OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In Germania se traduce mult, dar nu se traduce tot. In Germania sint preferate anumite carti despre care se poate spune fara teama ca pot fi integrate intr-un curent de stinga. Iar acest curent are anumite teme predilecte, una dintre ele fiind multiculturalismul.

Mai mult, politica traducerilor in Germania se pliaza pe cerintele acestui mainstream ideatic si politic, care impune teme si abordari, marginalizind (incorect) existenta altor perspective asupra acelorasi fenomene si situatii. Factorii disturbanti, care ar putea clatina miturile deja bine inradacinate ale acestui stingism ce tine prim-planul culturii germane, sint ignorati cu seninatate pentru ca nu se doreste introducerea lor in dezbaterea (la moda) privind multiculturalismul si relatia Europei cu Islamul. „Dar poate e obisnuita atitudine de tip «appeasement» cea care cultiva retragerea din fata amenintarii totalitare, denumita cu placere «dialog»“, afirma Richard Wagner. Traducerea inerent imperfecta a textului original da totusi seama de obiectele de referinta ale autorului originar din Banat (regiune stereotipal multiculturala la nivelul discursului contemporan).

Richard Wagner este, fara doar si poate, un observator avizat al tendintelor si realitatilor editoriale germane. Dar problemele catre care tinteste el depasesc simpla constatare a unei stari de fapt privind ce se scrie si ce se traduce in Germania. in subtext si in supratext deopotriva se remarca retinerea fata de politicile multiculturale si ingrijorarea fata de caracterul iliberal al Islamului si coabitarea autodistructiva a culturii europene cu cultura islamica. Autodistructiva pentru cea dintii, desigur.
Dintru inceput trebuie sa recunosc ca nu i-am citit nici pe Serafin Fanjul si nici pe Neil Bissoondath. Din cu totul alte motive decit in Germania, nu-i gasim tradusi nici in romaneste. L-am citit insa pe Will Kymlicka, despre care Richard Wagner nu pomeneste nici un cuvint. Ce-i drept, Kymlicka a fost tradus in germana, la Rotbuch Verlag din Hamburg.

A vorbi despre multiculturalism ca despre un curent de gindire care duce la o atitudine ce „cultiva retragerea din fata amenintarii totalitare“ este totusi o citire exagerata a unui curent care principial porneste de la premisa respingerii oricarei amenintari totalitare. Multiculturalismul liberal nu imbratiseaza fundamentalismul islamic, dar crede in posibilitatea convietuirii culturilor, fara ca aceasta sa insemne incalcarea drepturilor omului. De multe ori insa, teoria multiculturalista ajunge sa fie simplificata cu lejeritate, pentru apararea unor idei care puncteaza niste probleme autentice. Problemele sint aproape tangibile, doar ca oponentii multiculturalismului le ochesc, le subliniaza, ne explica de ce multiculturalismul (in varianta lui simplificata, pentru uzul celui ingrijorat de viitorul culturii europene) nu ofera solutii viabile, ba din contra, incurajeaza fundamentalismul si amenintarea totalitara. Atita tot.

Poate ca arabii, crestinii si evreii nu au convietuit exemplar in Andaluzia medievala, dar in sine acesta nu este un argument impotriva adoptarii, in Europa secolului al XXI-lea, a unor politici multiculturale. in mod similar, existenta Inchizitiei nu da seama de caracterul principial intolerant al crestinismului occidental. Imperiul Otoman dadea dovada de o mult mai mare toleranta fata de populatiile nonmusulmane decit tarile Europei crestine fata de populatiile noncrestine: pe de-o parte, sistemul millet, care asigura o autonomie consistenta grupurilor religiose nonmusulmane, pe de alta parte, doctrina lui cuius regio, eius religio. Astazi, sint tot mai multi cei care fac referire la „mostenirea iudeo-crestina a Europei“ (printre ei, cancelarul german Angela Merkel). Trecutul Europei, insa, ar putea sugera fara prea mare greutate ca relatiile dintre crestini si evrei sint paradigmatic de natura conflictuala, si nu pot fi altfel.

in acelasi timp, criticii multiculturalismului tind sa faca o confuzie intre discursul promulticulturalist pe care, in forme diverse, il imbratiseaza importanti intelectuali de astazi si aplicarea propriu-zisa a politicilor multiculturale. Europa, in ansamblul ei, e departe de a pune in practica multiculturalismul liberal promovat de filozofi precum Will Kymlicka sau Charles Taylor (premisele celor doi sint diferite, dar solutiile oferite sint, pina la un punct, similare). Cu exceptia Marii Britanii, a Olandei si a Suediei, majoritatea tarilor din Vestul Europei sint cel putin retinute in a implementa pe scara larga politici multiculturale pentru imigrantii musulmani sau copiii acestora.

in contextul european, Germania a fost in mod constant unul dintre statele cele mai refractare la adresa multiculturalismului. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in contextul in care Republica de la Bonn isi traia minunatii ani ai Wirtschaftswunderului, s-a apelat la solutia importarii de forta de munca din Turcia (dar si din alte tari, precum Italia, Portugalia, Iugoslavia sau Grecia). Doar ca viziunea germana asupra imigratiei, conform careia muncitorii invitati erau acceptati pe o perioada temporara, dupa care urmau sa se intoarca acasa, s-a lovit de realitatea din teren. Turcii au venit in Germania, au intemeiat familii acolo, au facut copii, in timp ce statul german nu le acorda nici lor, nici copiilor lor dreptul la cetatenie. Pina in 2001, principala lege care reglementa accesul la cetatenia germana data de pe vremea Reichului wilhelminian, din 1913. Principiul de la care se reclama aceasta lege era cel al lui jus sanguinis.

