OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

L-am vazut pentru prima data pe Dan C. Mihailescu in 1988, la Institutul „George Calinescu“. Le povestea studentilor de la Litere tot felul de povesti despre scriitorii romani, povesti pe care nici un profesor din facultate nu le-ar fi dezvaluit vreodata. Visa la o istorie a literaturii romane in care scriitorii sa fie prezenti fiecare cu suferinta lui mai mult sau mai putin ascunsa. Unii ar fi fost schizofrenici, altii paranoici,
unii priapici, altii bolnavi de mania persecutiei sau de o melancolie ireversibila. Mi s-a parut atunci ca Dan C. Mihailescu este un nonconformist
neobosit. Anii de dupa Revolutie au dovedit insa ca e de fapt o combinatie paradoxala intre nonconformismul cel mai cuminte si conservatorismul cel mai sturlubatic.

Dupa 1989, a fost redactorul-sef al suplimentului editat de ziarul Cotidianul, Litere, arte &idei. A avut cronica saptaminala de carte la revista 22. A tradus in romaneste teatrul lui Eugen Ionescu, travaliu pentru care
a primit premiul Uniunii Scriitorilor. Acum, scrie cronici in Ziarul de duminica si prezinta carti in cadrul emisiunii Omul care aduce cartea de la ProTV. Cartea sa Stingacii de dreapta i-a pus, pentru totdeauna, eticheta de intelectual de dreapta care alimenteaza, de altfel, paradoxul de care pomeneam mai sus. Nu e un personaj comod tocmai pentru ca nu se sfieste oricind si
oriunde sa spuna lucrurilor pe nume. E vinat insa de nenumarati scriitori romani, care-i tin calea, cu ultimele lor carti in mina, in speranta unei
cronici spumoase, menite sa le asigure o vizibilitate reala si confortabila.


De ani de zile, breasla suspina dupa zabala

Dupa 1990, au fost tot mai putini critici literari doritori sa scrie critica de intimpinare. Trebuie sa intelegem din asta ca institutia criticii trage sa moara?

Am spus-o inca de prin 1990-1991: asa cum a murit partidul unic, si monopolul opiniei critice s-a spulberat, slava Domnului. Puterea s-a impartit, lobby-urile s-au inmultit ametitor, actul decizional – inclusiv in literatura – este controlat din cel putin patru puncte cardinale. A disparut planul in spatiu, alcatuit din cele trei puncte vitale: cronica lui Nicolae Manolescu, comentariile cuplului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca si injuratura de rigoare din Saptamina lui Eugen Barbu. Nici macar Mihai Ungheanu nu mai face „intimpinare“. Gata. Ei bine, pulverizarea monopolului, faptul ca vechii mandarini au parasit terenul in favoarea fostilor copii de mingi si ca jandarmeria lui Barbu-Vadim si-a pierdut comanda unica nu a eliberat nicidecum scriitorimea, ci, paradoxal, a debusolat-o. De ani de zile, breasla suspina dupa zabala, reclama o „noua directie“, cauta alt bici, alt harnasament. Ceea ce a murit nu este „institutia criticii literare“: la o rapida evaluare, rezulta vreo 20 de gazete lunar, cu cite zece recenzenti de caciula. Asta face vreo 200 de intimpinatori. Numai ca scriitorii sint nemultumiti si pace. A tacut Kremlinul, vrem sa revina Tatucul, sa ne spuna ce si cum.

Dumneavoastra, personal, nu resimtiti aceasta nevoie de noi idealuri, de noi ierarhii?

Inca nu. Avem nevoie de limpezire, de acumulari documentare, trebuie sa ne dezmeticim, sa stim cine si cum ne-a condus asa, de ce a fost nevoie de polarizarea asta infernala, sincronisti si protocronisti. De ce a fost o asa dezbinare si cine a avut de cistigat de aici? Nu vreau „liniste“, „consens“ cu tot dinadinsul, adica moarte prematura si botnita. Drumul e lung. Dupa zeci de ani de teleghidare, cred ca au si tintele dreptul la oleaca de ratacire, sa nu mai cada mereu la punct fix.

