Multiculturalismul în Europa Centrală şi de Est

Autor: Levente SALAT | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Semnificaţia conceptelor legate de fenomenul multiculturalităţii fiind definită în mod preponderent de gînditori occidentali, mulţi autori se întreabă dacă se poate vorbi de relevanţa acestora în contexte precum Asia, Africa sau chiar Europa Centrală şi de Est. Deşi poate părea forţată la prima vedere, evident fiind faptul că multiculturalitatea este un fenomen larg răspîndit în regiunile amintite, dilema nu este fără temei.

Motivele nu sînt greu de descifrat. Conceptualizările privind semnificaţia multiculturalismului sînt produsul modernităţii tîrzii şi, ca atare, ele rămîn cantonate în excepţionalismul modernităţii de tip occidental. Deşi tematizează eşecurile reziduale ale modernităţii – în măsura în care modernizarea a urmărit omogenizarea culturală a societăţilor, conform lui Ernest Gellner Liah Greenfeld, Yael Tamir şi altora, discursul multiculturalist presupune ca premise tocmai acele realizări ale modernizării care lipsesc sau sînt precare în afara zonelor de influenţă ale universalismului de tip occidental. Problema relevanţei celor recomandate de multiculturalişti în regiuni precum Europa Centrală şi de Est rămîne deci de actualitate, iar rezolvarea dilemei nu este lipsită de impedimente.

Provocările diversităţii

O primă problemă o reprezintă însăşi semnificaţia conceptului de multiculturalism. În pofida popularităţii fără precedent a termenului – „în momentul de faţă, am ajuns să fim toţi multiculturalişti“, spunea Nathan Glazer în 1997 –, nu există un larg consens privind o definiţie cît de cît cuprinzătoare a acestuia. Mai mult, se poate vorbi despre o adevărată inflaţie a semnificaţiei, conceptul fiind utilizat în mod frecvent nu numai în contexte incomparabile, dar şi cu referire la idealuri şi obiective contradictorii. Categoria de „multiculturalişti“, propusă cu generozitate de Glazer, include deci persoane care înţeleg prin multiculturalism lucruri cu greu reconciliabile.

Din punct de vedere formal, o cale de ieşire din acest impas terminologic a fost sugerată de Bhikhu Parekh, care a evidenţiat importanţa distincţiei între conceptul de „multicultural“ şi acela de „multiculturalism“: în timp ce primul se referă la faptul sociologic al diversităţii etnoculturale în sens larg – care include diversitatea etnică, lingvistică şi religioasă, în primul rînd, dar şi pe cea reprezentată de existenţa unor subculturi sau de diferenţele de perspective –, termenul de „multiculturalism“ precizează răspunsul normativ la consecinţele care decurg din diversitate. În mod evident, separarea aspectelor empirico-descriptive de dimensiunile normative este un important pas înainte, dar fondul problemei rămîne neatins: dacă, în ceea ce priveşte dimensiunile empirice ale fenomenului, cei interesaţi au la dispoziţie o imagine de ansamblu din ce în ce mai exactă şi mai nuanţată, consecinţele care rezultă şi modalităţile de gestionare ale acestora rămîn deocamdată obiectul unor controverse.

Pentru a ne da seama de miza acestor controverse, este suficient să ne referim la cîteva cercetări recente. În anul 1996, un raport al UNESCO făcea precizarea că trăim într-o lume în care, în aproximativ 200 de state, se regăsesc peste 10.000 de culturi. Ulterior, alte rapoarte au pomenit de existenţa pe glob a 5.000 de grupuri etnice, respectiv de faptul că în lume se vorbesc azi între 4.000 şi 6.000 de limbi. Se înţelege de aici că un aspect important al multiculturalităţii, ca fapt empiric, este legat de discrepanţa dintre numărul de state, pe de o parte, şi cel al culturilor, grupurilor etnice, limbilor vorbite, respectiv al religiilor, pe de altă parte: rezultă din această discrepanţă că majoritatea statelor sunt diverse din punct de vedere etnic, lingvistic şi religios.