Pe baza acestei legi, era mult mai usor pentru un individ care nu a trait niciodata pe teritoriul statului german sa capete cetatenia germana decit pentru imigranti turci la a doua sau a treia generatie. Conditia pe care trebuia sa o indeplineasca cel dintii era sa fie etnic german. Astfel, sasii transilvaneni, svabii banateni si membrii comunitatilor germane din fosta Uniune Sovietica erau primiti cu bratele deschise, cetatenia germana fiindu-le acordata aproape automat, in timp ce turcii nascuti si crescuti in Germania nu se bucurau nici pe departe de acelasi tratament.
Daca sintem de acord cu teoria lui Charles Taylor, conform careia multiculturalismul are la baza nevoia fiecarui individ ca identitatea culturala sa-i fie recunoscuta, atunci putem spune ca politica (sau, mai bine zis, absenta politicii germane) fata de imigrantii din Turcia s-a situat ani buni la celalalt pol, al non-recunoasterii nevoilor specifice ale acestora, derivind din identitatea lor culturala si religioasa.

Dupa 2001, Germania a adoptat o noua lege a cetateniei, care combina doctrina lui jus sanguinis cu cea a lui jus soli. Ca urmare, a devenit mult mai usor pentru copiii etnicilor turci rezidenti in Germania sa obtina cetatenia statului german, in timp ce procesul de naturalizare pentru strainii aflati deja pe teritoriul german a fost inlesnit. Presiunile conservatorilor au facut ca prevederile privind dubla cetatenie sa nu fie introduse in cele din urma in lege: capatarea cetateniei germane include renuntarea la a doua cetatenie. Standardele duble functioneaza de minune, in masura in care in practica, daca a doua cetatenie este cea a unui stat din Uniunea Europeana, impedimentele in a le avea pe amindoua nu sint deloc mari. Apoi, testele de cetatenie din unele landuri (spre exemplu, Baden-Württemberg) includ o serie de intrebari de al caror raspuns depinde acceptarea sau nu a cererii. intrebari cu raspuns deschis, precum „Fiul dv., adult, declara ca este homosexual si ca vrea sa traiasca alaturi de un alt barbat. Cum ati reactiona?“, conditioneaza acordarea cetateniei.

Faptul ca intrebari ca aceasta sint tintite catre populatia musulmana din Germania e clar; la fel si ipocrizia lor, dat fiind ca nici un cetatean german nu ar pierde vreunul din drepturile sale daca nu ar fi de acord ca fiul sau adult sa fie homosexual. A conditiona acordarea cetateniei de exprimarea unor chestiuni care, pina la un punct, tin exclusiv de constiinta fiecaruia nu este o dovada a imbratisarii multiculturalismului.
Oricum, in intreaga Europa, pe fondul asasinarii regizorului olandez Theo Van Gogh si al revoltelor din banlieues, se poate observa o din ce in ce mai mare rezerva fata de implementarea de politici multiculturale.
Imigrantii musulmani din Europa sint in cele mai multe cazuri tratati ca fiind cetateni de rangul doi sau non-cetateni. Ei sint mai aproape de ceea ce Giorgio Agamben numeste homo sacer decit de conceptul de cetateni cu drepturi depline. Atit de jure, cit si de facto, Europa, de stinga ori de dreapta, nu pare a fi dispusa sa accepte multiculturalismul atita timp cit acesta ar include tratarea la nivel de egalitate a nevoilor identitare ale musulmanilor de pe teritoriul ei.

Criticii multiculturalismului, cititori mai mult sau mai putin avizi ai lui Huntington, pun degetul pe niste probleme reale ale Europei de astazi. Dar in locul solutiilor mai mult sau mai putin viabile propuse de teoria multiculturalismului liberal rareori propun ceva concret. Diferenta principala dintre huntingtonienii adepti ai tezei conflictului civilizatiilor si adeptii multiculturalismului este ca cei din urma considera ca, in ciuda diferentelor culturale, poate exista un numitor comun care sa conduca la dialog, ca dialogul si recunoasterea nevoilor identitare diferite ale grupurilor etnice si religioase poate inlesni o convietuire a indivizilor provenind din diferite culturi. Ceea ce s-a intimplat si se intimpla in Germania este paradigmatic pentru abordarea europeana a problemei imigrantilor musulmani. Principial vorbind, turcii din Germania au de ales intre a fi turci si a fi germani, plecind de la premisa unei incompatibilitati intre cultura turca si cea germana. Asimilarea deplina este, in cele din urma, acceptata, la fel ca si in Franta, fara ca aceasta sa insemne acceptarea diferentei culturale a indivizilor si grupurilor in cauza.

Pe site-ul editurii germane Perlentaucher, www.perlentaucher.de, intelectuali de renume din Europa si de peste Ocean comenteaza asupra multiculturalismului. Tariq Ramadan, Ayaan Hirsi Ali, Pascal Bruckner, Timothy Garton Ash, Ian Buruma sau Paul Cliteur emit opinii, pro sau contra multiculturalism. Pascal Bruckner, cel inca netradus in germana (tradus in romaneste insa), scrie: „Pentru multiculturalism, fiecare grup de oameni se bucura de unicitate si legitimitate, care ii fundamenteaza dreptul la existenta si ii definesc relatia cu ceilalti. Criteriile dreptului si ale injustitiei, ale crimei si barbariei se retrag in fata criteriului absolut al respectului pentru celalalt“. in fata unei asemenea citiri a multiculturalismului, nu pot decit sa fac referire la titlul interventiei lui Timothy Garton Ash: Mai bine Pascal decit Pascal Bruckner.