OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rugat să evalueze rolul şi importanţa Revoluţiei Franceze, un politician chinez a declarat: „este prea devreme pentru a ne pronunţa“.

Douăzeci de ani este o perioadă mult mai scurtă in Istorie, însă nu cred că am risca să părem aroganţi afirmind că evenimentele din 1989 au reprezentat un moment de răscruce in evoluţia Europei contemporane.

Unii istorici consideră anul 1989 adevăratul sfîrşit al celui de-al Doilea Război Mondial; alţii vad in  prabusirea comunismului in Europa de Est sfîrşitul secolului al XX-lea, secolul al XXI-lea începînd la 11 Septembrie 2001.

La 2 August 1914, Franz Kafka scria în Jurnalul său: „Germania a declarat război Rusiei. După-amiaza, înot“.

În ciuda detaşării sale faţă de irealitatea imediată a zilei, scriitorul vizionar din Europa centrală este cel care a dat numele de „kafkian“ secolului în care a trăit. Primul Război Mondial, Revoluţia Rusă, nazificarea Germaniei, Războiul Civil din Spania, al Doilea Război Mondial, bomba atomică, proclamarea statului Israel, Războiul Rece, Independenţa Indiei, Revoluţia Chineză, Războiul din Coreea şi Războiul din Vietnam, decolonizarea Africii şi a Asiei, Revoluţia ungara, Primăvara de la Praga şi mişcarea „Solidaritatea“, Revoluţia culturală a lui Mao, genocidul din Cambodgia, invazia sovietică din Afganistan şi, în sfîrşit, căderea Zidului Berlinului – un fel de „zid chinezesc“ construit în jurul coloniei penitenciare a Blocului Sovietic, fiecare dintre aceste evenimente istorice şi toate în ansamblul lor au marcat schimbări semnificative în lume şi noi etape ale epocii moderne.

 

S-a anuntat astfel , insa, şi actuala eră postmodernă – în care supremaţia computerului, viaţa cotidiană rapidă şi depersonalizată, deteriorarea mediului înconjurător, globalizarea exilului, dar şi extinderea terorismului religios, politic şi chiar cultural şi-au găsit o formă şi o intensitate greu de anticipat.

 

Cel de-al Doilea Război Mondial a marcat înlocuirea celei mai puternice puteri europene – Germania nazistă – cu Uniunea Sovietică, bastionul comunismului. A fost un război înscris în istoria crudă a umanităţii prin Holocaust – un nemuritor simbol al terorii şi crimei, un  punct de referinţă înfiorător pentru toate celelalte genociduri care s-au produs sau care urmează să se producă.

Anul 1989 a marcat sfîrşitul amînat al celui de-al Doilea Război Mondial si a stabilit – mult prea tîrziu – care erau, de fapt,  învingătorii şi învinşii acelei teribile vărsări de sînge.

 

Am „beneficiat“ de privilegiul nedorit de a parcurge eu insumi  traumele acelui coşmar şi repercusiunile sale în Europa de Est, dar nu revendic vreo speciala indreptatire modului cum le evaluez. Prefer să mă consider, mai curind, doar unul dintre exilaţii mult prea numeroşi ratacind în lumea noastră contemporană, identificaţi ca atare oriunde pe planeta noastră neliniştită.

Poate nu e întîmplător că în ultimii 20 de ani am trăit la New York – capitala DADA a exilaţilor – unde am incercat, in casa de melc nomad,  o reconciliere cu propria condiţie şi cu ţara mea de origine.

 

 Europa Centrală şi de Est nu au fost doar domiciliul dictaturilor de dreapta şi de stînga, al etnocentrismului provincial şi al xenofobiei, al conflictelor si contradicţiilor explozive, ci şi locul de nastere al unei traditii spirituale si  al unei creativităţi specifice, al unei căutări persistente  a sensului existentei, dincolo de negocierile pragmatice in haosul cotidian. Ele reprezintă o dimensiune veche şi importantă a culturii europene, definită de unii drept tensionata şi bogata legătură spirituală dintre Atena şi Ierusalim.

În 1989, Europa de Est  s-a reîntors la civilizaţia europeană, după ce înfruntase deşertul şi furtuna terorii şi utopiei. Parte elementară şi de neînlocuit a continentului, ea a readus diversitatea şi amploarea sa spirituală, vicisitudinile şi misterele sale, potenţialul său participativ la destinul comun. Şi, odată cu memoria sa incarcata, a adus, bineînţeles, aspiraţiile sale vechi şi noi.

