OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In acest moment, 18 oameni urca pe un munte, undeva aici, in Romania; ei cauta un loc in care patru tineri au fost impuscati in cap de o echipa de securisti, iar parintii au fost pusi sa le sape gropile. Am gasit urmele acestei crime in documente, atunci cind inca mai credeam, cu naivitate, ca e posibil un proces impotriva criminalilor (asta se intimpla prin 1992). Atunci procurorii au inchis dosarele. Mi s-a spus ca nu avem cadavrele. Dovada materiala. Nu exista crima fara trup ucis. Acum, astazi, vor fi gasite trupurile acelor adolescenti.

A vorbi in asemenea conditii despre reconciliere si, in acelasi timp, despre condamnarea comunismului este un paradox, care spune foarte multe despre situatia in care ne aflam, fiecare in tara lui, aici, in estul Europei. Pentru ca raportarile la comunism sint unele de ordin moral, in primul rind. Iar astazi, in postcomunism, nu ne prea intilnim des cu morala.
in momentul in care am dori sa incepem un adevarat proces al comunismului, de fapt, va trebui sa ii judecam pe parintii si pe bunicii nostri. Chiar daca ei nu sint printre faptuitori si nu au omorit fizic pe cineva, sint, intr-un fel, complici prin tacere. Unde au fost, ce faceau ei atunci cind, de pilda, acestia patru erau impuscati in cap? Cei mai multi construiau socialismul, in numele caruia tinerii au fost ucisi. Dar au fost si multi altii care au fost inchisi, pentru ca refuzasera sa participe la utopie.
Cred ca e timpul sa facem diferenta. Moartea celor patru este un exemplu al dimensiunii imorale a crimei. E o crima fara judecata si fara un motiv serios, facuta doar in numele unei ideologii. Ideologia nu mai exista, dar cei ce au construit comunismul, activistii, ofiterii fostei politii secrete, procurorii, militienii exista; si o duc foarte bine acum, in afara acesteia. Au renuntat la ideologie, in care, oricum, nici macar nu credeau cu adevarat, si au trecut la opusul a ceea ce ea propunea – tocmai la capitalism. Ei sint cei care au privatizat comunismul.

Complicitatea
Am 43 de ani si ceea ce traiesc de fapt si in fond este, daca vreti, o complicitate. E foarte dificil pentru mine sa-mi condamn tatal, fost locotenent-colonel in armata care apara comunismul, mort imediat dupa revolutia din 1989, intr-o lume pentru care nu mai avea uneltele intelegerii si puterea de odinioara. Sau pe mama, care a pus toata viata ei ciucurei la caciuli de copii, intr-o fabrica de textile. Pot sa ramin asa? O parte dintr-o amnezie istorica, de-a dreptul criminala, pentru ca naste complicitate cu un sistem criminal?
Cred ca trebuie sa fiu mai precis. Fara a condamna aprioric, poti intreba, poti cerceta, poti afla, pentru a intelege. Nu exista vinovatii colective, ci vinovati facuti din carne si din oase. Eu nu vreau sa fiu judecat de fiul meu; vreau ca aceasta complicitate cu trecutul sa ia sfirsit. Daca nu ii cautam si nu ii judecam pe vinovatii crimelor si abuzurilor comunismului dupa faptele lor, sintem insa complici cu ei. Ceea ce se intimpla cu crimele comunismului s-a intimplat in trecut cu Holocaustul. S-a pus problema acuta a infioratorului program politic nazist de exterminare a evreilor, cit si sinistra lui punere in aplicare, doar la trei generatii dupa ce acele crime impotriva umanitatii s-au intimplat. intr-un mod absolut logic, copiii i-au intrebat pe parinti, vazind imaginile muntilor de morti: voi unde erati cind s-au intimplat aceste lucruri?
N-as vrea ca fiul meu sa ma traga la raspundere. Unde eram cind, in numele socialismului, mureau femei pe masa de operatie, pentru ca ofiterul de Securitate nu aproba avortul? Ca sa nu mai vorbesc de batrinii care si-au vazut paminturile luate la „colectiv“ si s-au sfirsit incet, in tacere, cu o pensie de 10 lei? Daca nu m-am numarat printre cei ce au construit sistemul, de ce nu am capacitatea sa reactionez? De ce nu incerc sa-i gasesc pe faptuitori, sau macar sa ma gindesc mult mai adinc si mai dens la trecut, la ceea ce s-a petrecut atunci? De ce nu incerc macar sa caut sa imi imaginez durerea acelor parinti care sapau gropile copiilor, in timp ce copiii se pregateau sa fie impuscati in ceafa? Nu sint povesti, din nefericire, nu e literatura, sint fapte.

