OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eric-Emmanuel SCHMITT
Viata mea cu Mozart
Traducere din franceza de Lidia Bodea
Editura Humanitas, Colectia „Raftul Denisei“, Bucuresti, 2007, 156 p.

Eric-Emmanuel Schmitt este un stralucit exemplu de scriitor supralicitat mediatic: un scriitor „de succes“, care ajunge la tiraje de 400.000 de exemplare, vinde in numeroase tari, detine „peste douazeci de premii si distinctii literare, iar in 2000 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres“ – cum se spune pe coperta a doua a cartii sale Viata mea cu Mozart (Ma vie avec Mozart, Albin Michel, 2005), aparuta in 2007 la Editura Humanitas, in traducerea Lidiei Bodea (al patrulea titlu din seria de autor pe care i-o consacra editura, dupa Milarepa, Domnul Ibrahim si florile din Coran, Oscar si Tanti Roz). Spre deosebire de un alt autor de best-seller-uri nascut in Franta, dar care traieste in Statele Unite, de unde „cucereste“ lumea – e vorba de Marc Lévy –, Eric-Emmanuel Schmitt are o imagine mai pretentioasa, de absolvent de École Normale Supérieure din Paris, cu diploma in filozofie, dar si cu o experienta profesorala in domeniu, pe care o abandoneaza la un moment dat pentru a se dedica in totalitate scrisului.

Debuteaza la 31 de ani ca dramaturg (in 1991) si continua sa scrie piese de teatru, jucate cu succes in Franta si in strainatate (pe site-ul sau, alaturi de seria de premii, exista o statistica impresionanta, in care autorul figureaza pe o pozitie flatanta intr-o lista cu numarul de reprezentatii, alaturi de Shakespeare, Schiller, Brecht, Grimm, Goethe, inaintea lui Ibsen!), dar iata ca succesul e intretinut si de seria destul de bogata de romane, pe care le-a publicat in decursul anilor (e editat de Albin Michel). Nu cunosc dramaturgia lui Eric-Emmanuel Schmitt, insa Viata mea cu Mozart – carte definita drept „eseu“ in prezentarea de pe coperta a doua, „autobiografie“ sau „autofictiune“ pe site-ul oficial –, care, de fapt, e un mic roman de tipul confesiune lirica la persoana I, nu poate insela: fostul profesor de filozofie, care se intreba dilematic pe bancile scolii „cum sa mai scrii roman dupa Robbe-Grillet sau teatru dupa Beckett“, a gasit destul de usor solutia, si se pare ca si reteta de succes: sa scrii „simplu“, fara sofisticarii inutile, dar cu lirism cit cuprinde, cu un patetism suficient de conventional pentru a fi recognoscibil de cit mai multi si cu o doza de induiosare frumos temperata de un optimism plasat strategic la capatul cartii si nu numai (in fond la fel de conventional). Un exemplu: „Acum, nu o mai marturisesc, o declam: Mozart, te iubesc. Si cind spun Mozart, nu spun doar numele tau, numesc cerul, norii, zimbetul unui copil, ochii pisicilor, chipul celor pe care-i ador; numele tau devine un cod secret care trimite la tot ce e demn de afectiune, de admiratie, de uimire, la tot ceea ce bulverseaza si inghimpa inima, toata frumusetea lumii. Am intrat in partidul vietii. iti trebuie atita timp ca sa fii simplu“.

Acesta e finalul cartii (fara post scriptum-ul ceva mai melancolic) compuse din scurte scrisori adresate maestrului Mozart – un fragment care contine intact stilul intregii carti: nu simplu, ci facil, patetic, dar mizind pe imagini conventionale, familiare publicului larg; aerisit, desi cu o umbra de cugetare, flatind aptitudinile reflexive (minime) ale cititorului reconfortat de o cartulie de o aparenta profunzime. Adolescentul de cincisprezece ani, ajuns in pragul sinuciderii din pricina idealismului sau pe dos, care nu mai percepe decit neantul, e brusc salvat de divina muzica mozartiana. Aceea care stie sa-l invete frumusetea lumii si plinatatea sensului. Barbatul ajuns la maturitate e pe punctul de a-si renega salvatorul, rusinindu-se sa recunoasca faptul ca-i place Mozart: simplul, invechitul, gracilul, copilarosul Mozart, prea adesea pe nedrept judecat un superficial. Or, pare a spune personajul-narator, simplitatea si gratia senina, elasticitatea frazarii muzicale sint nu atit accesibilitate, cit semnul geniului, caruia i-au trebuit secole pentru a convinge, dar si pentru a le domina. Ceea ce drept este. La finalul cartii, cum se vede in citatul de mai sus, Mozart ajunge sa denumeasca orice, sa fie o eticheta magica spre induiosarea publicului cititor. Pentru lucruri care nu trebuiau neaparat sa poarte un nume...

