OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un dictator moare. E ingropat cu jale si onoruri militare, dar a doua zi familia se trezeste cu mortul asezat pe un scaun din gradina. E inmormintat din nou, dar cadavrul se intoarce cu incapatinare in lumea celor vii, pina cind e prins profanatorul de morminte: o femeie inca tinara, ai carei parinti fusesera trimisi la moarte de fostul conducator. Un astfel de om, crede ea, nu poate fi lasat sa se odihneasca in pamint sfint.

Asa incepe filmul cult al lui Tengiz Abuladze, Cainta. „Traficata“ cu succes in toata Europa de Est din 1987 (cind a avut premiera la Cannes, caci in URSS fusese interzisa din 1984) pina in anii ’90, pelicula anticipa metaforic ceea ce in fostul lagar socialist avea sa devina o practica de sorginte simbolica: necrofilia politica.
Nu ca utilizarea in scopuri politice a corpurilor (statui, efigii, ramasite pamintesti) cu valente simbolice pentru anumite societati ar fi o inventie est-europeana ori a secolului XX; in cartea sa, Viata politica a trupurilor moarte (Vremea, 2006), antropologul Katherine Verdery da o serie coplesitoare de exemple din toate timpurile si de pe toate meridianele, de la moastele lui Tommasso d’Aquino la Eva Perón, al carei cadavru imbalsamat a fost plimbat de Juan Perón in tot exilul lui. Dincolo insa de observatia, la indemina, asupra constantei comportamentale a societatilor umane in timp si spatiu, ca si de aspectul anectodic al faptelor, recentele evenimente legate de necrofilia politica in Europa Orientala arata un moment, sincronizat, de reconfigurare a valorilor politico-sociale si de incercare de rescriere a istoriei zonei.

Craniul lui Kádár si soldatii de la Tallinn
Cu o luna in urma, agentiile de stiri lansau in spatiu o informatie cu iz macabru: cineva patrunsese in miez de noapte in principalul cimitir din Budapesta si vandalizase mormintul ultimului lider comunist al Ungariei, János Kádár, furindu-i craniul si urna cu cenusa sotiei si lasind in urma un mesaj iesit parca din filmul lui Abuladze: „Un ucigas si un tradator nu trebuie sa odihneasca in pamint sfint“. Gestul pare a fi fost motivat, paradoxal, de atitudinea pozitiva a maghiarilor fata de fostul prim-secretar de partid, care a abandonat de bunavoie puterea si a murit la citeva luni dupa primele alegeri libere. Menit sa nasca dezbateri in jurul epocii Kádár, reactiile fata de actul de vandalism n-au facut decit sa confirme faptul ca Ungaria de azi nu e deloc dornica sa-si repudieze trecutul comunist recent (si ce-ar mai face liderul FIDESZ, Orbán, daca maghiarii ar deveni chiar atit de anticomunisti?!).
Lucrurile stau mult mai complicat in Tarile Baltice, unde, la inceputul acestui an, autoritatile estoniene au decis surghiunirea unui monument al soldatilor sovietici din centru intr-un cimitir de la marginea capitalei Tallinn, punind Rusia pe picior de rupere a relatiilor diplomatice.

De partea Moscovei, gestul se numeste blasfemie si act inuman. Guvernul estonian spune ca decizia a fost luata in urma unor dezbateri la nivel national, avind ca punct de plecare principiul tolerantei si al respectului istoric, si ca cele douasprezece sicrie ingropate sub monument sint probabil goale, un pur act de propaganda. 1.500 de oameni care nu auzisera de concluziile acestor dezbateri s-au adunat sa protesteze impotriva mutarii „Soldatului de Bronz“; unul dintre ei a murit, 44 au fost raniti.
Dupa cum e de banuit, tema nemultumirii e diferita pentru mostenitoarea URSS-ului si pentru estonienii rusofoni. Rusia priveste gestul ca pe o negare a rolului Armatei Rosii in victoria contra nazismului si, cum si-a vazut martirii exilati in parcuri de statui (la marginea Budapestei, de pilda, Marx, Engels, soldatii sovietici si eroii socialismului au ajuns sa se invecineze pe citeva hectare de pseudo-muzeu in aer liber), daca nu de-a dreptul topiti (ca Leninul romanesc din fosta Piata a Scinteii), acum e dispusa la masuri drastice. (De care, divagind putin, ar putea avea parte si Romania, unde tocmai s-a descoperit ca un monument al soldatilor sovietici a disparut misterios de pe soclul sau dintr-un cimitir din Iasi, si nu de ieri, de azi, ci de ani buni, fara ca nimeni sa se sesizeze.)

