OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am văzut oameni ridicîndu-se în picioare în timp ce vorbesc şi îndreptîndu-se spre ieşire. Săli întregi încă nu. Glumele mele cele mai reuşite nu sînt întotdeauna şi deliberate. Am mai povestit deja într-un alt interviu asta – la Cenaclul „Litere“ am stîrnit ilaritate cu strofa „seara pe vale/ buciumul sună normal/ dar pus între buzele tale/ el sună special“. Pare greu de crezut, dar mi-am dat seama mult mai tîrziu de ce s-a rîs de fapt, după ce, iniţial, am pus veselia doar pe seama apetenţei publicului pentru sonorităţi intertextuale dibace. Sigur, e o apăsare să se aştepte de la tine o glumă la 30 de minute, dacă-i aşa. Altfel, şi taică-miu îmi reproşa, într-o vreme, că vorbesc prea puţin, şi printre colegii de birou pe care i-am avut de-a lungul timpului s-a-ntîmplat să am o imagine de taciturn. Mie nu mi se pare justificată. Pesemne că vorbesc, îndeobşte, prea încet sau spun lucruri prea puţin memorabile. Sau, precum un personaj din Burroughs, spun lucruri pe care oamenii le iau drept propriile lor gînduri… Multă vreme am suferit cumplit de timiditate. La un moment dat, am citit un interviu cu Francis Bacon în care artistul (nu gînditorul) spunea că timiditatea e în regulă în tinereţe, dar la un om matur e ridicolă. Înclin, cu unele rezerve, să-i dau dreptate. Doar că, atunci cînd eram timid, mi se părea că, nestăvilit de trac, un şuvoi de fraze sclipitoare mi s-ar revărsa de pe buze. Acum constat că, fie că şuvoiul a secat, ori că era doar o iluzie glotală, adesea chiar nu prea am mare lucru de zis.

N-aş vrea ca Parchetul să fie pus în situaţia de a se autosesiza după apariţia acestui număr alObservatorului cultural. Precizez, prin urmare, că n-am recurs nici la falsuri în acte publice, nici la trafic de influenţă; în cîteva rînduri a fost vorba de amînări din motive medicale (între care, o suspiciune de platfus). Odată am obţinut de la Tribuna învăţămîntului, unde lucram pe-atunci, o adeverinţă că sînt indispensabil la locul de muncă. La începutul lui 1999, imediat după ce publicasem Time out, am avut o problemă ortopedică realmente neplăcută, cu repercusiuni locomotorii durabile, numai că beteşugul cu pricina nu figura în nomenclatorul posibilelor cauze de amînare medicală a stagiului militar obligatoriu. Prin 2000 şi ceva, am primit şi de la Consiliul Naţional al Audiovizualului, unde ajunsesem între timp, o hîrtie prin care se recomanda menţinerea mea în producţie. La ultima convocare, înainte să apuc să spun eu ceva, am fost întrebat dacă vreau să fac armata şi, după răspunsul meu ezitant – „nu neapărat“ –, trimis acasă. Orele petrecute la centrele de recrutare au fost o experienţă interesantă, pe alocuri. Nu ştiu dacă n-ar fi fost instructiv, pînă la urmă, şi stagiul considerat cîndva esenţial pentru cetăţeanul de „sex tare“. Însă, de fiecare dată cînd s-a pus problema, semestrul respectiv mi s-a părut vital pentru formarea mea intelectuală (...ca să învăţ ca lumea engleză, să mă apuc temeinic de germană, să trec de „Introducere“ la Fenomenologia spiritului etc.). Desigur, după ce scăpam de încorporare, pierdeam vremea cu la fel de mult sîrg cu cît aş fi făcut-o, pesemne, şi sub drapel. Menţionez că am purtat totuşi bocancii Armatei române, într-o seară, în vizită la un prieten care cedase chemării patriei (şi care a emigrat, ulterior, în Canada). Învoit în noaptea respectivă, m-a rugat să facem schimb de încălţăminte. Au fost cîteva ore destul de dure (aveam, totuşi, oareşice antrenament, din perioada în care fusesem metalist şi purtam bocanci în stil militar vară-iarnă).

Am avut o micropolemică pe tema asta cu Paul Cernat, chiar în Observator cultural, acum ceva vreme (cînd încă nu existau forumuri şi ediţii in extenso pe Internet). El descria, mi se pare, „Săgetătorul“ ca un fel de pepinieră pentru Cîntarea României. Şi în facultate, la Cenaclul „Litere“, „Săgetătorul“ era evocat ca un loc al pierzaniei estetice, din care cu greu scapi întreg „literarmente“. Eu nu l-am perceput aşa (nici înainte şi nici în timpul mandatului meu de preşedinte...). L-am frecventat începînd de pe la sfîrşitul lui 1988, dar îmi vine greu să cred că, înainte de perioada în cauză, ar fi putut fi ceva atît de radical diferit de ce am prins eu. E locul în care am auzit despre optzecişti (Tudor Opriş se lăuda că toţi au trecut pe la „Săgetătorul“ – ulterior, am aflat că era cel puţin o exagerare). Sigur, poezia practicată şi cultivată acolo era mai degrabă una de anii ’60-’70, dar, pentru un cenaclu pentru liceeni, ăsta nici nu era cel mai rău lucru cu putinţă. Acolo i-am întîlnit pe Răzvan Rădulescu, pe Dan Pleşa şi pe Bogdan O. Popescu, doi prieteni poeţi cu care am împărţit copertele unui volum colectiv, pe Alexander Baumgarten, astăzi un eminent clasicist. În privinţa mandatului de preşedinte al cenaclului (preluat, cred, de la Bogdan O. Popescu), nu-mi amintesc să fi participat la vreo campanie electorală sau la alegeri, nu ştiu cum s-a-ntîmplat şi n-aş putea să spun nici ce-am făcut în calitatea respectivă. Îmi pare rău că nu-mi amintesc mare lucru, pentru că a fost prima şi, probabil, şi ultima mea experienţă prezidenţială. Evoluţia lui Tudor Opriş după 1989 e o altă discuţie, am fost surprins neplăcut cînd am văzut unele dintre exprimările sale publice din anii ’90.

Nu erau doar preluate, ci şi prelucrate. Şi nu ca să corespundă – pace Paul Cernat – vreunei linii, vreunei direcţii partinice, ci într-un mod mult mai idiosincratic. Mă rog, la finele anilor ’80, şi cenzura acţiona după grile greu de pătruns, dibuind conotaţii subversive în spatele unor cuvinte inocente pentru un ochi profan... Dar coordonatorul antologiilor cu pricina, mai mult decît să taie, adăuga – de la semne de punctuaţie pînă la versuri întregi, rescria, pe alocuri, şi nu ca să introducă vreun element ideologic. Aşa că mă dezic de orice text care se găseşte sub numele meu în vreun asemenea volum, dacă a mai supravieţuit vreun exemplar undeva. Nu că textele pe care le scriam pe atunci ar fi putut fi stricate foarte grav de o intervenţie externă...

 

N-am participat la crearea lui, am ajuns acolo după ce fusese lansat, cînd avuseseră loc deja cîteva întîlniri memorabile. N-am ajuns, de pildă, la celebra şedinţă la care s-a dat ca temă „dunga de la pantaloni“. Să le spunem cititorilor că, la Cenaclul „Central“, ale cărui întîlniri s-au desfăşurat prin ’93-’94 în mansarda Facultăţii de Litere din Bucureşti, se scria pe teme date la finalul unei şedinţe pentru următoarea. Acolo l-am regăsit pe Răzvan Rădulescu şi i-am cunoscut pe T.O. Bobe, Svetlana Cârstean, Cezar Paul-Bădescu. Tot acolo l-am văzut şi auzit prima oară pe Cristian Popescu, care avea să vină apoi şi la Cenaclul „Litere“. „Centralul“ m-a marcat într-un mod durabil: o parte din grupajul cu care am participat la volumul colectiv Tablou de familie (grupaj intitulat Cronici digestive şi ecologicale) e, într-o anumită măsură, o reacţie întîrziată la cerinţa de a scrie un text pe teme culinare, formulată la un moment dat la cenaclu. De la papilele gustative am coborît, odată cu bolul, la sucurile gastrice. Îmi mai amintesc de acolo şi momentul în care colegul Alexandru Brătianu a intrat în sală pe geam, în timpul unei întîlniri, în semn, cumva, de frondă, de sfidare faţă de nucleul de la „Central“ (moment evocat şi într-un text din Orice). Prezent la „Central“ atunci, dar solidar cu fronda lui Brătianu, parcă, era şi Bogdan Dumitrescu, prozator remarcabil, care a debutat în 2009 cu volumul SMS.

Vorba cîntecului, too old to rock’n’roll, too young to die. Cred că eticheta asta numerică a fost valabilă într-o măsură mai mare pentru generaţia ’80 – chit că, şi în cadrul ei, există cel puţin două direcţii distincte, bine delimitate. Sînt aproximări utile pînă la un punct, care au şi un element de profeţieself-fulfilling, dar nu cred că schimbările de paradigmă literară se suprapun numaidecît peste pragul calendaristic dintre decenii.

Nu ştiu, în ce mă priveşte, dacă am ieşit din trena optzecismului, dintr-un postmodernism rezidual. Gîndindu-mă la un manifest literar (căci, fără o conştiinţă exprimabilă ca atare, poetul nu e altfel decît precum pasărea cîntător, spunea cineva), am ajuns la termenul „rezidualism“. N-am mers mai departe cu manifestul, dar îmi place să îmi imaginez o lucrare de seminar (sau, mai prezumţios, de licenţă), la Litere, cu tema „Orice – între uverturitate şi rezidualism“. Am publicat în două volume colective, dar nu-mi amintesc să fi avut discuţii avansate pe teme de ideologie literară cu vreunul dintre cei cu care le-am împărţit copertele. Afinităţi pesemne că există (mă gîndesc, de pildă, la o tentaţie ludic-calofilă, împărtăşită, cred, cu T.O. Bobe şi Florin Dumitrescu), dar nu sînt rodul unui program explicit. Dintre poeţii din aceeaşi generaţie biologică, i-am descoperit relativ recent, cu încîntare, pe V. Leac şi Constantin Acosmei, care merg, însă, pe alte căi, poate mai puţin bătute decît cele pe care am umblat eu (în măsura în care astfel de căi mai sînt cu putinţă).

 

Mă gîndeam, cîndva, căTablou de familie ar merita pus măcar pe Internet, pentru uzul istoricilor literari români interesaţi de finalul de secol XX, dar n-am avut destul spirit de iniţiativă, cît să mă mobilizez şi să-mi mobilizez colegii de volum întru faptă. Între timp, Svetlana Cârstean şi T.O. Bobe şi-au republicat textele, în versiuni revăzute şi adăugite, în volume individuale, şi nu ştiu cît chef ar avea de o reeditare. Şi Cezar Paul-Bădescu şi-a reluat, la debutul său non-colectiv, textele de acolo, într-o formă revizuită. Din grupajul meu am preluat o parte în Time out, apărut la sfîrşitul lui 1998, pe care, într-o ediţie revăzută şi împuţinată, îl voi publica probabil la un moment dat, undeva, în format electronic. Cu Marfă e altă poveste. În ce mă priveşte, n-aş păstra mai mult de două-trei poeme din volumul colectiv publicat în 1996. Atunci nu mă îndurasem să renunţ la unele texte datînd din vremea liceului, care nu sunau neapărat foarte rău, dar ţineau de o vîrstă artistică evident şi iremediabil revolută. Colegii din Marfă ar vrea, însă, să publicăm, într-o formulă lărgită, de şapte autori, unsequel, cu texte noi. Nu sînt încă sigur că mă voi alătura altfel decît moral acestei întreprinderi. Pînă acum, am scris cam două pagini, iar grupul de iniţiativă a stabilit o normă de 15 poeme.

Traducerile m-au consumat destul, suficient cît să mă decid să iau o pauză prelungită şi să-mi propun ca, dacă voi reveni vreodată în această breaslă pe cît de nobilă, pe-atît de vitregită, să traduc doar cărţi care îmi plac şi mă interesează.

Oricîţi tineri, maturi şi vîrstnici, femei şi bărbaţi, cu şapcă şi fără şapcă, ar pleca (înţeleg „plecarea“ ca metonimie pentru sprijin, pentru că nu e vorba doar despre deplasări), cred că întotdeauna ar exista oameni care să întrebe „de ce numai unii?“. Din 2005, de cînd s-a lansat primul program de profil, au fost publicate în străinătate, cu sprijinul ICR, peste 200 de traduceri din autori români, la care se adaugă zeci de albume, numere pe teme româneşti ale unor reviste cunoscute, antologii, dicţionare. Sînt cifre, realmente, fără precedent. Frecvenţa apariţiilor poate fi constatată urmărind „contorul“ creat de colegii mei pe pagina web a Centrului Naţional al Cărţii din cadrul ICR (www.cennac.ro), sub butonul „Statistici“. Din 2006 pînă azi, 21 martie 2011, avem 101 de autori traduşi, în 25 de ţări, în 22 de limbi. Remarc că, nu aşa demult, ne întrebam de ce nu există traduceri. Acum ne întrebăm oare ce impact au?. Aici sînt de spus mai multe lucruri. Principalul pilon de sprijinire a traducerilor din limba română, TPS – Translation and Publication Support Programme, funcţionează pe baza propunerilor formulate de editori străini. Iniţiativa aparţine, aşadar, unor actori de pe pieţele respective de carte. Titlurile finanţate sînt alese, dintre propunerile primite, de jurii formate din specialişti recunoscuţi, şi nu de angajaţi ai ICR. Editorul străin, contribuind financiar şi logistic la publicare, este direct interesat ca apariţiile să nu treacă neobservate. Traduceri susţinute de ICR s-au bucurat, de-a lungul timpului, de premii, de cronici în publicaţii importante, au existat reeditări. În privinţa prezenţei ICR la tîrguri internaţionale de carte, unul dintre scopurile centrale este chiar promovarea programelor de susţinere a traducerilor. Cît despre autorii ajunşi în persoană peste hotare via ICR, nu e locul aici pentru liste, dar te asigur că nu sînt puţini, iar numele nu sînt chiar cele mai nereprezentative. Nu de puţine ori, invitaţiile vin din partea organizatorilor străini ai unor evenimente literare, ICR contribuind la deplasare ca partener. Iniţiativa poate aparţine şi institutelor culturale româneşti din străinătate, dar nu e nimic nefiresc în asta. Colegii de acolo sînt bine conectaţi şi la viaţa culturală a ţărilor în care lucrează, şi la cea românească.