Credeti ca (mai) este nevoie in spatiul literar de arbitrajul criticilor?

Da. Insa depinde de cine/ce nevoie are. Pe de o parte, este nevoie de voci cu experienta, de oameni hirsiti in ierarhii, lupte subterane, polite, in traditia gherilei literare romanesti. De ghizi. De mentori, fara, neaparat, o doctrina anume, o platforma, o partida literara etc., dar inzestrati cu o buna perspectiva a ultimelor trei, patru decenii. Pe de alta parte, noile promotii literare au nevoie de critici congeneri, nu doar pentru intimpinare, ci si pentru sustinere, pentru contextualizare, hermeneutica simpatetica s.a.m.d. In fine, este nevoie de samsari literari, de recenzenti adaptati cu abilitate la mass-media, la Internet, si care sa catalizeze informatia, sa devina filtre valorice, fiindca inflatia de carte, maculatura si impostura sint uriase. Si mai e ceva: criticul literar are datoria, acum, sa intre in dialog, in polemica, in comert de idei (reciproc profitabil) cu politologul, cu comparatistul, cu doctrinarii de un fel sau altul. De pilda, eu nu dau un Alexandru George pe zece Dan Pavel!


Eu am fost critic cu naturelul simtitor

Sinteti printre putinii care mai scriu cronici de carte creditabile la ora actuala. Totusi v-ati declarat dezinteresat de beletristica si, in mod special, de comentarea cartilor de poezie. Ramine valabila aceasta optiune a dumneavoastra?

Deocamdata, da. Am in continuare o foame nebuna de nonfictiune, de document, de arhive, memorii, corespondenta. Nu pot citi cu nici un chip un roman. Nu pot. Uite, saptamina trecuta am inceput de trei ori romanul Alinei Mungiu-Pippidi, Ultima cruciada. Dumnezeu mi-e martor ca, admirind-o sincer pe Alina, m-am caznit sa continui lectura. Imposibil. Tot timpul ma gindeam ce minunate ar fi fost niste evocari de cazuistica ale fostului defectolog Alina Mungiu ori o alta carte despre ce sa ne facem cu lumea romaneasca de azi. Proza, fictiunea – moft. E nevoie de statistici, de factologie, zece ani de tacere eseistica, in favoarea instrumentelor de lucru. Noi levitam, pur si simplu, de zece ani. Nu stim pe ce lume ne aflam.

Si cu poezia cum ramine?

Stai ca n-am terminat. Eu tocmai voiam sa parasesc cronica de intimpinare. Acum citiva ani, am vrut sa ma fac si eu „om la casa mea“, sa-mi dau adica doctoratul, sa rad si eu niste sinteze, nu de alta, dar sa nu mai zica Adrian Marino ca sintem niste gogosi nesarate. Ei bine, majoritatea prietenilor au fost in total dezacord: ca asta-i egoism, ca esti narcisiac, lumea are nevoie de despartirea apelor, de cernere (krinein, nu-i asa?), iar tu te urci in turnul de fildes etc. etc. Bine, am zis, dar eu nici nu sint critic de intimpinare, eu sint eseist logoreic, show man, maniac al digresiunii, or, lumea are nevoie de ginecologi cu tuseul sigur si verdict la fix. Si uite ca am fost deversat de la cronica digresiva din 22 catre cele 3000 de semne din ]
Ziarul de duminica...

Revin: si cu poezia cum ramine?

Domnule, nu te lasi! Uite ce e: am scris pina in 1989 vreo mie de cronici la volume de versuri, plus o carte despre Eminescu, una despre teatrul lui Blaga si alta despre interogatia poetica la poetii nostri de manual. Mi-a fost suficient. Dupa 1989, nu stiu de ce, dar poezia a ajuns sa mi se para o joaca, daca nu direct o diversiune, o inconstienta. Pur si simplu, am simtit ca am cu totul alte urgente, ca trebuie sa inghit carti de istorie, eseistica politica s.a.m.d. Ca sa ma atraga un poet, e nevoie sa fie un tip foarte puternic, inzestrat cu calitati umane apte sa-l faca un cvasifenomen social, ceva gen Cristian Popescu. Sau tipi culturali, eseisti intii de toate, gen Simona Popescu. Sau fiinte intens erotizate, ca Rodica Draghincescu. Ori situati la granita cu artele plastice, precum Floarea Tutuianu. Dar asa, cind iti vin zeci de volume inepte, cutremurator de insipide, infernal de lesinate, cum naiba sa mai ai chef de speculatiuni savant-afectuoase in domeniu? Pentru ca, sa stii, eu am fost critic cu naturelul simtitor, eu am pus mereu sufletel in cronici, rareori am scris ca profesorul, de la catedra...

Dar in tot acest timp nu a aparut nici o carte de poezie care sa va stirneasca dorinta de a scrie despre ea?

Ba da: Ioan Es. Pop. Omul asta are un talent care impune. Dar si asa, abia de am apucat sa rostesc trei vorbe despre el la televizor si intr-un articol-bilant, ca m-a si insfacat Angela Marinescu, intre altii, ca uite, te abati de la promisiunea de a nu mai recenza poezie. Am mai vrut sa scriu despre Caragialeta minunatului Serban Foarta, dar nu ca poezie, ci ca filtru mathein aplicat pe alambicurile lui Caragiale batrinul. Mi-e dor de un Daniel Turcea, mi-e dor de un nouazecist care sa scrie un echivalent pentru Viata deocamdata si Vamile pustiei si imi pare tare bine ca a trecut Cartarescu la proza, ca Ion Muresan scrie eseu, ca Musina are editura... Pe scurt, ca sa convinga, poetul are nevoie de un blindaj cultural si de o prealabila postura sociala care sa-i fie trambulina. Poate suna meschin ce spun, dar eu asa simt.

Sinteti, poate, singurul care mai prezinta carti de literatura la televiziune, in speta la ProTV. Ati avut nevoie sa va construiti un alt gen de discurs, adaptat „cronicilor“ dumneavoastra de la Omul care aduce cartea?

Of, Doamne, a fost si este chinuitor. Sa pui ditamai digresivul, invatat cu cronici de sase pagini dactilo (uneori desfasurate in seriale de cite cinci episoade!), sa-l infigi in trei, patru minute – si inca pe ecran –, asta-i curat sadism. Mai ales ca eu am desarta ambitie de a spune in trei minute cit in sapte pagini. Mi s-a spus ca, dupa 25 de ani de cronicareala, nu mai am nevoie sa demonstrez ca sint baiat destept. Asa ca sa trec direct la verdicte si la politica literara. Draci! Pofta mea de spectacol, de ludic aluziv, de educatie a tinerilor e nesatioasa. Iar impactul a fost incredibil. Eu am scris toata viata aproape exclusiv pentru autori, pentru prieteni, pentru colegii de breasla, intr-o presa cu tiraj invariabil, confidential. Din 1981 pina in 1989, am scris lunar in Transilvania de la Sibiu, care nici nu cred ca avea 100 de exemplare... Ne citeam noi intre noi. Si uite ca, peste noapte, ma trezesc cu publicul in fata: in metrou, la cumparaturi, in statia de autobuz. Nu insist. Tot ce vreau sa spun este ca, o data avut contactul pe viu cu cititorul, adio liniste. Nu mai poti sa fugi, nu mai ai dreptul sa te fandosesti. Cind iti vine un copil din Chisinau si-ti spune ca el se roaga de rudele din Bucuresti sa-i cumpere cit mai multe din cartile prezentate de tine, atunci o cam dai in bara cu mofturile.

Care dintre criticii nostri ar putea fi considerat modelul dumneavoastra?

Ei, habar n-am. Stai sa ma gindesc. Pai, la 18-20 de ani m-a fermecat Eminescul lui Negoitescu. La 40 si ceva de ani, m-am indragostit de stilul lui Pompiliu Constantinescu. Si de taisul lui Zarifopol. Adica exact calitatile pe care nu le am eu. Respect tenacitatea si cultul constructiei la Zigu Ornea, respect anvergura ideilor si spiritul frondin al lui Alexandru George. L-am invidiat intotdeauna pe Mircea Martin pentru modul in care stie sa dezghioace un text. Pe Nicolae Manolescu pentru taietura impecabila a frazei si pentru precizia vredictului. Pe Ion Vartic pentru plonjarile in abisalitatea psiho-estetica a operei. Si tot asa. Dar modele – habar n-am –, am fost cam naravas, insubordonabil, instabil si cam imatur, de cind ma stiu. Poate pe la 80 de ani, daca i-oi apuca, sa spun si eu ca batrinul Jean Gabin: „Maintenant, je sais. Je sais qu’on sait jamais.“

Ce moda literara credeti ca va veni sa o inlocuiasca pe cea a jurnalelor si a memoriilor din anii postrevolutionari?

Pai, in citiva ani, cind se vor duce AFDPR-istii, ca sa zic asa, cind vom disparea si noi, amatorii de Claymoor, Ulysse de Marsillac &Co., viitorul va fi al internetilor, al prozei gen Ovidiu Verdes, al computerismului tip Ion Manolescu. Lumea isi va face site-uri personale, reviste pe www, mai stiu eu ce dracarii de-astea. Nu se va mai comunica mediat, prin textul literar, ci direct, de la autor la cititor, noaptea, navigind pe prapastiile astea de www-uri. S-ar putea sa mi se replice ca multora toate acestea le dau senzatia libertatii absolute. Dar, pentru mine, libertatea absoluta e sa ratacesc prin cimitirul Bellu, sa visez la un album cu traseele eroilor lui Caragiale, sa mi-i imaginez pe Balcescu sau pe Ion Ghica voievozi. Nu am nici cel mai mic interes pentru noutate, pentru experimente, pentru avangarda. Sint o tombatera. Ma alint, recunosc.


Avem, mai intii, nevoie de niste dictionare zdravene

Care sint scriitorii, afirmati dupa 1990, pe care i-ati include intr-o istorie a literaturii romane?

Argoticii, fie fiorosi, fie arhiludici, gen Radu Aldulescu, Adrian Otoiu, Daniel Banulescu, Caius Dobrescu, Ovidiu Verdes, Petre Barbu, Dima Bicleanu. Ethosul mistic al lui Dan Stanca, atit de cuceritor prin sinceritate si puritate a atitudinii. Nevrozele inflamat-confesive ale lui Corin Braga, duritatea virila a poeziei lui Ioan Es. Pop, harnicia Ruxandrei Cesereanu, coltul politic si labirinturile de Roa Bastos ale lui Alex. Mihai Stoenescu, teatrul lui Vlad Zografi. Si, fireste, Patapievici.

Exista evenimente culturale, in ultimii zece ani, pe care sa le considerati de maxima importanta?

Evenimente au fost. Spun ce-mi vine automat in minte: faptul ca Andrei Plesu i-a oferit lui Horia Bernea aceasta dumnezeiasca sansa care a fost/este Muzeul Taranului Roman. Apoi Humanitas-ul lui Gabriel Liiceanu, valurile stirnite de aparitiile si ideile lui H.-R. Patapievici, tiparirea integrala a lui Cioran, Eliade si Ionesco, memorialul de la Sighet si toata munca editoriala a Fundatiei Academia Civica (Ana Blandiana si Romulus Rusan). Strict literar, nimic darimator. Sigur, oricind poti insira un Orbitor, un Vona, mai stiu eu, insa, cum spuneam, deceniul postceausist a trebuit sa fie al recuperarilor, al memoriei, al non-fictiunii.