Rusii estonieni, insa, au o alta problema: aceea a distinctiei dintre caracterul opresiv al statului sovietic si cetatenii lui, care i-au devenit primele victime (si care au si murit luptind impotriva unui Hitler cu care Stalin se aliase anterior). Tema a aparut pentru prima data in cea dintii demascare a ororilor staliniste, procesul Kravcenko1, acesta sustinind din primul pina in ultimul moment ca popoarele sovietice au fost cei dintii martiri ai dictaturii, iar ideea de care se ataseaza rusofonii baltici e ca soldatii ucisi de nazisti n-au ajuns in Estonia ca sa instaleze o dictatura de ocupatie (un argument, de la un punct incolo, subred, de vreme ce tot astfel s-ar putea motiva si ridicarea de monumente pentru soldatii germani; realitatea e ca, totusi, ele exista in unele cimitire, nemtilor nu li s-a refuzat niciodata locul de veci, iar mormintele nu le-au fost vandalizate in ultimele decenii, daca vor fi fost vreodata). Daca pentru statul estonian statuile sovietice sint o amintire constanta a umilintelor etnice, pentru cetatenii de origine rusa ai acestui stat indepartarea lor e un nou episod al umilintelor si perpetuarii sentimentului de vina (inclusiv prin interzicerea limbii ruse in comunicarea publica) la care sint ei insisi supusi de la obtinerea independentei.

La romani, moaste si statui
Nici Rusia nu e tocmai usa de biserica in domeniul rescrierii istoriei prin resemantizarea cadavrelor politice. Pina sa se ia definitiv decizia reinmormintarii lor in cripta tarilor de la Moscova, ramasitele lui Nicolae al II-lea si ale familiei sale au stat doua saptamini in Laboratorul de Anatomo-Patologie din Sverdlovsk (Ekaterinburg)2. Romania e poate singura tara din zona in care o relatie politica directa cu ramasitele pamintesti ale unor personalitati lipseste aproape cu desavirsire si unica unde, cu toate ca au avut parte de o executie nemiloasa, fostii conducatori nu fac subiectul unor impulsuri necrofile. Mormintele lui Nicolae si Elena Ceausescu din cimitirul Ghencea Militar n-au fost niciodata vandalizate si, desi nostalgicii se aduna acolo pentru felurite sarbatori comuniste, nu sint nici obiectele unei fetisizari. (S-ar putea specula ca statul le-a refuzat pina acum urmasilor dreptul de a dezgropa, eventual muta, resturile pamintesti tocmai ca sa previna tentatia pelerinajelor. In fapt, Romania democratica a devenit proprietarul acestor trupuri, iesite din circuitul privat al mortii – nici chiar slujba de sapte ani, care presupune dezgroparea si reingroparea oaselor, nu le-a fost admisa.)

In volumul sau, Verdery relateaza pe larg cazul lui Inochentie Micu-Klein, episcop al Bisericii Unite si initiator al Supplex Libellus Valachorum, al carui sicriu a fost mutat la sfirsitul anilor ’90, dupa multe tergiversari, de la Roma la Blaj, intr-un exercitiu de imagine si legitimare in care s-au confruntat greco-catolicii si ortodocsii. Ca si in cazul lui Stefan cel Mare, insa, in ce-l priveste pe Micu-Klein, caracterul religios al figurii sale il bate de departe pe cel national. Cel putin din momentul in care a fost sanctificat de Biserica Ortodoxa (pentru merite, si ele, totusi, mai degraba legate de spiritul romanitatii decit pentru viata sa intru Domnul), Stefan cel Mare a incetat a mai fi un corp politic, ramasitele sale devenind moaste (ceea ce a prevenit orice incercare preliminara de revendicare politica a sa, de pilda intre Romania si Republica Moldova).