 

Trecerea de la o societate închisă la una deschisă şi liberă nu este o sarcină uşoară. Este cu atît mai dificilă, cu cît acea societate închisă este zavorită pe dinăuntru, ceea ce, în cazul „socialismului real”, însemna cenzura totală, abolirea proprietăţii private, imposibilitatea de a părăsi ţara şi chiar de a călători liber în afara ei. Statul ca singur proprietar înverşunat al vieţilor noastre sociale şi private.

Tovarăşii mei de exil, care au evadat din totalitara Europa de Est, au trăit, pe propria piele, schimbările traumatice pe care ţările lor de origine aveau sa le suporte după 1989. După ce am sosit în Occident, am realizat nu numai că am pierdut decenii de evoluţie economică, dar si evoluţia spirituala, educatia dezbaterilor publice, o nouă abordare a drepturilor umane şi acceptarea alterităţii – politice, religioase, etnice, sexuale.

 

Am văzut, in exil, întrupat adevărul cuvintelor lui Thomas Mann: „Libertatea este mult mai complicată decît Puterea“.

Este evident că e mult mai uşor a exersa puterea de stat asupra unui electorat de oportunişti speriaţi, care votează 99,9% pentru Liderul Suprem şi Partidul Unic, decît asupra unui electorat divers, divergent, în care cîştigătorii obţin un avans de 4% faţă de învinşi. Mai simplu, nu înseamnă, insa,  că viaţa sub incidenţa puterii omniprezente a unui stat poliţienesc a fost simplă sau uşoară, ci doar pune în evidenta diferenţele enorme între optiunile carora a trebuit să facem fata in captivitatea comunista si cele din societatea libera, dintre cadrul şi substanţa deciziilor care marcau alta intelegere a  responsabilităţii individuale şi colective, contrastul dintre iniţiativă şi apatie, dintre afirmare de sine şi obedienţă, dintre competiţie şi dependenţa de statul omnipotent.  Infruntasem un fel de Destin implacabil.

Imediat după momentul frenetic al cîştigării libertăţii, fostele state socialiste ale Europei Centrale şi de Est au trecut printr-o tranziţie turbulentă şi dificilă, cu multe tensiuni economice şi politice, dar şi psihologice şi morale. La fel cum sclavia trebuie învăţată, treptat, pentru a supravieţui terorii şi trucurilor sale, libertatea trebuie şi ea învăţată, pas cu pas, pentru a face faţă competiţiilor şi oportunităţilor sale, dar şi avantajelor şi restricţiilor.

Tumultul anului 1989 nu a adus cu sine doar eliberare şi buucrie, ci a adus la lumină secrete murdare care au distrus familii, prietenii şi simţul comun al solidaritatii asupritilor; a zdruncinat din temelii stabilitatea socială, oricît de nesigură şi de falsificată ar fi fost, a sporit resentimentele şi dorinţa de răzbunare. În unele cazuri, a înlocuit vechea ipocrizie şi vechiul oportunism cu noi ipocriti si noi oportunisti.

 

Adevărul e că ceea ce avea să fie cunoscut drept „tranziţie postcomunistă“ nu a zdruncinat din temelii doar familii, prietenii, biografii, ci chiar dinamica limbii, ca şi „graniţele“ culturale închise de prea mult timp. Presa liberă şi o industrie editorială diversă, eliberată de cenzură, au devenit noile canale de informare, divertisment şi dezbatere. Cărţi şi autori interzişi decenii întregi au reaparut: marile cărţi, cărţile mediocre, maculatura, cărţile religioase, cărţile de bucate, cărţile pornografice şi maeştrii uitaţi ai gîndirii libere şi ai virtuozităţii artistice.

Încă îmi amintesc sfîrşitul anilor ’70, cînd geniul Carpaţilor, Nicolae Ceauşescu, liderul nostru bufon, a avut unul dintre straniile sale momente de inspiraţie şi a decis că supusii săi atinseseră un asemenea nivel al conştiinţei socialiste, încît cenzura nu mai era necesară. A fost înlocuită, în fiecare instituţie, de comitete de cetăţeni de incredere, care urmau să verifice fiecare propozitie destinata  tiparului. Această scurtă „liberalizare“ s-a dovedit a fi un haotic exerciţiu al laşităţii şi conformismului. În scurt timp, toata lumea dorea re-instituirea vechii cenzuri.

