OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sistemul universitar romanesc se confrunta cu o criza de prestigiu: exista cadre universitare care mimeaza producerea de informatie originala, doar spre a-si confirma statutul si gradul academic. Se publica volume in tiraje de 100 de exemplare sau mai putin, cu unicul scop de a servi la sustinerea unui dosar academic. Grav e ca uneori studentii trebuie sa lucreze dupa aceste cursuri universitare improvizate. Dezghetul de dupa 1990 a produs multe universitati noi, si toate aceste noi institutii se confrunta cu aceleasi probleme structurale ca si invatamintul din anii ’50. Peste tot e nevoie de cadre noi care sa ocupe pozitiile de profesori, conferentiari, care sa devina decani sau prodecani, care sa avanseze in pozitii de directori de programe la Minister. Aceasta situatie s-a dezvoltat in paralel cu o alta particularitate a vietii academice de dupa 1990; s-a inventat un criteriu original de validare a gradelor academice de conferentiar si de profesor: scrierea de carti ca necesitate a promovarii in universitate.

In majoritatea specialitatilor academice, ca sa ajunga conferentiar universitar, candidatul trebuie sa scrie cel putin o carte. Potrivit unei statistici a Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului, „la nivel national sint 25.000 de cadre didactice, dintre care intre 4.000 si 5.000 sint profesori universitari, cam tot atitia conferentiari universitari, restul fiind lectori si asistenti“. Presupunind ca toti cei aproape 10.000 de conferentiari si profesori au publicat cel putin o carte, pentru a raspunde provocarii lansate cu atita generozitate de noile reguli ale jocului, asta ar insemna ca in Romania de dupa 1990 s-au scris in jur de 10.000 de noi cursuri universitare, care au evoluat toate de la nivelul de note de curs pina la inaltul stadiu de carte. Din pacate, nu am vazut nicaieri spus adevarul. Acest context legislativ nu este altceva decit o invitatie deschisa la plagiat in masa sau la improvizatie subculturala. Cele trei axiome ale scrierii de manuale universitare in Romania de azi au devenit urmatoarele: cartile se scriu din carti, oameni sintem si toata lumea are de intretinut o familie.

Anomaliile acestui sistem nu au intirziat sa apara. Exista carti editate in tiraj de 5 exemplare, de negasit in biblioteci, dar mentionate in dosarele de promovare academica, exista carti pentru care s-a luat ISBN si de la care s-a tras numai coperta (pentru ca doar atit trebuie depus la dosar in unele specialitati), carti identice cu alte volume din 1981, decit ca se numesc altfel. Toate aceste forme de frauda constituie etapele unui proces de escrocherie generalizata care isi asteapta inca minutiosii cronicari. Un prim pas a fost facut deja: in Evenimentul zilei din 22 noiembrie 2003, B. Ciubuc analiza situatia multor cadre universitare a caror cariera este construita pe o reprezentare distorsionata a performantei universitare. In articol se scrie: „O grava problema este absenta unor modalitati valabile de evaluare a profesorilor universitari. In toate tarile vest-europene si in America de Nord exista un criteriu clar si unanim acceptat: activitatea de cercetare, materializata in lucrarile stiintifice aparute in publicatii academice respectate“.

Asadar, rostul acestor mii de carti scrise pentru a intra in dosare e de a eluda criteriile academice autentice, publicarea in reviste cu referenti. Putem concluziona ca sistemul universitar romanesc, sub presiunea nevoii de cadre, a inventat un criteriu alternativ celui de apreciere a cercetarii autentice si originale. In locul unor articole serioase, de cercetare originala, un candidat produce un op, eventual publicat fara referenti de specialitate, la tipografia unui amic, fara minima corectura si plin de greseli. Uneori, plagiate grave. (S-ar putea da aici exemple, daca unele n-ar fi atit de ilustre incit sa auzim de ele in toate editiile jurnalelor TV) In acelasi timp, publicarea in revistele de specialitate a decazut din drepturi. In numarul 190 al Observatorului cultural, Costica Bradatan scrie despre publicarea in revistele de specialitate din Romania, in aria filozofiei: „O revista academica de filozofie in Romania [...] nu publica ceea ce, potrivit anumitor standarde dinainte convenite, este un «text publicabil», ci in primul rind ceea ce se intimpla sa fie la un moment dat pe placul directorului ei.

Nu exista criterii de competenta, ci exista umori, nervi si «simpatii»; nu exista standarde impersonale, ci «dai si tu o bere» sau «azi sefu’ are toane». Articolele se refuza nu pentru ca sint lipsite de originalitate sau prost scrise, ci pentru ca directorul s-a trezit «cu fundu’n sus». Un text filozofic bun «intra», eventual, nu pentru ca a facut fata cu succes unor criterii de selectie severe, ci pentru ca autorul lui, intimplator, nu este inamicul directorului, pentru ca revista a ajuns in criza de materiale, pentru ca directorul n-a apucat sa vada ce intra in numarul respectiv sau din cine stie ce alte motive similare“. In schimb, asa cum arata Adrian Nita in acelasi numar 190 din Observatorul cultural: „Se publica cursuri universitare, adica lucrari toba de informatie, dar in care nu afli nici o idee, nici macar daca te uiti cu lupa. Se cauta domenii sau teme cit mai izolate pentru a fi original in tara, fara nici cea mai mica preocupare pentru continuarea discutiei, pentru aducerea unei solutii care sa fie considerata ca atare de un francez sau de un englez“.

Asadar, sub influenta unor reguli ale jocului prost gindite, a scazut atit calitatea cursurilor universitare, cit si a revistelor de specialitate. A aparut o criza profunda a ideii de scriere destinata studentilor, in vreme ce diverse reguli statuate in perioada de dupa 1990, atit la nivelul legislatiei cit si la nivelul regulamentelor de evaluare interna a universitatilor sau facultatilor, au crescut rolul de prestigiu al publicarii de carte universitara. In unele cazuri, studentii romani trebuie sa invete dupa cursuri mizerabile, doar pentru ca aceste cursuri sint necesare cv-ului emitentilor. In acelasi timp, in alte tari, materiile se predau dupa manuale trecute printr-un atent proces de evaluare editoriala. Chiar si dupa a sasea sau a noua editie, manualele inca sint supuse unei analize pe baza opiniilor unor referenti.

Intre multele intrebari pe care editorul le adreseaza acestor referenti mentionam aici citeva: Exista subiecte tratate de obicei in acest curs care sa nu fie incluse in manualul de fata? Sint aceste subiecte aditionale potrivite si interesante? Exista subiecte sau capitole care ar putea fi adaugate sau extinse? Sint subiecte sau capitole care ar trebui scoase sau scurtate din prezentul manual? Care sint cele mai reusite capitole in manualul de fata? Care sint cele mai slabe? Care subiecte tratate in prezentul manual ar putea reprezenta cea mai mare dificultate pentru student? Cit de bine adreseaza manualul aceste dificultati? Exista capitole similare mai bine tratate in alte manuale? In ce consta diferenta? Asadar, asa sint produse manualele in alte culturi. Doar in Romania – in loc de lucrari originale – apar carti scrise la intimplare si care, doar pentru ca asa invita regulile vietii academice, ajung sa fie si aplicate in amfiteatrul universitar.