Reconcilierea
Acum, in aceste momente, 18 oameni urca pe munte, ca sa-i dezgroape pe acei nefericiti tineri, pentru ca altfel nu se poate face procesul comunismului. Sintem nevoiti sa dezgropam mortii la modul propriu, pentru ca, din punct de vedere judiciar, nu exista crima fara cadavru. Mi-e teama ca nu vor exista nici astfel condamnari, sub solutia magica si juridic corecta a „prescrierii faptei“. Desi cel putin doi din oamenii din acel pluton de executie traiesc, unul a si fost identificat. Ca fost securist, are si o pensie foarte buna, cam peste o mie de euro... in timp ce in Romania fostii detinuti politici primesc pentru anii de inchisoare, in medie, cam o suta de euro. Iata, sintem in situatia in care, de pilda, un ofiter de Securitate, un om care primea ca sarcina de serviciu inclusiv pe aceea de a impusca niste tineri in ceafa, are o pensie care il ajuta sa traiasca mai mult decit bine, iar victimele sale, daca mai traiesc, primesc o pensie de zece ori mai mica. Si atunci, cum putem vorbi de reconciliere? Cine cu cine se reconciliaza? Ce inseamna „reconciliere“, nu o noua impacare? De ce o noua impacare, cind nici nu am apucat sa acuzam? Sau, cu atit mai putin, sa iertam, macar o data? Fara acestea, cum sa facem pace?
Dupa parerea mea, este o problema care tine de redefinirea termenilor. Noi trebuie, in fond (si asta este cu adevarat reconcilierea), sa stabilim, de fapt, ce e bine si ce e rau, pentru ca, in timpul comunismului, am pierdut aceste notiuni. Nu mai stim ce e bine si ce e rau, nu mai exista o diferenta foarte clara intre alb si negru, totul pare cenusiu si compromis. Am fost, din nefericire, invatati de parintii nostri sa facem compromisuri; asta trebuie, dupa parerea mea, sa rezolvam. Reconcilierea cu trecutul e recistigarea moralei, ca premisa a demnitatii noastre. Trebuie sa reinvatam ce e bine si ce e rau; de ce parte esti? Esti cel care primeste un glont in ceafa? Esti cel care trage acel glont? Sau esti cel care sapa groapa si tace? Asta trebuie sa intelegem si, dupa parerea mea, nu putem sa intram intr-o noua lume daca nu introducem aceste criterii morale. Sintem aici, majoritatea, din foste tari comuniste. Nu putem sa nu incepem sa ne interogam trecutul recent. Este greu. Va fi greu si pentru noi, si pentru parintii nostri. Dar daca nu o facem, sistemul va fi perpetuat, intr-un fel de complicitate a tacerii. Sintem datori sa punem intrebari si sa cautam raspunsurile despre trecutul nostru recent, daca vrem sa traim intr-o alta lume. Dupa o formula consacrata, daca vrem sa nu mai traim cu cadavre in dulap.