S-a întîmplat să particip la un colocviu literar la Belgrad, la începutul anilor ’80, cînd un reprezentant al industriei noastre editoriale de stat a ţinut un discurs patetic elogiind iniţiativa luminoasă şi înţeleaptă a desfiinţării cenzurii în România Socialistă. Fiind întrebat dacă în România s-ar putea publica cărţi religioase sau pornografice, oficialul a răspuns că ar fi posibil, dar că nimeni din România nu ar dori asemenea cărţi.

20 de ani mai tîrziu, fermecătorul domn Ahmadinejad, întrebat de studenţii de la Columbia University din New York despre situaţia homosexualilor din ţara sa, a răspuns, fara ezitare, că nu există asemenea specimene în paradisiacul şi piosul Iran.

Astăzi, pornografia şi bîrfa par a fi la mare căutare, după cum ar demonstra o privire rapidă a selecţiei de publicaţii din vitrina oricărui chioşc de ziare din Bucureşti sau deschiderea oricărui sertar secret din Iran.

Trecerea de la o societate întemeiată pe minciună şi autoiluzionare la una bazată pe competitie capitalista presupune acomodarea la o altă viziune şi altă viteză a vieţii.

Atunci cînd graniţa dintre vechi şi nou era vizibilă, oamenii rîvneau la ceea ce pierduseră: libertatea de gîndire şi de expresie, prosperitatea, informaţia, dreptul de a fi un individ şi nu o parte anesteziata a unei mase somnolente, dreptul de a-ţi căuta fericirea după cum crezi de cuviinţă, chiar dacă asta înseamnă să vizionezi... pornografie. Asa arăta „Fericirea”, străină de ceea ce ofereau Statul şi Partidul la noi, insemna loialitate fata de propriile dorinţe, în orice modalitate ar fi fost sa se exprime.

 

Visul meu, pe parcursul vieţii postbelice, era să găsesc o rezistenţă interioară împotriva presiunii externe.

Viaţa ca interioritate s-a dovedit a fi un mod de rezistenţă; a format un centru al fiinţei morale, un mijloc de separare de mediul corupt şi corupător, o speranţă, oricît de nesigură, de a-ţi păstra integritatea. Cititul şi scrisul erau un refugiu, chiar dacă unul în pericol,  împotriva reţelei otrăvite de minciuni şi de ipocrizie.

Fiind nevoit să parasesc tara, din nou, în 1986, precum cu 50 de ani în urmă, cînd, copil fiind, fusesem deportat într-un lagăr de concentrare, m-am trezit că trebuia să-mi părăsesc locul de-o viata şi limba maternă – singura bogăţie care conta–, copleşit de întrebări din trecut. Pentru că exilul meu începea la Berlin, trebuia să mă confrunt cu propria identitate etnică. Aveam deja experienţa de a fi numit „străin“ în propria ţară. Nevoia de o patrie este mai puternică la cei a căror apartenenţă este mereu pusă la îndoială, pierderea pare este inca mai insuportabilă.

 

„Berlin“ era un cuvînt de groaza în copilărie, şi totuşi, doi ani înainte de acel glorios noiembrie 1989, Berlinul de Vest devenise primul meu adapost in lumea libera.

Obişnuiam să fac lungi plimbări  cu un scriitor francez care mi-era vecin. Partea noastră a Zidului era plină de graffiti amuzante; partea de est nu era accesibilă, păzită de soldaţii care apărau paradisul socialist.

Amicul francez se plîngea mereu că Berlinul de Vest era o enclavă închisă şi artificială, populată de spioni şi artişti. Zidul opresiv ne ţinea închişi,  spunea, separaţi de lumea de afară. Pînă şi trenul din Germania de Est spre Germania de Vest trecea prin Berlinul occidental sigilat, încît nimeni să nu poată scăpa. Pentru mine, Zidul reprezenta, insa, o formă „binecuvîntată“ de protecţie împotriva mediului otrăvit de partea cealaltă – Republica Democrată Germană. Dincolo erau blocul sovietic şi aşa-numitele ţări socialiste.

Toamna lui 1989  mă gasea deja în Statele Unite ale Exilului, de unde am urmărit fericit căderea Zidului Berlinului şi căderea treptată a multor alte ziduri şi cortine de fier care ne separasera de Occident. Am urmărit, cu mare emoţie, schimbările violente din propria mea ţară, înlăturarea dictaturii dinastice a Marelui Clovn, execuţia grăbită şi improvizată a cuplului suprem.