Un caz clasic – cam singurul – in care concepte simbolice cu efecte sociale concrete (cum ar fi cel de teritoriu national) intervin in viata de dupa moarte e cel al reginei Maria. La moartea ei, in 1938, trupul i-a fost inmormintat la manastirea Curtea de Arges, iar inima, la resedinta de la Balcic. Dupa 1945, Cadrilaterul nemaifiind teritoriu romanesc, inima a fost inmormintata linga castelul Bran. Motivul? In logica simbolicului, bulgarilor le era foarte greu sa accepte ramasitele unei membre a regalitatii romanesti – dind, astfel, drept moral de proprietate statului de la nord de Dunare – pe pamintul acum al lor. Faptul ca guvernul Petru Groza a acceptat depunerea inimii intr-o cripta tine de amanuntul ca la vremea respectiva Romania avea, inca, un rege: in 1968, cripta a fost vandalizata (cu acordul autoritatilor, se pare, intr-un gest in logica luptei de clasa), iar inima, mutata ulterior in castelul Bran, a sfirsit trei ani mai tirziu intr-un depozit al Muzeului National de Istorie din Bucuresti, unde se gaseste si azi; Casa Regala vrea s-o aduca din nou la Bran, dar statul roman amina decizia invocind statutul incert al castelului proaspat retrocedat. La fel cum chiar locul de ingropaciune a regilor Romaniei e un mister pentru majoritatea cetatenilor acestei tari, si faptul ca inima unei regine sta intr-un depozit de muzeu marturiseste lipsa oricarui sentiment real catre restauratia simbolica a regalismului.

Eterna istorie a generalilor maghiari
Cel mai cunoscut exemplu romanesc de „viata politica“ activa a unor statui e aproape sigur legat de „Monumentul celor 13 generali“ de la Arad, in bejenie de un secol. Ridicat in 1890 in memoria generalilor maghiari executati de autoritatile habsburgice in timpul revolutiei pasoptiste, ansamblul a fost demontat in 1925 si depozitat, intr-un final, in curtea unei unitati militare. Din 1950 incoace, maghiarii s-au tot straduit sa ridice la loc monumentul, iar romanii, sa nu-i lase. Guvernul Nastase s-a chinuit chiar sa gaseasca argumente de ordin estetic pentru neaprobarea ridicarii grupului statuar, pentru a admite, in final, caracterul nationalist al deciziei: „ministerul (Culturii) promoveaza, sustine si protejeaza doar acele lucrari inspirate din momentele semnificative ale istoriei noastre“. Generalii erau unguri, iar Ardealul are amintiri urite despre reprimarea de catre maghiari a Revolutiei de la 1848.

In Transilvania, competitia in marcarea publica a spatiului e un sport in care exceleaza ambele parti, si maghiarii, si romanii – adeseori, cu efecte perverse, ca in situatia statuii lui Avram Iancu din Cluj, care, sortita sa afirme romanitatea locului, a sfirsit, din cauza aspectului hilar, in sursa de amuzament indiferent de etnie.
Exemple ar mai putea fi date – rescrierea momentului istoric legionar prin ridicarea unui numar semnificativ de statui ale generalului Antonescu, urmata de presiuni internationale, mirajul restaurator al statuilor (regii Carol I si Ferdinand) lui Mestrovic (necrofilia politica isi are legendele lui, conservarea celor doua monumente fiind un astfel de basm), proliferarea de monumente dedicate lui Eminescu in locuri in care poetul n-a pus niciodata piciorul etc. Nu tocmai paradoxal, insa, Romania nu are totusi un cult activ al corpurilor politice (rod, probabil, al mentalitatii spiritualiste ortodoxe – problema e insa foarte complexa). Ceea ce inseamna nu ca reconfigurari ale valorilor socio-politice nu au loc la noi, ci ca ele se produc altfel. Cum, ramine de studiat.

________________

1. Autorul cartii Am ales libertatea a dat in judecata, la Paris, revista Lettres françaises, care-l acuzase ca nu si-a scris singur volumul si ca fabuleaza, si a adus drept martori victime ale stalinismului. V. Nina Berberova, Afacerea Kravcenko, Editura Humanitas, 2004.
2. Vezi Verdery.