Orbirea
As dori sa va spun acum o mica poveste, care nu cred ca are pentru voi granite in acest subiect delicat al raportarii noastre la trecut. Se intimpla in 1992 si gasisem in documente ca un om a fost impuscat de catre Securitate in timpul actiunilor de colectivizare a agriculturii, cind au introdus in toate tarile noastre moda colhozurilor sovietice. Familia lui depusese plingere la procuratura impotriva celor care il executasera pe parintele lor. S-au facut toate investigatiile, eu m-am ocupat de partea de arhiva. Am descoperit toata documentatia, ca, intr-adevar, omul a fost impuscat, ca a fost lasat trei zile intr-un sant la intrare in comuna respectiva. Miercurea Nirajului se numeste acea comuna. Pe urma, a fost inmormintat pe cimp, intr-un lan de in, noaptea. Groapa i-au sapat-o sase sateni, care erau considerati chiaburi, bogatii satului. Aveam faptasii, aveam toate indiciile in arhiva ca acea crima s-a comis, dar nu aveam cadavrul. Ca investigatia sa fie completa, o echipa a procuraturii, cu politisti, cu medic legist, tot ceea ce trebuia, s-a deplasat acolo.
Eu eram un fel de consultant. Am asistat atunci la o scena pe care nu o voi uita niciodata. Dintre cei sase care il inmormintasera pe cel ucis, mai traia unul, un batrin de 90 de ani. Datorita faptului ca preotul facuse in acea zi o predica foarte frumoasa despre ce s-a petrecut, practic tot satul s-a inarmat cu lopeti cu cazmale, cu tot ce era pentru sapat, si s-a facut un fel de cortegiu in cautarea mortului. Si am sapat in acel fost lan de in cred ca vreo 30-40 de gropi. Pentru ca cel care ne conducea, singurul martor viu al crimei, acel batrin de 90 de ani, era orb. Noi eram condusi de un orb pe un cimp: procurori, politisti, tot satul inarmat cu lopeti, cautindu-l pe acel mort. Nu l-am gasit.

nu sint genul de om care isi face iluzii
Necunoscuta: Va multumesc pentru discursul interesant, sint curioasa sa stiu cite procese au loc in prezent ca rezultat al investigatiilor dumneavoastra? Daca oamenii sint judecati. Ce se intimpla?
Marius Oprea: Sinteti interesata de citi oameni sint judecati acum pentru crimele lor din timpul comunismului?
Necunoscuta: Da, exact, citi.
M.O.: Deocamdata, nici unul.
Necunoscuta: Daca crimele sint descoperite in documente si apoi gasiti dovezi materiale ca acele crime au avut loc si apoi aflati numele oamenilor care inca mai traiesc...
M.O.: Tocmai am vorbit despre aceasta. Nu stiu daca Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, dupa un an sau doi, nu va fi desfiintat. Deoarece ei au putere. Si cind spun ei, ma refer la acea retea speciala, creata intre fosti ofiteri de Securitate, fosti activisti de partid, procurori, militieni... Ei nu sint foarte vizibili, trebuie sa o spun. Nu pot spune ca detin puterea politica, insa detin, cu certitudine, o substantiala parte a puterii economice.
Necunoscuta: inca o intrebare. Sinteti ingrijorat de viitorul Institutului in lumina instabilitatii politice actuale?
M.O.: Eu nu sint ingrijorat de nimic, in genere. Dar nu sint genul de om care isi face iluzii.
Necunoscuta: Ok, multumesc.

Citi fosti tortionari vor ajunge in instanta?
Raluca Grosescu (sef de birou la IICCR): As dori sa raspund, sa il completez pe domnul Oprea si sa va dau detalii. Anul trecut, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a depus o plingere penala impotriva a 14 ofiteri de Securitate care au racolat minori, pentru a-i face colaboratorii ei. Se intimpla chiar in 1989. in acest moment, exista investigatii ale procuraturii, pentru a putea aduce acesti oameni in fata Justitiei. in acelasi timp, in legatura cu investigatiile de care domnul Oprea v-a povestit azi, cu acei adolescenti impuscati in cap, va pot spune ca dosarul este deja constituit, iar dupa ce va avea loc deshumarea lor, in principiu, cei dintre care au participat la executie si in legatura cu care avem probele vinovatiei ar putea fi adusi in fata instantei de judecata. Cine/ce va face aceasta, cine/ce va decide este un lucru care, practic, ne depaseste, pentru ca tine de Justitie. Institutul pregateste mai multe plingeri penale, inclusiv impotriva unui mare numar de ofiteri cu functii de raspundere din sistemul penitenciar (intre timp au fost depuse – nota M.O.). Am convingerea ca aceste dosare vor ajunge in instanta, dar trebuie vazut ce va decide instanta cu privire la sentinta care va fi data.