 

Germania oferea cea mai buna tranziţie postcomunistă, de la universul captiv al sloganurilor revoluţionare la democraţie. Reunificarea Germaniei, după dispariţia Zidului Berlinului, reprezenta un pas crucial – deşi mult dezbătut – spre Uniunea Europeană de astăzi. Diferită de toate celelalte ţări socialiste, Germania de Est a beneficiat din plin de sprijinul şi de asistenţa prosperei Germanii occidentale în reconstruirea instituţiilor, a industriei şi a sistemului judiciar.

 

Şi totuşi, chiar şi acolo, situaţia era departe de a fi ideală.

M-am întors deseori la Berlin, după 1989, şi am avut parte, de fiecare dată, de surprize stranii. Reunificarea celor două părţi ale Germaniei nu reunise şi oamenii de o parte şi de alta a Zidului. „Esticii“ descopereau cu frustrare că sînt cetăţeni de rang secund într-un stat capitalist, înfuriaţi de cinismul unei societăţi pe care o considerau egoistă şi vulgară, cu dureroase contraste  sociale şi o lume preocupată doar de confort şi viaţa domestică. „Vesticii“ îi vedeau pe foştii lor fraţi ca o povară financiară, obligaţi să plătească pentru instruirea socială şi profesională a acestor noi cetăţeni, pe care îi considerau  plini de prejudecăţi şi de dispreţ, leneşi şi pretenţioşi.

Ambele părţi erau departe de mult sperata infrăţire.

Pentru un vizitator cu experienţa mea, era ironic să vezi cum germanii se confruntau cu un conflict social provocat nu de o rasă inferioară străină, ci de fiii şi fiicele propriului popor, cu aceeaşi limbă şi aceeaşi religie, aceeaşi moştenire istorică şi culturală, cu un bogat trecut comun, pentru care ultimii 40 de ani se dovedeau mai mult decît doar un accident regretabil.

O lecţie paradoxală şi sardonică a Istoriei despre natura şi dinamica umana.

 

Situaţia din alte ţări din Europa de Est era şi mai complicată. Nu ar mai trebui să ne surprindă – şi, totuşi, mulţi au fost surprinşi – cînd societăţile postcomuniste au devenit focare ale unui naţionalism reînviat, întors la vechile sloganuri ale Naţiunii şi Patriei, la idealul paseist al unei societăţi omogene şi eroice înfruntînd ostilitatea şi lipsa de înţelegere a lumii externe degenerate.

Un populism ieftin şi uşor de manipulat a împînzit discursul public al noilor politicieni „democraţi“ in unele dintre aceste ţări, mulţi dintre ei manipulind profitabil un anticomunism de factură bolşevică, folosit ca joc politic pentru cîştigarea Puterii.

Cei care luptau pentru un viitor democratic, pentru o nouă solidaritate intre toţi cetăţenii, au avut de confruntat un peisaj politic resentimentar şi obsedat de răzbunare, o luptă necruţătoare pentru statutul social şi pentru avantajele puterii. Etnocentrismul, xenofobia, antisemitismul au înflorit. Competiţia darwinistă pentru îmbogăţire a favorizat corupţia, nepotismul, aliantele ascunse şi ilegale, o nouă demagogie în spaţiul public.

 

În această libertate haotică, cîţiva dintre membrii fostei nomenclaturi activiste şi ai Securităţii au devenit noii parveniţi politici şi noii îmbogăţiţi – conştienţi că puterea garantată de bani era mai solida decît privilegiile nesigure date de Partidul omnipotent.

Unul dintre cele mai scandaloase exemple de eficient oportunism in România este cel în care fostul poet de curte al clanului Ceauşescu, un zurbagiu naţionalist şi antisemit, tovarăşul Corneliu Vadim Tudor, a devenit liderul unui nou partid de extremă dreapta, intitulat, deloc surprinzător, România Mare. Cosmetizînd vechile sloganuri, acest zgomotos agitator a fost ales membru al Parlamentului României, devenind chiar, la un moment dat, un candidat serios la preşedinţie. Astăzi, camaradul Corneliu este membru al Parlamentului European. Nimeni nu poate spune că viaţa de după moarte nu este interesantă...

 

Dezbaterile publice în Europa de Est au dezvaluit, curind după 1989, o confruntare îndîrjită si stupefianta între două tipuri de memorie, imposibil de dezbatut public  în timpul comunismului: amintirea tragica a Holocaustului şi cea a terorii şi crimelor comuniste. O competiţie retorică şi stupidă pentru intietatea in suferinta, între două coşmaruri, Holocaustul şi Gulagul, totalitarismul nazist şi totalitarismul comunist.

