În perioada 17-19 iulie a avut
loc la Cluj evenimentul intitulat Multiculturalism: Recognition and
respect without exclusion. Într-adevăr, Clujul, dată fiind
istoria lui recentă şi mai puţin recentă, reprezintă un cadru
cît se poate de adecvat pentru dezbateri privind
multiculturalismul. Funar nu mai este primar, ceea ce a făcut ca
urbea transilvană să devină mai luminoasă şi mai zîmbitoare,
dar în acelaşi timp realitatea convieţuirii etnice
româno-maghiare-rome, „colonia“ de romi de la marginea
oraşului, Universitatea multiculturală Babeş-Bolyai fac ca
problematica multiculturalităţii (ca stare de fapt) şi a
multiculturalismului (ca politică/ideologie) să fie mai mult decît
actuală.
Metoda propusă de Institutul Aspen
(fondat în 1950 şi promovînd ideea de enlightened
leadership şi pe cea a dialogului pe teme contemporane) include
dezbaterea liberă, deschisă, între elite provenind din
diferite cercuri şi medii: opiniile nu sînt atribuibile
persoanelor, pentru că nu este important cine susţine o anumită
idee, ci ideea în sine.
Institutul Aspen Romania este cel mai
tînăr membru al reţelei internaţionale Aspen Institute
(Aspen Institute US, Aspen France, Aspen Italia, Aspen Berlin, Aspen
India şi Aspen Japan), începînd cu decembrie 2005.
Fantoma omogenităţii
La Cluj, Institutul Aspen a reuşit să
aducă laolaltă o serie de personalităţi şi, implicit, a dat
naştere unui schimb de idei şi opinii fructuos la nivel
intelectual. Ce se va întîmpla în continuare cu
aceste idei, aceasta este, desigur, o altă poveste – rămîne
de văzut, dar n-ar fi de mirare ca unele lucruri să se întîmple.
Au fost prezenţi, într-o enumerare parţial aleatorie: Mircea
Geoană (preşedinte al boardului executiv al Aspen Romania), Liz
Galvez (director executiv, Aspen Romania), Beate Winkler (consilier
în cadrul Comisiei Europene), István Gyarmati (director
al International Centre for Democratic Transition, Ungaria), Alteţa
Sa Regală Principele Radu al României, Marta Moszczsenka
(ambasadoarea Canadei în România), Sandra Pralong
(Synergy Communications), Gabriel Andreescu (autor şi profesor),
Dezideriu Gergely (membru al Consiliului Naţional pentru Combaterea
Discriminării), Valeriu Nicolae (director executiv, European Roma
Grassroots Organisation), Serghei Ostaf (director, Centrul de Resurse
al Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Drepturile Omului,
Chişinău), Magda Matache (director, Romani Criss), Ovidiu Pecican
(profesor universitar), Levente Salat (profesor universitar), Gruia
Bumbu (secretar de stat, Agenţia Naţională pentru Romi), Marian
Staş (preşedinte, Codecs Foundation for Leadership), Mioara
Lujanschi (coordonatoare a punctului de contact pentru România,
Consultancy Centre for European Cultural Programmes), Florin Botonogu
(coordonator, proiectul „Beautiful Romania“) ş.a.
Prima parte a zilei de 18 iulie (pe 17,
evenimentul a fost deschis cu un concert al Baroque Ensemble
Transilvania, alături de soprana Mihaela Maxim, iar pe 19 unii
dintre participanţi au ales să meargă într-o excursie la
Turda, pentru a vizita Centrul Raţiu pentru Democraţie) a fost
dedicată problematicii multiculturalismului în general, pentru
ca după-amiaza să fie axată cu precădere pe chestiunea situaţiei
populaţiei rome. Sau, cu alte cuvinte, de la general la particular.
A fost adusă în discuţie teoria
lui Robert Putnam, conform căreia cu cît diversitatea
culturală e mai mare, cu atît participarea socială scade.
Gradul de valabilitate al acestei teorii este, desigur, discutabil,
dar nu există nici un motiv pentru a fi trecute sub tăcere anumite
realităţi care pot fi puse în legătură cu ideea enunţată
mai sus. Adeseori, chiar dacă experienţa pozitivă a interacţiunii
cu celălalt este pozitivă, percepţia de ansamblu rămîne
negativă, semn al unei înrădăcinări profunde a
stereotipurilor şi prejudecăţilor cu referire la ceea ce nu este
identic cu noi. Omogenitatea este, desigur, o fantasmă, dar
menţinerea echilibrului între acceptarea diferenţei ca
diferenţă şi tratamentul egal acordat identităţii şi
alterităţii ridică probleme, nu neapărat uşor rezolvabile. Iar
toleranţa, termen uzat şi răsuzat, înseamnă de fapt mult
prea puţin: cine vrea să fie tolerat? Discursul „toleranţei“,
promovat pe diferite canale şi de diferite instituţii, poate fi
privit ca o altă faţetă a indiferenţei ori a acceptării cu o
superioritate ce ridică din sprîncene: interesant aspect, mai
cu seamă în contextul în care învăţăm în
şcoala generală cum populaţia română din Transilvania s-a
luptat pentru a scăpa de statutul de „populaţie tolerată“.