Într-adevăr, într-un studiu publicat în 2003, James D. Fearon a identificat în 160 de state 820 de comunităţi, semnificative ca dimensiuni, caracterizate prin identificatori culturali distincţi, precum şi prin determinarea colectivă de a-şi păstra tradiţiile. Fearon a calculat totodată valoarea indexului de fracţionalizare etnică – probabilitatea ca două persoane alese aleator din populaţia unei ţări să aparţină unor grupuri etnice diferite – şi a constatat că valoarea medie a acestui index, calculată în raport cu populaţia celor 160 de state, este de peste 0.5, existînd regiuni, precum Africa, unde valoarea indexului ajunge la 0.76. Membrii unei echipe de cercetare conduse de Alberto Alesina de la Universitatea Harvard au reluat calculele, pornind de la date de recensămînt mai recente şi nuanţînd imaginea de ansamblu prin calcularea indexului de fracţionalizare lingvistică şi religioasă, în completarea celei etnice. Rezultatele la care au ajuns au confirmat concluziile lui Fearon. Un aspect interesant al fenomenului a fost evidenţiat de un raport UNDP din 2004, care arată că, pe glob, o persoană din şapte suportă consecinţele negative ale faptului că aparţine unei comunităţi culturale care nu este dominantă în statul pe teritoriul căruia trăieşte.

Plecînd de la aceste date sumare, nu este greu de realizat de ce este atît de dificil de convenit asupra unui răspuns normativ la provocările pe care faptul sociologic al diversităţii le reprezintă. Miezul problemei se regăseşte în complexul problematicii controlului asupra statelor – a comunităţilor politice, în esenţă – care există pe glob la un moment dat, dezideratul suprem al acestora fiind stabilitatea şi supravieţuirea.

Există o tradiţie adînc înrădăcinată în istoria gîndirii politice, care susţine că stabilitatea comunităţilor politice poate fi asigurată mai uşor dacă membrii comunităţii sînt de aceeaşi etnie, vorbesc aceeaşi limbă şi nu sînt divizaţi în mai multe culte religioase. Această tradiţie recunoaşte de fapt – şi exploatează abil – rolul important pe care cultura îl joacă în viaţa oamenilor: crearea unui spaţiu în interiorul căruia oamenii sînt so-cializaţi în mod identic, ceea ce le permite să-şi trăiască viaţa fără nevoia unei mobilizări permanente, sub protecţia normelor însuşite, a lucrurilor înţelese şi interpretate în acelaşi fel, mizînd, la nevoie, pe solidaritatea celorlalţi. Într-o astfel de împrejurare, costurile tranzacţiilor intracomunitare sînt mult reduse în comparaţie cu cele intercomunitare, ceea ce întăreşte graniţele comunităţii şi sporeşte ataşamentul membrilor.

Principiile acestei tradiţii au ajuns să fie asumate cel mai explicit în perioada mişcărilor de emancipare naţională – „condiţia bunei guvernări este coincidenţa între stat şi naţiune“, spunea John Stuart Mill în 1861 –, doctrina autodeterminării popoarelor devenind principiul ordonator al lumii, începînd cu tratatele de pace care au pus capăt Primului Război Mondial.

Răspunsuri şi recomandări

Lumea care a rezultat este marcată însă de serioase imperfecţiuni. Numărul de state, aşa cum am văzut, este mult sub numărul culturilor, iar şansele de supravieţuire a culturilor care sînt dominante în interiorul acestor state sînt incomparabil mai mari decît în cazul acelora care nu beneficiază de suportul unui întreg aparat instituţional. În pofida acestor dezechilibre, comunităţile culturale urmăresc aceleaşi deziderate şi ele rămîn interesate în mod egal de păstrarea şi reproducerea omogenităţii interne, indiferent dacă sînt sau nu culturi dominante în interiorul vreunui stat. Principala miză a răspunsului normativ la provocarea diversităţii rezultă deci din acest conflict între obiectivele urmărite de culturile dominante şi nondominante în interiorul majorităţii statelor existente azi. Dacă multiculturalismul este înţeles în sensul recomandat de Parekh, atunci sarcina acestuia este oferirea de răspunsuri pertinente la întrebarea: cum pot fi depăşite aceste imperfecţiuni ale lumii în care trăim?