M.O.: Problemele de care noi ne lovim tin, in genere, de prescrierea crimelor. Crimele savirsite in numele regimului comunist sint socotite in Romania drept crime de drept comun si, dupa o perioada de timp, se prescriu. Astfel, pentru ca au trecut deja 17 ani de la caderea comunismului si pina acum, intr-un mod cu totul si cu totul ciudat, Codul Penal este favorabil criminalilor comunismului. Se spune ca „s-a prescris“ cutare crima, pentru ca a trecut prea mult timp de atunci sau de la acel abuz. Dar cui te puteai plinge in timpul comunismului, daca nu celor care, institutional vorbind, au ordonat-o, au savirsit-o, au acoperit-o? Va povestea Raluca despre securistii care au racolat minori. Am gasit doar in Sibiu, un oras cu o populatie activa de aproximativ 100.000 locuitori, ca in 1989 au fost racolati 830 de informatori. Din cei 830, 170 erau sub 18 ani, cel mai tinar informator al Securitatii avea 9 ani. Si atunci cu cine te lupti? Cu acel baietel care in 1989 avea 9 ani si care acum e la virsta voastra, sau cu cei care l-au racolat? in genere, din nefericire, si la noi, ca si in tarile foste comuniste de la est de Cortina de Fier, de unde cu totii veniti, s-a deplasat cumva discutia. Cei pe care, mai degraba, eu i-as considera drept victime ale unui abuz – de pilda, cum este acel baietel de 9 ani – sint considerati acum ca fiind radacina raului. Nimeni nu se gindeste la cel care i-a racolat, la acel ofiter de Securitate care o duce foarte bine astazi. Fie macar din pensia de securist, daca nu a mai si lucrat in serviciile de informatii dupa 1989, fie ca este om de afaceri. Ca si activistii de partid care ii comandau. Acesta este network-ul de care va vorbeam si cred ca el este problema. Pentru ca noi, si cind spun „noi“ ma refer la toate tarile comuniste de unde veniti si voi, avem o mare problema. Comunismul nu a disparut, ci s-a privatizat.

Frica
Necunoscut: Dle Oprea, ati spus ca institutul dvs. incearca sa depisteze, sa faca dosare ale acestor crime. Ma gindesc la ce ne-ar folosi aceasta trecere in revista a crimelor, daca nu explicam de ce s-au savirsit? Cum a fost posibil ca atitea milioane de oameni sa creada in acel ideal comunist, sa creada astfel in legitimitatea acelor crime? Ma gindeam daca nu ar trebui sa cercetam mai degraba raul cotidian al acelor zile.
M.O: La aceasta intrebare, cum a fost posibil, a raspuns un disident, Jens Reich, matematician din RDG. Exact asa se numeste un eseu al lui, scris in acei ani ai comunsimului, Cum a fost posibil, sau fluturele in sticla de lampa. Stiti, fluturele care isi arde aripile pentru ca intra in lampa... Matematicianul german demonstreaza cu rigoare, caci nu era poet..., a facut deci o demonstratie aproape matematica a modului in care sistemul comunist gestiona frica. Totul a fost posibil datorita modului stiintific in care sistemul comunist a utilizat, in mod riguros, institutional, matematic, frica. De fapt aici este marele secret. Asa a fost posibil. Parintilor mei, mie mi-a fost frica. Ne-a fost frica, celor multi care am trait in comunism. Frica era omniprezenta, incepea cu sirenele care rasunau la rasaritul soarelui, anuntind o noua zi de munca. Si nu disparea ici in somn. Ea era atent dozata, ti se oferea in functie de categoria din care faceai parte. Ti se dadea o mai mare injectie de frica, sau mai mica, depinde ce erai sau unde voiai sa ajungi. Frica era una difuza, era un fel de frica de ziua de miine. iti era, de pilda, frica pentru postul tau; sau voiai sa ajungi intr-o functie mai mare si-ti era frica pentru ca un anume tovaras nu te vedea cu ochi buni... Pe masura ce intrai in sistem, pe masura ce ajungeai din ce in ce mai sus in aparatul lui, doza de frica crestea, inocularea devenea masiva. Acesta a fost secretul comunismului, gestionarea fricii. Asa s-a facut ca, in cazul tinerilor executati de care va vorbeam la inceput, frica lor in fata mortii era resimtita drept frica in fata superiorilor de catre cei pusi sa-i execute. Jens Reich a descris in termeni as spune matematici acest proces, pe care Lenin il afirmase intr-o propozitie scurta: „comunismul nu poate exista in afara terorii“.