În turbulenta primilor ani de după 1989, asemenea trista diversiune fusese cumva pregatita de felul cum unii au evocat, cu nostalgie, perioada precomunistă, idealizată si deloc idilica , a ţărilor lor.

 

Ţările creştin-ortodoxe din estul Europei par a se fi confruntat cu mai mari dificultăţi decît cele catolice sau protestante, în procesul de adaptare la modernitatea de sfîrşit de secol XX. Mai apropiate, din punct de vedere istoric, de civilizaţia Vestică si aceste tari au afişat, insa, prejudecăţi şi resentimente asemănătoare cu ale celor situate dincolo de bariera religioasă, în estul Europei de Est.

A devenit evident, în aceşti ultimi 20 de ani, că in  Est şi Vest, contradicţia dintre două  evaluari diferite ale trecutului este încă vie.

Şi Holocaustul şi Gulagul s-au petrecut, mai ales, în Est. După război, ţările vest-europene au dezbătut repetat tragedia Holocaustului, au recunoscut complicitatea şi vina în această oroare şi au educat o nouă generaţie în spiritul cordialităţii şi al responsabilităţii. Gulagul a ramas o preocupare mai slabă în dezbaterile publice, nu numai pentru că nu a implicat participarea Vestului, ci şi pentru că a fost evitat de  marea retorică a progresului, manipulată de propaganda comunista.

Marile crime ale dictaturilor comuniste, de la cele din Uniunea Sovietică pînă în Cambodgia şi China, România, Albania şi Afganistan, inca aşteaptă să devină o temă centrală de meditatie, nu doar in Est, ci si in Vest.

 

Răvăşirea postcomunistă din Europa de Est a fost urmată de dezmembrarea Uniunii Sovietice, de războiul şi de atrocităţile etnice din Iugoslavia, mascarul cecen, impasul din Kosovo, scindarea Cehoslovaciei, guvernarea autoritară Putin în Rusia prin conspiratii si  şantaj şi prin vechiul sistem imperial de intimidare, de Revoluţia de Catifea din Ucraina şi de conflictul din Georgia, de omniprezenta xenofobie, cu noul său ţap ispăşitor, ţiganii.

Acestea sînt doar cîteva dintre tensionatele adăugiri estice la problemele mari şi centrale ale imigrării şi terorismului si inarmarii nucleare care ameninţă Europa şi întreaga lume.

 

În tensionatele noi desfasurari de forte in lume,  Europa nu îşi mai poate permite să rămînă un spaţiu idilic al serviciilor de spa şi al muzeelor, un măreţ monument istoric de cultură şi artă pentru turismul global, nici vechea politica de subterfugii si aminari in infruntarea  ideologiilor totalitare şi a fanatismelor reactionare, revansarde, religioase, aşa cum s-a întîmplat în trecut cu doctrinele si statele atee, naziste şi comuniste.

Europa trebuie să se apere, curajos şi lucid, de terorismul politic şi religios al timpului nostru.

 

Unii ginditori si experti contemporani pretind că recenta criză financiară a avut acelaşi efect asupra pieţei libere ca si căderea Zidului Berlinului asupra comunismului. Comparatia nu ni se pare tocmai potrivită.

Criza actuală este rezultatul multor erori şi a unei creşteri periculoase a corupţiei, a acumulării cinice si lacome de avere, a arogantei, complicităţii, betiei narcisiste de putere. Dar este, totodată, efectul aprecierilor greşite ale unor economişti care au devenit, ulterior, critici severi ai propriilor soluţii.

Putem vedea în premisa naivă a unei funcţionări previzibile, perfect raţionale a pieţei, ca si în terapia aparent raţională a erorilor, similarităţi stranii cu „materialismul dialectic“ al dogmei socialiste.

Nu avem încă o alternativă reală la piaţa liberă, la fel cum nu avem o alternativă reală la libertate. Nici un defect sau neajuns al sistemului liber de convietuire si guvernare nu poate fi comparat  cu raul remediilor dogmatice. In final, problema ajunge întotdeauna la libertate – şi e bine să se întîmple aşa.

Lipsa libertăţii individuale şi colective a condus la aşa-zisul „socialism real“. Trebuie, deci, să luăm în considerare „raţionalitatea imperfectă“ a oricărei planificări birocratice a optiunilor umane, cunoştinţele noastre imperfecte despre functionarea pietei libere, fluctuatiile si imprecizia evoluţiei capitaliste.

A transforma „raţionalitatea“ într-o unealtă a demagogiei  slujind propriul interes, înseamnă a compromite, invariabil, noţiunea de bază a libertăţii.

 

Judecind activitatea umană după principiul mişcării programate si previzibile a roboţilor, aşa cum au dorit sistemele totalitare şi cum au procedat cîţiva dintre virtuozii „raţionalisti“ ai economiei în aroganta lume corporatistă, repetam un mod de gîndire uniformizant si dezastruos.

Trebuie să îi dezamăgim pe cei care au crezut că sfîrşitul unor regimuri totalitare înseamnă şi sfîrşitul totalitarismului sau că mult asteptata schimbare din 1989 a marcat începutul unei cooperări perfecte dintre oameni şi pentru oameni.

Marile visuri idealiste, religioase sau seculare,  despre un „om nou” şi despre o utopica societate perfecta au fost compromise brutal de singeroasele ideologii extremiste şi de sistemele totalitare de guvernare. Societatea capitalistă consumistă este, de asemenea, gata a fi compromisă de vulgaritate şi analfabetism,  ignoranţa si orb egoism, de liderii ei politici mediocri, de dezbaterile politice devenite un show TV, cu aceleaşi reguli ca ale programelor de divertisment şi clasificari ca în cazul unei dive rap sau al unui concurs de patinaj.

Nimic nu mai pare perceptibil in zilele noastre dacă nu e scandalos şi nimic nu pare a fi suficient de scandalos pentru a fi memorabil.

Divertismentul pare criteriul si tertipul principal, universalizat  într-o vreme în care contrastele dintre bogaţi şi săraci, dintre ţări dezvoltate şi subdezvoltate, cursa nefastă a înarmării şi, mai presus de orice, fanatismul religios ating forme extreme, cu potential catastrofic.

Nu întîmplător, cred, un sondaj al instituţiilor de sănătate a prezis că, în următorii 20 de ani, depresia va deveni cea mai răspîndită boală umană.

 

În 1989, la finalul aminat al celui de-al Doilea Război Mondial şi al moştenitorului său, Războiul Rece, noi predictii entuziaste umpleau arenele publice: sfîrşitul Istoriei, sfîrşitul ideologiilor. Mulţi naivi s-au aratat, desigur, gata sa adere la asemenea iluzorii prospecte.

Îţi trebuie multă imaginaţie şi o rezervă uriaşă de optimism, dacă nu chiar de prostie, să crezi că semenii noştri vor renunţa vreodată la nevoia lor de idei, idealuri, ideologie.

La scurt timp după intrarea în noul secol şi mileniu, teroriştii religioşi din 11 septembrie 2001 au dovedit, prin spectacolul lor devastator, că sîntem încă departe de un paradis terestru, dincolo de istorie şi ideologii. Povestea şi istoria umanităţii trec, la fel ca înainte, prin idei şi conflicte, prin proiecte noi-vechi ale „fericirii absolute”, prn absolutizarea miturilor si infruntari isterice in numele lor,  prin dezamagiri, distrugeri şi dezastre.

Piloţii orbiţi de noul barbarism sacru îndeplineau, paradoxal, in 11 septembrie 2001, profetia care ne avertizase că secolul al XXI-lea va fi unul religios sau nu va fi deloc. Prezicerea a mers, insa, doar pînă aici. Nu ni s-a spus ce se va întîmpla dacă secolul nostru va deveni, într-adevăr, religios. Cel mai puternic răspuns la această întrebare pare a veni tocmai de la noii trubaduri ai morţii, cîntînd şi strigînd că Dumnezeu e măreţ! Nu Dumnezeul tuturor, desigur, numai Dumnezeul celor care se luptă cu toţi ceilalţi dumnezei şi cu toţii adepţii celorlalţi dumnezei şi cu toţi păcătoşii fără de dumnezeu.

Paradoxal, acest Dumnezeu devine supremul contra-argument împotriva celei mai importante porunci din toate religiile: să nu ucizi!

 

Înfricoşaţi, dezgustaţi de o Apocalipsă declansata în numele credintei si mantuirii, ar trebui oare să renunţăm, pentru totdeauna, la nevoia noastră de transcendenţă? Să ne resemnăm la spaţiul îngust al fericirii şi al nefericirii noastre domestice, limitate şi triviale, la lupta modestă, efemeră, pentru simpla supravieţuire cotidiana, de la o zi la alta?

Toate perioadele istorice s-au confruntat cu întrebări similare, plătind preţul scump al speranţei fără de speranţă.