Un prim răspuns, teoretic posibil, ar fi recomandarea normativă privind crearea de noi state. Deşi această perspectivă normativă lipseşte cu desăvîrşire din orizontul comunităţii internaţionale, numărul statelor a crescut, într-adevăr, încontinuu după cel de-al Doilea Război Mondial. În comparaţie cu 1971, de exemplu, cînd numărul statelor era de 132, creşterea înregistrată pînă azi este de aproape 50%. În majoritatea cazurilor, consecinţele emancipatoare ale acestor evoluţii nu pot fi contestate cu siguranţă. Totuşi, numărul statelor omogene nu a crescut semnificativ (de la 12, în 1971, a ajuns la 19, în 2008), iar marea majoritate a statelor noi sînt şi ele caracterizate printr-un grad pronunţat de diversitate. Provocările diversităţii rămîn deci, în pofida sporirii numărului de state.

Un alt gen de răspuns este oferit de teoreticienii multiculturalismului care acceptă atît diversitatea, cît şi status quo-ul ca premise şi formulează recomandări privind gestionarea consecinţelor diversităţii în interiorul statelor existente. Ideile lui Charles Taylor, Jürgen Habermas, Joseph Raz, Will Kymlicka şi ale multor altora converg în a accentua nevoia de conceptualizare a comunităţii politice în mod diferit (prin reflectarea adecvată a tuturor componentelor), împreună cu nevoia de nuanţare a unor teze fundamentale ale liberalismului (precum cea referitoare la principiul priorităţii individului faţă de comunitate) sau cu necesitatea redefinirii unor instituţii politice fundamentale (precum cetăţenia sau democraţia reprezentativă). Viziunea cea mai revoluţionară îi aparţine lui Parekh, care consideră că provocarea diversităţii contemporane este fără precedent în istorie, iar gestionarea eficientă a consecinţelor sale presupune „structurarea vieţii politice“, în aşa fel încît aceasta să reflecte în mod adecvat diversitatea. Însăşi viziunea de ansamblu a societăţii trebuie revizuită, spune Parekh, astfel încît aceasta să reflecte „principii, instituţii şi politici“ acceptate şi susţinute în mod egal de toate componentele culturale ale societăţii. Miza unei astfel de societăţi este să asigure unitatea politică fără uniformitate culturală, să fie incluzivă fără să asimileze, să fundamenteze sentimentul comun de apartenenţă în paralel cu recunoaşterea dreptului legitim la diferenţiere, să încurajeze cultivarea unor identităţi colective distincte fără subminarea identităţii ce decurge din apartenenţa la aceeaşi comunitate politică.

Numitorul comun al acestor recomandări normative este, deci, renunţarea la ipoteza omogenităţii culturale a comunităţilor politice şi adaptarea instituţiilor politice fundamentale la condiţiile diversităţii.

Trecînd peste întrebarea, nu lipsită de importanţă, de altfel, dacă societăţile occidentale sînt sau nu conforme cu spiritul acestor recomandări, ne putem întoarce acum la problema relevanţei celor recomandate de multiculturalişti în context central- şi est-european.

Una dintre caracteristicele definitorii ale regiunii este dată de faptul că proiectele de modernizare ale popoarelor din această parte a Europei au fost mult întîrziate, apariţia unui număr relativ mare de state noi, după prăbuşirea sistemului comunist, fiind un indicator elocvent al decalajului cu care mişcările de emancipare naţională din regiune şi-au atins obiectivele. În majoritatea acestor state noi, dilemele cu care elitele politice s-au confruntat erau aceleaşi: în ce măsură pot fi reconciliate obiectivele consolidării politice cu acomodarea diversităţii? În ţările baltice, Slovacia sau Macedonia proiectele de construcţie naţională aveau de ales între opţiunea consolidării prin accentul pus pe aparenţele omogenităţii sau negocierea relaţiilor intercomunitare, în aşa fel încît acestea să fie reflectate în instituţiile statului.