Egali
Necunoscut: Va multumesc pentru informatii, acum as dori sa va pun doua intrebari. Prima este despre legatura dumneavoastra cu instantele internationale de Justitie, aveti vreun fel de colaborare? A doua: aveti sustinerea actualului guvern roman sau sint alte guverne care v-au oferit suportul?
M.O.: Momentan nu avem nici un fel de legaturi cu Justitia europeana, pentru ca, mai intii, un proces trebuie sa-si parcurga etapele in Romania. Atunci cind o instanta din Romania va sfirsi prin a achita un criminal comunist, pe motivul prescrierii crimei, vom ajuta pe cei indreptatiti sa se adreseze instantelor europene. Ca sa fiu mai exact, trebuie sa spun ca, intrucit in Romania, ca in majoritatea tarilor socialiste, crimele comunismului nu sint socotite nici crime de razboi, nici crime impotriva umanitatii, ci crime ordinare, de drept comun, nu te poti adresa direct instantelor europene, pentru ca instantele europene cer ca mai intii sa parcurgi toate fazele justitiabile din propria tara. Ceea ce cred ca se poate face este sa redeschidem cu naturalete si curaj acest greu dosar al comunismului si sa putem sa facem in asa fel incit crimele si abuzurile din timpul comunsimului sa fie puse pe picior de egalitate, in ceea ce priveste tratarea juridica, cu Holocaustul.
La a doua intrebare, singurul suport pe care il avem este de la guvernul actual, fiindca sintem institutie guvernamentala, in coordonarea prim-ministrului. Exista, bineinteles, riscul ca, la o schimbare de guvern, Institutul sa dispara, dar nu imi fac mari probleme din cauza aceasta, pentru ca la Institut lucreaza tineri ca voi, ca Raluca, ea nu e o exceptie, toti sint de virsta ei. Or ei, dupa ce au lucrat unde au lucrat, chiar daca vor pleca sa lucreze in alta parte, pentru ca o putere politica desfiinteaza vremelnic acest Institut sau o vointa politica spune ca aceste investigatii nu sint de interes, ei le vor face in continuare. Istoria o vor scrie ei, cu sau fara voia puterii, a presedintelui, a guvernului, a parlamentului sau Academiei.

Cifrele
Necunoscuta: Doua intrebari. Una se leaga de raspunsul pe care tocmai l-ati dat. in Germania am avut o dezbatere parlamentara, acum doua saptamini, despre pensii pentru victimele regimului comunist. Avem o situatie similara in Germania, unde fosti ofiteri STASI au primit pensii mai mari decit ale victimelor, precum ofiterii Securitatii din Romania. Ma intreb daca exista vreun fel de dezbatere parlamentara aici, in Romania, sau daca a fost in trecut. A doua intrebare e legata de cei incarcerati, aveti date despre cite persoane au fost inchise pentru proteste impotriva regimului?

