OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

4 luni, 3 saptamini si 2 zile de Cristian Mungiu are perfectiunea formala a unui cinema inteligent, sigur pe mijloacele sale si exact pina la cel din urma detaliu, dar si autenticitatea unui film realist de exceptie. Toate planurile-secventa, lungi si foarte lungi, toate filmarile alerte, cu camera pe umar sau in mina, toate prim-planurile sint justificate prin raportare la poveste si mai ales la protagonista ei. Autorul, secondat excelent de Oleg Mutu, unul dintre cei mai inzestrati directori de imagine din Romania, pune accentul pe metamorfoza prin care trece Otilia (Anamaria Marinca) de-a lungul unei singure zile. Astfel, miscarile aparatului de filmat reflecta trairile personajului principal, aducindu-l mai aproape de spectatori. Rezultatul este fascinant: nu tin minte vreun alt film la care sa fi empatizat atit de intens cu protagonista sa. Celelalte personaje (fiecare complex, cu propriile sale motivatii) sint caracterizate prin relatiile pe care le au cu aceasta figura centrala.

Gabita (Laura Vasiliu), colega de camera si prietena cea mai buna a Otiliei, pare initial fragila si naiva, dar se dovedeste manipulatoare si profitoare. Domnu’ Bebe (Vlad Ivanov) este un barbat complexat, care inca locuieste cu mama sa si caruia interzicerea avortului de catre Ceausescu ii ofera metoda ideala de a-si satisface poftele sexuale. Adi (Alexandru Potocean), iubitul Otiliei, dupa ce a fost crescut in puf de niste parinti cu o pozitie sociala buna, este incapabil sa-si asume vreo responsabilitate. Iata deja cum filmul face slalom printre numeroase teme mari: prietenie si solidaritate, dragoste si responsabilitate, manipulare si santaj etc. Iata de ce contextul povestii, plasata in Romania anului 1987, nu este extrem de important in sine, semnificatiile sale fiind de fapt universale. De aceea, autorul a decis sa reduca la minimum numarul referirilor la Partid si „preainteleptul“ sau conducator, considerind esential ca publicul sa simta – si asta se simte in fiecare cadru – ca personajele traiesc intr-un univers oprimant, guvernat de legi absurde, care incurajeaza dezumanizarea.

Intre drama psihologica si thriller social
intre drama psihologica si thriller social, filmul vorbeste tocmai despre o tentativa de rezistenta in fata acestei dezumanizari, pentru care protagonista ajunge sa plateasca un pret groaznic. Plot-ul nu este chiar atit de simplu pe cit ar putea parea din aceste rinduri, iar Cristian Mungiu refuza sa ne ofere totul pe tava (exista si piste false sau elemente ambigui, cum sint cutitul sustras de Otilia din „geanta medicala“ a lui Bebe sau buletinul uitat de acesta din urma la hotel), la fel cum refuza sa-si judece personajele sau sa transmita vreun mesaj explicit sau implicit.

De aceea, 4.3.2 este un film profund moral, fara a fi nici o clipa moralizator, semnat de un cineast matur, care urmareste – cu obstinatie si pina la ultimele consecinte – adevarul povestii sale, nedorind sa-i amageasca sau sa-i menajeze pe spectatori, ci sa-i stimuleze sa-si depaseasca propriile limite. Astfel, evitarea multdiscutatei secvente – in timp real – cu fatul avortat ar fi reprezentat, din perspectiva demersului onest de pina atunci al autorului, o minciuna grosolana, care nu numai ca ar fi periclitat tensiunea atent construita anterior, dar ar fi dovedit si desconsiderarea publicului. Memorabilul cadru final, in care senzationala Anamaria Marinca priveste, cu chipul transfigurat (suferinta sa este opusa atmosferei sarbatoresti din jur, la fel ca si in scena mesei din casa parintilor lui Adi), catre noi, cei aflati in fata ecranului, ne indeamna sa reactionam si chiar sa punem sub semnul intrebarii propria umanitate. Chiar si fara prestigioasele premii internationale pe care le-a obtinut, 4.3.2 ar fi ramas una dintre marile reusite ale cinematografiei romanesti si ale cinema-ului in general.