Care sint marile dumneavoastra antipatii/simpatii in ceea ce priveste scriitorii romani?

Vai de pacatele mele! Tin la zeci de oameni, la stiluri diferite pina la antinomie. In genere, sint un tip foarte incapator, cum sa aleg citeva nume? Pai, in mine au loc la fel de bine Stefan Agopian, Cartarescu si Mateiu Caragiale, la fel de bine I.L. Cargiale, Cioran si Plesu. Cel mai bine si mai bine ma simt in Eminescu si „Criterionism“, adica in acea forfota intens cultural-europenizata a generatiei lui Mircea Eliade. Tare mi-ar fi placut sa fiu student in perioada conferintelor „Criterion“ si a echipelor lui D. Gusti.

Si antipatiile?

Nu am mari antipatii. Doar mari indiferente. Adica nimic deliberat, dar, una peste alta, observ ca niciodata nu m-am putut apropia de avangardism, desi in Urmuz ma simt la fel de bine ca in Caragiale. Sint un „om vechiu“.

V-ar tenta sa scrieti o istorie a literaturii romane? Mai avem nevoie de istorii ale literaturii?

Avem, mai intii, nevoie de niste dictionare zdravene, asa cum a fost Dictionarul iesenilor, de pina la 1900, a carui stopare fortata a ehivalat cu una dintre cele mai nefericite decizii academice de dupa 1989. Chestia cu o noua istorie gen Calinescu este o gogorita. Nimeni, nicaieri in lume, nu mai poate – nu ca n-ar mai vrea, dar, practic, nu poate – reitera superba aventura calinesciana. Am descris, acum citiva ani, intr-un articol din Dilema, cit de simpla ar fi alcatuirea unui colectiv bine coordonat, de prestigiu profesional absolut, fiecare stapin perfect pe felia lui de istorie literara, care intr-un an – eu asa zic, intr-un singur an – ne-ar putea intruchipa aceasta fantasma veche de decenii. Repet: un colectiv de profesionisti, fiecare stapin pe decada ori pe secolul sau, avind criterii ferme de evaluare, cintarind cu mina sigura pacatele biografiei si virtutile estetice ale operei. In rest, fiecare dintre noi poate sa-si faca „istoriile“ pe teme, motive literare, sarind din virf in virf sau rezumind epoci intregi intr-o pagina. Se poate face la iuteala istoria poeziei romanesti, fie si numai examinind motivul noptii, al mortii, al solaritatii etc. Ori evolutia prozei pornind de la fetele realismului, ori studiind motivul tatalui, al fiului risipitor, s.a.m.d. Cit despre mine, dupa ce imi termin doctoratul despre Eugen Ionescu si existentialismul european, sper sa pun punct macar un an autorisipirii publicistice si sa ma adun pentru istoria generatiei ’27, vazuta, poate, in paralel cu pasoptismul, generatia Iorga si lantul 60-70-80. Iar daca apuc pensia, musai sa redactez un „mers al trenurilor la romani“, adica linia franceza de stinga vs. linia germana de dreapta, ca doara noi am mers intotdeauna simultan in doua directii. D-aia si stam pe loc, nu?


Pledind pentru elitarism, nu exclud social-democratia

V-ati intitulat una dintre carti Stingacii de dreapta si ati pledat nu o data pentru intelegerea ideii de dreapta dincolo de conotatiile ei extremiste. Care ar fi portretul intelectualului de dreapta?