Presupunînd că aş putea să scriu „de meserie“ şi că aş începe s-o fac, s-ar putea ca apăsarea termenelor şi cantităţii să nu-mi fie neapărat propice. Deşi, pe de altă parte, în – e adevărat – foarte puţinele împrejurări în care am scris ceva literar presat de un deadline (şi, mai mult, pe o temă dată), rezultatele, în general, m-au mulţumit. Mă întreb cum aş putea să produc un text (artistic) ca şi cum aş fi obligat să îl predau într-un anumit interval, fără să existe, în realitate, vreo presiune externă.

Nu am un blog din comoditate şi, pesemne, şi dintr-o timiditate reziduală. Şi pentru că sînt prea puţine subiectele despre care să mă simt îndreptăţit să mă exprim public. Am, în general, puţine păreri, şi încă şi mai puţine păreri ferme. Nu mă simt neapărat confortabil în starea asta fluidă şi sper, cu timpul, să reuşesc să ies, pe cît se poate, din provizoratul epistemic în care mă scald.

Am fost eu însumi surprins cînd mi-am dat seama cît a trecut. N-am scris puţin, dar mi-a fost greu să mă adun şi să adun ce-am scris. Scriu îndeobşte stanţe, versuri (în sensul ăsta sînt mai curînd versificator decît poet). Încep uşor, găsesc cu dificultate continuări, iar de terminat, termin, cum se spune, pe apucate (pe partea literară, cel puţin). În afara unor texte scurte (spîrcîieli?), sînt puţine cele pe care să le simt cu adevărat închegate şi încheiate. Dacă le-aş fi păstrat doar pe acelea, volumul ar fi fost mult mai subţire. Dacă aş fi reuşit să duc la capăt mai multe şi să le scriu pe cele care să îi confere articularea la care aspiram, ar fi fost ceva mai gros. Am găsit în Wittgenstein un pasaj – cel care încheie prefaţa la Investigaţiile filozofice (traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta) – pe care l-aş fi preluat, cum se spune, cu două mîini într-o eventuală introducere la Orice: „Mi-ar fi plăcut să produc o carte bună. Nu a fost să fie aşa. Dar a trecut timpul în care ea ar putea fi îmbunătăţită de mine“. Cartea avea deja, la sfîrşitul lui 2007, o formă apropiată de cea de azi, n-am mai schimbat multe de-atunci. M-am hotărît să o public cînd mi-am dat seama că ritmul în care îi pot aduce îmbunătăţiri riscă să fie depăşit de cel al perimării (atît din perspectiva istoriei literare, cît şi ca istorie personală) – dar şi stimulat de interesul editorial, al cărui glas insistent şi convingător a fost Svetlana Cârstean. Menţionez, aici, o coincidenţă: cînd mi s-a propus să inaugurez colecţia de poezie, tocmai citisem cu nesaţ o carte apărută la Pandora M, Fiul Hamasului, şi mi s-a părut onorant să fiu publicat de editura la care a fost tradus Mosab Yousef. Recomand, din aceeaşi colecţie, Ferdinand von Schirach (titlul a fost tradus Crime, dar cred căFărădelegi ar corespunde mai bine conţinutului).

La un moment dat, speram, în secret, să scriu texte care să declanşeze reacţii fizico-chimice în materia anorganică înconjurătoare (o aspiraţie atavică, pesemne). Treptat, m-am restrîns la materia cenuşie a cititoarelor şi cititorilor, iar reacţiile nădăjduite sînt cele asociate cu sentimente precum uimirea, consternarea, buna dispoziţie, seninătatea neliniştită. Mai sper să public suficient cît să mă pot numi scriitor, astfel încît fiica mea să poată da un răspuns cît de cît satisfăcător atunci cînd va fi întrebată despre ocupaţia tatălui (nu că n-aş avea o slujbă serioasă, dar „piarist“ sau „comunicator“ – sau „expert gr. I“ cum scrie acum în cartea mea de muncă la ICR – ar pretinde, mă tem, explicaţii suplimentare). Alte speranţe: cu primul volum, Time out, am sperat că o să cîştig Premiul „Mihai Eminescu“ pentru Debut, care tocmai fusese creat şi era de 1.000 de euro, parcă, sau de dolari, nu mai ştiu. L-am ratat.