OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Euri – Teatrul Ariel – Tirgu Mures si programul „Underground“: spectacol de Alina Nelega, cu Roxana Marian


Heblu. Squirrel Nut Zippers (excelent). Lumina. Draperii negre, inscriptii mortuare, eventual o coroana uscata. Ea, ghemuita pe ceva aducind a catafalc. O casca de motociclist.
Asa incepe, pentru spectator, Euri, ultima productie a programului „Underground“ de la Teatrul Ariel, un monolog scris si pus in scena de Alina Nelega, cu o tinara actrita de la Nationalul din Tirgu Mures – Roxana Marian.

In aceasta formula, cumva ideala, in care dramaturgul e si regizorul propriului text, el (textul) devine, inevitabil, un scenariu, in care cuvintele isi gasesc argumente, se sprijina pe jocul luminilor si mai ales pe contrapunctul sonor, care ajunge sa faca parte integranta din constructia dramatica. Scenariul utilizeaza, in plus, intr-un mod extrem de rafinat, tacerea, pauzele de un puternic efect teatral, incarcind replicile cu o tensiune speciala ce se propaga dincolo de spatiul scenic (cit poate fi el de „scenic“ in pivnita de la Ariel sau, in Bucuresti, la Green Hours sau in Clubul Prometheus). Asta cu atit mai mult cu cit Euri are ca monolog o structura amagitoare, cu un inceput intr-o nota minora; e un text care creste, capata concretete cu fiece replica, pentru a-si concentra firele intr-un final foarte puternic, accentuat de interactiunea cu spectatorii, deveniti parte a unei adevarate drame a cautarii.

In mod ciudat, desi monologul a fost scris pentru ea, Roxana Marian nu e foarte convinsa de propriile replici, gliseaza pe undeva pe marginea situatiei dramatice, destul de departe de disperarea aproape inconstienta, aproape psihotica a educatoarei naive, obsedate de „E“-urile din mincare, in drum spre Florenta fintinii Trevi, dar abandonata in cimitir de un Brad Pitt de cartier, cu „trotineta“ Honda „postata“ cu alti doi in timpul saptaminii si trasa la sorti duminica. Trebuie sa mai spun ca actrita de la Tirgu Mures nu-si foloseste bine privirea, respingind apropierea de spectator (cind Euri e un monolog de teatru alternativ, pentru spatii restrinse, in care contactul cu publicul e indecent de i-mediat), si nu stie sau nu vrea sa dea corporalitate propriilor cuvinte. Le spune, ii ies din gura de parca ar vrea sa fuga de ele – de aici, probabil, groaza (exagerez) de taceri. Iar in monologul Alinei Nelega tacerea e la fel de importanta ca si cuvintele, ca si jocurile de voci – caci prin glasul, unic, al educatoarei pierdute pe imaginarul drum catre fintina tuturor dorintelor vorbesc si „mosu’ cu Opelu’“, si „Brad Pitt“, si locurile comune ale obisnuintelor sociale, si disperarea nevoii de a visa. Toate acestea ramin pe undeva prin text, virtualitati putin exploatate in spectacol. Unde e placerea jocului cu textul, cu publicul, exploatarea acelor tensiuni dramatice pe care le intretine atit de bine monologul Alinei Nelega? Heblu.