Dileme similare i-au preocupat şi pe reprezentanţii statelor est-europene mai vechi, angajate în procesul tranziţiei spre democraţie. În cazul lor, o întrebare frecventă era dacă acomodarea diversităţii trebuie să fie amînată pînă după consolidarea democraţiei sau poate fi urmărită simultan cu crearea instituţiilor fundamentale ale statului de drept.

Rezultă din cele de mai sus că recomandările multiculturaliştilor occidentali au o relevanţă incontestabilă pentru Europa Centrală şi de Est. Întrebarea care se pune în continuare vizează măsura în care rezultatele la care s-a ajuns sînt sau nu compatibile cu performanţa ţărilor din Occident.

Răspunsul la această întrebare ar necesita o analiză nuanţată. Este incontestabil, pe de o parte, că în Occident există azi modele de acomodare a diversităţii pe care reprezentanţii minorităţilor naţionale din Europa Centrală şi de Est le invocă cu invidie. Nu este însă mai puţin adevărat că statele regiunii au dat dovadă, în ultimele două decenii, de o inventivitate politică apreciabilă în gestionarea şi instituţionalizarea relaţiilor intercomunitare. Iar în ceea ce priveşte viitorul, ne putem aştepta ca decalajul dintre statele occidentale şi cele ale Europei Centrale şi de Est să dispară şi mai pregnant, dilemele privind avantajele omogenităţii şi costurile acomodării diversităţii punîndu-se în ambele regiuni în termeni identici.

––––––––––––––––

Levente SALAT este conferenţiar universitar la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Ştiinţe Politice

Articole in legatura: MULTICULTURALISM: RECUNOAŞTERE ŞI RESPECT, FĂRĂ EXCLUDERE

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

Renaşterea panislamismului / Europa sub asediu?gheros - Vineri, 1 August 2008, 20:25

Islamul “enclavizat” reia cu acceaşi intensitate schema evolutivă a expansiunii arabe medievale. Dacă în debutul construirii imperiului conflictele erau preponderent politice, la nici un secol după moartea Profetului domnia “arabului pur sânge” va seconda aspectul religios ca nouă metodă de înaintare şi consolidare internă. “Islamul se va hrăni din bogaţia civilizaţiilor asupra cărora îşi extinde influenţa”, spunea Braudel.
În statele occidentale trăiesc circa 20 de milionae de musulmani, o parte importantă a populaţiei aparţinând clasei de mijloc. Deşi evaluările spun că din rândul acestui segment se vor ridica membri ai elitei politice şi economice, nu cred că leadeship-ul viitor va încerca o reinventare a moştenirii islamice. Totuşi, acesta se va confrunta cu o alegere istorică: moderaţie sau radicalism. În faţa presiunii occidentale, renaşterea islamică a încercat să arate că religia nu era un obstacol în calea progresului şi că islamul era în stare să se reformeze, pentru a arăta cum se ajunge la dezvoltare. Ca şi panarabismul, totul se va dovedi a fi o utopie voluntaristă. Renaşterea islamică se va reduce la un monolit ideologic refractar şi revendicativ - islamul politic.
“Activismul politic” (Carmen Găvrilă) reprezintă instituţionalizarea fundamentalismului islamic; un “welfare state” religios ce îşi construieşte propriile structuri civile sau le ocupă pe cele deja existente, dobândind chiar mai multe atribuţii decât societatea laică precedentă. Islamul reprezintă o provocare la adresa relativismului cultural occidental. El reprezintă cea mai persistentă formă de monotesim într-o lume care acceptă din ce în ce mai mult pluralismul. Ca atare, Islamul şi Occidentul vor cunoaşte două viteze de înaintare total decalate: primul stagnant, al doilea dinamic.
Nuanţele sunt date de forme moderate precum islamul liberal, preocupat de separea religiei de stat, drepturile femeilor, libertatea de gândire şi expresie, dar trebuie să fim conştienţi că lipsa unei tradiţii democratice va alimentează o ideologie militantă, favorabilă acţiunilor imediate şi violente. Islamismul politic va repudia orice legătură naţională considerată o formă a şovinismului idolatric inventat de occident şi se va interpune între conducerea statului şi cetăţean.