Stiti ca-s multi cei pentru care sintagma „intelectual de stinga“ este o pura tautologie. De la drefusism incoace, adica tot intelectualul va sa zica stinga, presa militanta, luminarea maselor, lupta impotriva exploatarii, egalitarism, minoritarism. Astfel incit, mai bine renunti sa te numesti intelectual decit sa te declari de dreapta. Glumesc. Eu sint absolut de partea excelentei vorbe a lui Patapievici, cum ca este o uriasa nedreptate sa consideri ca dreapta a facut intotdeauna crime impotriva umanitatii, iar stinga numai crime pentru umanitate. Tot ce am cerut este ca si istoria dreptei sa fie vazuta de la izvoare la varsare, asa cum se face cu stinga. Adica de la utopie, de la idealurile sociale, catre genocid. Si nu invers. Cind se judeca genocidurile stingii, ale comunismului, se porneste invariabil de la socialismul utopic si se acorda un noian de circumstante atenuante pina si stalinismului si maoismului. Dar cind se judeca genocidul dreptei, se porneste invariabil de la „solutia finala“, a hitlerismului, inapoi, refuzindu-se examinarea graduala, cronologica. Daca te declari astazi, la noi, intelectual de dreapta, lumea iti vede automat o svastica pe brat, ceea ce este eminamente absurd. Cit despre ideea de dreapta, sigur ca multora le pare imposibil sa aliezi conservatorismul cu deschiderile liberale, sa aperi traditiile si specificul locului, paralel cu necesitatea sincronizarii si integrarii, sa crezi in dezvoltarea organica, in evolutie si nu in revolutie, fiind in acelasi timp un adept al civilizarii in ritm vivace. Si sa te declari in favoarea pedepsei cu moartea, a masurilor autoritariste in reprimarea infractionalitatii de orice natura, fiind, in esenta, un umanist pur si simplu. Pledind pentru elitarism, nu exclud social-democratia. Neagreind suprarealismul si recitind Sadoveanu si proza fantastica a lui Mircea Eliade nu inseamna ca-i vad scosi din manuale pe Tzara sau Gellu Naum.

De cine credeti ca e nevoie la conducerea Uniunii Scriitorilor?

Eu, pacatosul, n-am mai fost pe la Uniune de vreo sapte ani. Dar am luat, ce-i drept, premiul Uniunii pentru traducerea teatrului ionescian. Nu-mi place sa vorbesc dupa zvonuri, mai ales ca breasla noastra, cum stim, se lasa iute isterizata, fiind dominata de monomanie, vanitati, ranchiune si decizii resentimentare. Avem cu totii nostalgia unui Zaharia Stancu, care, spun legendele, il repezea pe Popescu Dumnezeu, se bosumfla la Ceausescu si asa se triplau pensiile scriitorilor. Ma rog. Nostalgia dupa Stancu rimeaza, oarecum, cu nostalgia dupa un Ceausescu. Fapt este ca a recapata statutul din vremea lui Sdoveanu, Garleanu si ceilalti, a te roti imprejurul unui Rebreanu, a avea deci usa deschisa la toate marimile statului si a le putea lua oricind „de barba“, asa ceva nu prea mai vad cu putinta. Cu putinta ar fi micsorarea numarului de boturi puse la robinet, tot acest afacearlic in cerc inchis, aceasta manie de a face liste clientelare, de a face membri impostori din ratiuni electorale, de a transforma un organism colectiv intr-o mica/mare afacere de familie. Ma rog, toata babilonia de la Uniune necesita o discutie linistita si pe detalii. Tot ce am vorbi noi acuma risca automat sa fie interpretat in termeni de campanie electorala. E simplu sa visezi un presedinte cu prestigiu nealterat, cu vechime solida la conducerea Uniunii, cu usi deschise la virtuali sponsori, la politicieni, dublat de o mina de manageri care sa stie ce va sa zica „mafiile alternative“. Usor de spus, greu de gasit. E usor sa te intrebi de ce fug de la Uniune zeci de milioane de lei pentru calatorii in China, in loc sa se publice cu ei cutare si cutare volume. Dar ce sa faci daca exista atitia amatori de China?