Modernitatea a precipitat, mai mult decît orice altă epocă, dinamica centrifugă a Istoriei si a deposedat individul de orice alt centru în afara propriului sine. Acest SINE contorsionat şi vibrant s-a dovedit a fi, pentru mulţi, insuficient.

Oricit  ne-ar plăcea să contemplăm marile realizări ale umanităţii, puterea regeneratoare a bărbaţilor şi a femeilor care preschimba visurile şi nefericirile în creativitate, e imposibil de ignorat războiul şi ura, onorurile cu care sint rasplatite, perversitatea agresiva a patriotismului si idealurilor religioase, seductia privilegiilor sociale, manipulrea retorica a egalităţii sociale.

Crede cineva, în mod serios, că omenirea este pregătită să renunţe la măreţul proiect de crime şi ucideri?

Un adînc scepticism, dacă nu amărăciunea şi disperarea par a fi de neevitat.

 

În urmă cu vreo 10 ani, am propus ceva foarte non-utopic şi mi-ar plăcea să revin asupra acelei propuneri.  Era într-o intervenţie în faimoasa Walser Debate, din 1998, în Germania.

Cum unii îşi amintesc, poate, apreciatul scriitor german Martin Walser, în discursul său de acceptare al Premiului pentru Pace, oferit de German Booksellers Association, la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, a avertizat asupra „permanentei expuneri“ şi a „perpetuării ruşinii Germaniei“.

Replica mea sugera că fiecare ţară – şi subliniez, din nou, fiecare ţară şi fiecare popor – să-şi completeze monumentele eroismului cu monumente ale ruşinii. Asta ar însemna reamintirea acţiunilor nefaste ale unei naţiuni faţă de alte natiuni, alte popoare şi, de asemenea, faţă de propriul popor.

A ne iubi aproapele ca pe noi înşine ar putea să presupună o autoanaliză făcută cu aceeaşi obiectivitate precum cea aplicată semenului nostru: să nu facem altora ceea ce nu vrem să suferim noi insine. Pare, probabil, o bună terapie să ne scrutăm cu aceeaşi exigenţă cu care obsrervam pe ceilalti, să ne punem în locul altora pentru a înţelege alteritatea.

Nu sînt modestia si auto-examinarea un exerciţiu dezirabil şi sănătos pentru a fi cu adevărat uman?

Cînd scriitorul antinazist Thomas Mann a scris faimosul Bruder Hitler, el a înfăţişat, cum a făcut-o şi în romanul său Doctor Faustus, nu numai partea pozitivă a Germaniei şi a germanilor – el însuşi un exemplu strălucit al acesteia –, ci şi cea negativă, pe care, de asemenea, şi-o revendica si recunostea, drept  moştenire comuna.

Să continuăm a popula  lumea cu monumente ale „eroismului“, adică glorificînd fapte care, privite din „cealaltă parte“, înseamnă doar înfrîngere, moarte, pierderea onoarei şi a Patriei? Ce înseamnă un monument ridicat în onoarea unei victorii a Germaniei asupra Franţei, pentru un francez, şi viceversa? Care este, pentru un german, semnificaţia unui monument în onoarea unei revoluţii a ţăranilor, în care sute de vieţi germane au fost sacrificate chiar de germani?

Nu ar fi şi asta o „comemorare a vinii germane“ şi a „rusinii”?

Nenumărate sint masacrele între popoare şi în interiorul lor, în numele iubirii frăţeşti faţă de aproape.

 

Nu ar fi „Monumentele Ruşinii“ instructive, poate chiar mai mult decît monumentele dedicate eroilor naţionali? Nu ar trebui, oare, să li se repete oamenilor de toate naţionalităţile, din nou şi din nou, de ce este anume capabil omul să facă altui om?

„Dezonoarea“ ar trebui să fie o lecţie civică la fel de puternică precum „Eroismul“. Ambele sînt aspecte complementare ale destinului uman– o complementaritate care ar fi să ramina perpetuu neliniştitoare.

Ar însemna comemorarea ruşinii un final al „glorioasei“ unităţi a Statului sau ar fi acesta, în sfîrşit, forţat să îşi reconsidere rolul şi să aspire la un bine mai înalt, la respectul necondiţionat faţă de drepturile individului, indiferent dacă e vorba de cel care trăieşte în cadrul societăţii sale sau în al alteia?