Realitatea marginalizării şi nevoia
respectului
Ceea ce trebuie să se afirme în
locul toleranţei este respectul. Dar diferenţa poate tulbura, iar
Europa, care nu vrea să fie nici o Americă, nici o Canadă, nu pare
a şti cum să fie un melting pot, nu pare a vrea să fie un cultural
mosaic.
În ceea ce priveşte situaţia
din România, s-a adus în discuţie nevoia importării de
muncitori, din Pakistan, India, China ori din spaţiul fost sovietic,
încă neintegrat în Uniunea Europeană. Muncitorii români
din Italia şi Spania nu par a dori să se întoarcă, iar
nevoia importării de forţă de muncă va deveni o realitate şi la
noi. Cum va face faţă România unei astfel de situaţii? Cum
va reacţiona, să zicem, Biserica Ortodoxă Română, atunci
cînd, la un moment dat, comunitatea arabă va cere ridicarea
unei moschei la Bucureşti, Cluj, Iaşi sau prin vreun alt oraş? Ce
efecte va avea importarea de forţă de muncă asupra populaţiei
rome de la noi?
S-a remarcat faptul că ne gîndim
(cu pragmatism) la aducerea de muncitori străini în România,
la efectele acestei potenţiale noi multiculturalităţi (şi
interculturalităţi în acelaşi timp) asupra societăţii
române (o societate îmbătrînită, în mare
parte tradiţională şi conservatoare), doar că în acelaşi
timp situaţia romilor, cea mai importantă minoritate din punct de
vedere numeric de la noi, nu este cîtuşi de puţin rezolvată.
Excluziunea romilor din societate este
la urma urmei o realitate, atît la noi, cît şi la ei
(unde „ei“ a ajuns astăzi să însemne Italia, dar nu
numai), vizibilă pe foarte multe planuri: acces redus la sistemul
educaţional, acces limitat/aproape inexistent la procesul decizional
(estimările privind populaţia romă din Europa variază, dar, fie
că e vorba de 5 milioane, de 8 ori de 13, cert este că state cu o
populaţie mult mai mică sînt reprezentate în
structurile decizionale europene, în timp ce romii nu),
excluziune şi marginalizare la nivelul locuirii. Taberele de romi
din Italia, gropile de gunoi de la marginea oraşelor româneşti,
unde adeseori îşi duc veacul romii, sînt simbolul
palpabil al ghetoizării care afectează această populaţie. În
acelaşi timp, segregarea facilitează actele de violenţă: nu este
vorba doar de o chestiune de natură economică, ci şi de una de
securitate. Fenomenul este similar favelas-urilor braziliene.
Un alt element adus în discuţie
a fost reprezentat de teama acceptării originii: victime ale
stereotipurilor şi marginalizării, romii preferă adeseori varianta
asimilării în detrimentul integrării, negîndu-şi
originea. Ceva similar s-a întîmplat deja în
istorie, chiar dacă în alt context: vezi Selbsthaß-ul
evreiesc. Intelectualii romi care îşi afirmă identitatea romă
într-o manieră protestatară sînt necesari, în
măsura în care se pot erija în modele de comportament,
dar dificultatea întîlnită cînd vine vorba de
afirmarea identităţii rome nu poate fi tăgăduită (cineva aducea
în discuţie cît de greu i-a fost să-l convingă pe
Bănel Nicoliţă să accepte rolul de ambasador împotriva
rasismului în fotbal).
Revenind la ideea toleranţei,
menţionată la începutul articolului, este necesară, în
cazul romilor, din nou, precizarea că nu de toleranţă trebuie să
fie vorba, ci de respect. Premisa multiculturalismului trebuie să
fie respectul: în condiţiile în care evreii şi germanii
au părăsit aproape în totalitate România, ar trebui să
fim conştienţi că ne paşte „fantasma omogenităţii“, iar
minorităţile, ele, ar trebui respectate ca să nu ajungem la o
plictisitoare omogenitate austeră şi stearpă. După respect, vor
urma şi celelalte.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters