală, francezii şi italienii au rezolvat cu golurile din prima repriză, cîte unul de căciulă, după care s-au aşezat comod în porţile respective, lăsîndu-şi atacanţii să facă figuraţie, iar pe Zidane şi Materazzi să facă de-ale lor, ceea ce s-a şi întîmplat: încă o finală decisă la penaltiuri. Şi, cum spuneam, lumea se ia după învingători. Desigur, e necesară aici o nuanţă. Există mai multe tipuri de victorii, şi nu toate sînt recomandate. De pildă, victoria „à la Pirrus“, exemplificată prin modelul Victor Piţurcă. Dacă-ţi înveţi jucătorii că apărarea e cel mai bun atac, vor uita cu desăvîrşire că, în realitate, atacul e cea mai bună apărare. Prin lipsa de exerciţiu, funcţiile ofensive se atrofiază şi dispar, iar cele defensive cedează, prin suprasolicitare. Evident, e un exemplu minor în Marea Schemă a Fotbalului, altfel articolul s-ar fi intitulat Mondialul lui Piţurcă sau Partea Bretonată a Forţei. Spre deosebire de Victor, Jose a reuşit să impună aberaţia ca model cîştigător. Mai mult, i s-a cerut să o aducă, în dar, la Real Madrid!

Stradivarius şi Venus din Milo. La ce folosesc?

La prima vedere, o competiţie de club nu poate fi mai importantă ca un campionat mondial. În fotbal, însă, Real Madrid e printre lucrurile care contează cel mai mult.

Mourinho n-a făcut decît să reînvie defensivismul patologic al Interului din anii ’60, care n-a fost altceva decît reacţia italiană la dezlănţuirea ofensivă a Realului lui Di Stefano. E una dintre marile ironii ale sorţii că madrilenii, care şi-au clădit legenda pe o filozofie pur ofensivă, şi-a adus acum în casă calul troian. Dar, deh, vor cu orice preţ a zecea Cupă a Campionilor! Chiar cu preţul de a-şi vinde sufletul. Iar dacă şi Realul a cedat, cam cîţi dintre selecţionerii echipelor Mondialului sud-african vor respinge ispita? Pep Guardiola, Arsene Wenger şi Alex Fergusson, antrenorii celor mai ofensive echipe din lume, au eşuat, trist, în Liga Campionilor. Iar ultima oară cînd a luat trofeul continental, Fergusson s-a închis în apărare în repriza a doua, preferînd loteria penaltiurilor. De ce să-i inspire pe alţii să cîştige, riscînd totul pe cartea atacului? Poate că tribunele se vor goli şi telespectatorii vor dezerta, cum s-a mai întîmplat, de altfel, prin anii ’70-’80. Deocamdată, însă, tot ce contează e victoria, căci banii trag la trofee. Şi politicienii la fel, element deloc de neglijat în ţări ca Brazilia sau Argentina. Ce să aştepţi cînd Dunga umple terenul de apărători, brazilieni, dar apărători, iar Maradona vorbeşte de „spiritul lui ’86“, ediţie la care el a fost cam singurul care s-a ocupat de atac în naţionala Argentinei? Atacanţii vor fi lăsaţi să semene cu Pele, Ronaldo, Cruyff? Ori vor fi îndrumaţi, părinteşte, spre modelul Samuel Eto’o, cu rugămintea de-a declara că le şi place? Cînd aţi aflat că Eto’o a venit la Inter, prin schimb cu Ibrahimovici, ce vă gîndeaţi că va juca? Probabil, vîrf, cum i-a fost creşterea. Ghinion, a ajuns fundaş. În ideea că un Stradivarius e folosit cel mai bine ca opritor de uşă, iar Venus din Milo e mai utilă pe post de cuier.

Un sfert de oră

Nu trebuie abandonată însă orice speranţă. În 1967, Celtic Glasgow a fost prima echipă care a demonstrat cum poate fi dezintegrat betonul de tip Inter. Era logic: o apărare concentrată se desface cu atacuri concentrate, pe tot frontul. Celtic cultiva jocul cu extreme şi ştia la perfecţie lecţia cu păstrarea posesiei şi cu atacul în valuri. Păcat că, peste ani, Bobby Robson, antrenorul Angliei, a uitat lecţia în întîlnirea cu Maradona.

Antrenorul Argentinei, Bilardo, venise atunci cu o mare noutate. Ginecolog, comerciant de mobilă şi fost jucător în echipa lui Estudiantes, care băgase lumea în sperieţi prin antifotbal, Năsosul, cum îl alintau prietenii, a dat ultimul brînci la întoarcerea fotbalului pe dos. Nu e doar o figură de stil. Fotbalul coerent a pornit cu o aşezare piramidală, de tip 1-2-3-5, în care majoritari erau atacanţii. Bilardo a fost cel care a întors piramida pe dos, adică 1-5-3-2, cu trei fundaşi centrali şi doi fundaşi laterali, sistem răspîndit ca focul în întreaga lume. Sir Bobby juca, în baza tradiţiei, 4-4-2, fără extreme clasice. N-a înţeles decît tîrziu ce se întîmpla. Cei trei stoperi argentinieni anihilaseră complet cele două vîrfuri ale englezilor, şi era 2-0 pentru Maradona: o dată cu mîna, apoi prin cel mai uluitor dribling prelungit din istorie. Robson a îndrăznit atunci să uite tradiţia: a introdus în teren două extreme de meserie, legendarii John Barnes şi Chris Waddle. Legendari la echipele de club, căci la naţională încălzeau banca. Efectul a fost imediat. Nou-sosiţii le-au făcut argentinienilor cunoştinţă cu panica. Piramida inversată a lui Bilardo risca să se prăbuşească peste propria poartă şi să iasă din istorie. Dintr-o centrare a lui Barnes, Gary Lineker a redus diferenţa. Apoi, din al doilea serviciu, a fost la cîţiva milimetri de egalare. Dacă meciul mai dura un sfert de oră, cel mai probabil Argentina ar fi fost eliminată. Cam atît a lipsit ca fotbalul să se facă bine: un sfert de oră. Peste cîţiva ani, Robson venea la Barcelona şi-l aducea ca traducător pe un tînăr portughez, pe nume Mourinho. Or, la cine să se uite el? La învinsul Bobby sau la învingătorul Bilardo? Închei, remarcînd un detaliu interesant şi dătător de speranţe: singurul fotbal care nu renunţă la extreme ci, dimpotrivă, le cultivă cu abnegaţie, e fotbalul olandez. Poate că, în sfîrşit, ar fi timpul?