Cind profesorul de filozofie scrie best-seller-uri
in numarul pe noiembrie 2007 al magazinului Lire, Eric-Emmanuel Schmitt acorda redactorului revistei un amplu interviu care poarta numele pompos „Dragostea este frecventarea asidua a unui mister“. Schmitt pledeaza pentru scriitura de fictiune, iar nu pentru literalitate sau biografie (Viata mea cu Mozart este in fond un simulacru de biografie, o confesiune in abstract), pentru secretul ce reprezinta acel „dezechilibru interior care te face suculent“: chiar pe parcursul interviului, el ocoleste anumite intrebari in numele secretului de autor care nu se cere dezvaluit (decit poate peste citiva ani, mai arunca el o nada), insa nu reuseste deloc sa inlature suspiciunea ca e vorba de un secret fabricat, de un imparat care e gol... intrebat cum isi gestioneaza succesul, Schmitt raspunde: „Pentru mine el a insemnat descoperirea faptului ca apartineam epocii mele, in vreme ce eu credeam ca ma sustrag ei prin formatia mea (litere clasice, latina, greaca, École Normale Supérieure, filozofie).

Apartin secolului meu, pentru ca el ma sarbatoreste. Succesul m-a impacat cu mine insumi“. Prea putin conflict interior, am spune, si prea multa vanitate la un autor care stirneste mirarea prin felul in care se pricepe sa inlature orice banuiala ca ar avea vreo formatie clasica sau filozofica, judecind dupa cum scrie! Nici prin gind nu ti-ar trece ca este latinist si elenist si ca are o teza despre Diderot. Cit despre filozofia proprie de viata, el declara: „Ma simt foarte aproape de discursul hedonist asa cum apare el de pilda la Michel Onfray. in schimb, ma despart radical de el in ce priveste relatia cu misterul. Eu cred ca exista o promisiune de sens, dar ca sensul imi scapa. Numai ca eu am incredere in aceasta promisiune de sens. Am facut filozofie pentru a ma vindeca de orice forma de ideologie, inclusiv de ideologia atee (sic!, n.m.) – pe care n-o impartasesc: respect profund necredinta si ateismul, dar sint un agnostic credincios. La intrebarea «Exista Dumnezeu?» refuz sa raspund nu categoric.

Raspund: «Nu stiu, dar cred ca da»“. Iata un raspuns de-a dreptul amuzant, daca nu agasant, prin insinuarea de profunzime inexistenta: un raspuns foarte la indemina tuturor, prin care se si „aranjeaza“ cumva in ochii cititorului, sugerind credinta vaga, misticismul, pe care fiecare poate sa-l umple cu ce vrea. Cu muzica, de pilda – asa cum o face scriitorul in Viata mea cu Mozart.
Micul roman in discutie e cumva diferit de celelalte romane si povestiri: daca, de regula, Schmitt mizeaza pe poveste si pe imaginatie (a se vedea povestirile din volumele deja traduse in romaneste) – jucindu-se cu subiecte de inspiratie filozofica, religioasa –, aici autorul practica scriitura inefabilului, indicibilului, scriitura muzicala. O tema recurenta in marile romane, popularizata cu succes de cartea lui Schmitt: anume limitarea cuvintului, a limbajului verbal in raport cu muzica, mult mai apropiata de „armonia sferelor“. Iar pe de alta parte, efuziunile lirice si muzicale sint transformate intr-un soi de terapie cu acros la marele public, asa incit toate converg spre flatarea cititorilor: si optimismul vag mistic, care a vindecat depresia adolescentina, si falsa umilinta in fata muzicii, si exaltarea in spirit a operei mozartiene (exista referinte concrete la anumite bucati/arii muzicale).

in interviul din Lire, Eric-Emmanuel Schmitt isi pune, totusi, o intrebare esentiala: „Ce anume face cuvintul sa fie just? Ce anume ne face sa nu spunem lucruri lipsite de importanta?“. Raspunsul lui este: imaginatia, al nostru ramine unul mai... inefabil.
Citindu-l pe Schmitt, m-am intrebat si eu serios astfel de lucruri. Cu atit mai mult cu cit asteptarile create de carte n-au supravietuit lecturii. Un balon mare de aer, garnisit cu intregul „orizont de asteptare“ posibil. Fiindca marile probleme existentiale sont l