Tinerii nu ar trebui să poarte povara unei vini pentru care nu au fost responsabili. Atunci, de ce să-si aroge aura unui trecut eroism cu care au la fel de puţin de-a face? Cum poate să se compare un monument al unui eveniment dezonorant (Holocaust, Gulag, genocidul armenilor, oroarea din 11 septembrie, atîtea tragedii ale trecutului şi  prezentului), cu care viitoarele generaţii nu au legătură directă, cu monumente ale eroismului cine ştie cărui Kaiser, sau Ţar, sau Prinţ, sau Secretar General de Partid, ale căror statui impunătoare se pot vedea în atît de multe ţări şi oraşe?

Tînăra generaţie nu are de ce să se raporteze nici la aceşti idoli turnati in bronz. În termeni de relaţie indirectă, greu de definit, cu ceea ce se numeşte „Istorie“, „Popor“, „Destin“, ambele monumente îşi au rostul. În termeni de adevăr, ambele ar trebui invocate simultan – dezonoare şi mîndrie, vină şi virtute. Această abordare a istoriei noastre comune este, cred, validă pentru toate naţiunile: spaniolă şi suedeză, arabă şi turcă, şi engleză, şi sîrbă, şi rusă, şi chineză, şi japoneză, şi rwandeză, şi iraniană si toate celelalte.

 

Dacă vrem cu adevărat să ne întoarcem la o perspectivă mai încurajatoare, trebuie să ne întoarcem, insa, la individ, la acest fragil, păcătos şi eroic cuceritor al naturii şi, uneori, al propriei sale naturi, la imperfecţiunea sa plina de pacate şi plină de resurse, la lupta acestuia de a fi mai mult decît a reuşit, de a găsi un sens în mediul său adesea lipsit de sens, de a fi un creator care adaugă propria contributie la ceea ce e deja existent în jurul său.

În ciuda marilor realizări ştiinţifice şi tehnice ale modernităţii, în ciuda prosperităţii şi a îmbunătăţirii vizibile a drepturilor omului, singurătatea şi înstrăinarea individului nu au dispărut. Dimpotriva. Vidul multicolor şi zgomotos din jurul nostru nu a făcut ca viaţa să fie mai semnificativă. Lumea modernă este o lume centrifugă şi puţini oameni pot trăi fără un centru, oricare ar fi acela.

Rătăcitorul singuratic ne conţine pe noi toţi, rămîne umbra noastra însoţitoare si fraterna. Semenul sfîşiat între solitudine şi solidaritate, un tovarăş plin de compasiune, independent şi altruist merită încredere.

Numeroşi oameni au, astăzi, un fel de credinţă mistică în identitate – leac magic, cheie vrajita si prompta pentru orice impas. Identitatea e ceea ce ne uneşte cu alţii: sex, limbă, avere, obiceiuri, convingeri şi aspiraţii, chiar trăsături fizice şi psihice. Identitatea îşi are, fără îndoială, locul şi importanţa în viaţa socială şi privată. Dar miezul omenescului este, în final, entitatea individuală: ce rămîne cînd sîntem singuri într-o încăpere, înainte sau după ce am intrat în contact cu o identitate colectivă.

În absenţa unei entităţi lucide, profunde, oneste, identitatea rămîne o asociere goală de termeni goi.

 

Un om înţelept din trecut, Michel de Montaigne, s-a confruntat deja cu asemenea probleme, mult timp inaintea noastra.

Montaigne spune, într-un fel de avalanşă de aforisme: „Un om înţelept nu pierde nimic, dacă se are pe sine. Fiecare om poartă întreaga pecete a condiţiei umane. Trebuie să ne rezervăm un loc particular doar pentru noi, în întregime liber, în care să intemeiem adevărata noastră libertate, refugiul nostru şi solitudinea“.

Montaigne nu uită niciodată să ne avertizeze: „Chiar şi pe cel mai solemn tron al lumii, nu stăm decît pe propriul nostru fund“.

Nici noi nu ar trebui să uităm acest avertisment, înainte de a ne ridica, pregătiţi să ne întîlnim  semenii.

 

Această prelegere a fost ţinută pe 19 octombrie 2009, la Center for Contemporary Culture, Barcelona. A făcut parte dintr-o serie de dezbateri despre semnificaţia căderii Zidului Berlinului şi a fost cuplată, ca eveniment inaugural, cu intervenţia lui Jean Daniel, directorul revistei franceze Nouvel Observateur.

 

Textul lui Norman Manea a fost publicat de către CCCB într-o broşură, în catalană, şi a apărut, ulterior, în spaniolă, engleză, germană, maghiară, italiană, franceză.