M.O.: incep prin a raspunde la a doua intrebare. Pina in momentul de fata, am identificat in arhive, cu date certe, peste 617.000 de persoane care au fost inchise in lagare si inchisori, din motive politice. Dupa o statistica bazata mai degraba pe criterii personale, pentru ca este greu de estimat altfel, 20% au murit atunci, alti 20% au murit la putin timp dupa eliberare din cauza relelor tratamente, dar acestea sint cifre reci. Cind spui 617.000, unora le pare putin, altora mult, dar pot sa va dau un exemplu, de pilda, de moarte in lagar.
Despre ce e dincolo de aceasta cifra. Un tinar taran a fost arestat in 1951 pentru ca a scuipat un militian care venise sa il oblige sa intre in colectiv, sa devina colhoznic. Acest taran avea 23 de ani, a fost luat de pe cimp si avea cizme de cauciuc in picioare. Mindretea epocii, erau putini care aveau cizme de cauciuc. A fost dus in lagar si i s-au pus catuse de fier la picioare peste cizmele de cauciuc. A fost dus intr-o carcera si scos dupa o saptamina, pentru ca tipa atit de tare, incit nu putea dormi nimeni in tot lagarul. L-au dus la infirmerie si i-au scos cizmele de cauciuc, cu tot cu talpile picioarelor. Omul putrezise de viu. Daca mi-e teama de ceva, mi-e teama sa ma gindesc la suferinta lui. Iar el este unul. Un om dintr-o cifra. Cum pot sa cuantific suferinta? Exista o unitate de masura? Cine este responsabil pentru asta? Cum poti sa il faci sa raspunda? Aceasta este, in fond, problema reconcilierii. Aceste intimplari trebuie descrise si din ele trebuie sa invatam sa fim umani si sa lasam ura deoparte.

Despre reabilitare. Exista o lege aprobata in 1990, in Parlamentul Romaniei, prin care fostilor detinuti politici li se da o anumita suma de bani pentru fiecare an de inchisoare. Sint foarte multe cazuri, insa, in care detinuti politici care au stat multa vreme in inchisoare nu au fost condamnati, nu exista sentinte pronuntate impotriva lor. Acei oameni nu primesc pensie. in general, este vorba de tarani. Oameni care, de pilda, si din cauza faptului ca nu isi cunosc prea bine drepturile nu pot sa beneficieze de o minima reabilitare, de exemplu aceea de a-si recistiga pamintul pe care l-au avut cind au fost arestati, pentru ca, de obicei, odata cu arestarea venea si confiscarea averii. Pentru ca nu sint considerati detinuti politici. Si sint, din pacate, multe situatii in care cei care au fost bagati in puscarie locuiesc undeva la marginea satului, iar pe fostele lor terenuri sau in casele lor locuiesc cei care erau in fruntea comunei, in timpul comunismului. Adica militianul sau activistul local al partidului.
Personal, am imaginat o formula, dar mi-e greu sa cred ca va fi votata de parlament. Un proiect de lege prin care ofiterilor de Securitate si fostilor activisti de partid sa li se reduca drastic pensiile, la nivelul vechimii in munca pentru muncitori necalificati, iar diferenta sa fie data victimelor regimului. Pentru simplul motiv ca in nomenclatorul functiilor, al muncii, al activitatii de pe parcursul vietii unui om nu exista calificarea de tortionar. Ei asta au fost si nu vad de ce trebuie sa platim noi, acum, aceasta calificare.

Botoseii
Necunoscuta: intrebarea mea are legatura cu omorirea tinerilor despre care ati mentionat mai devreme. in partea de est a Germaniei modelul de represiune folosit era mai degraba unul psihologic decit fizic. As dori sa stiu cit de comun era sa omori copii si care era motivarea care statea la origine.
M.O.: Este practic imposibil de exprimat citi copii au murit in anii comunismului, din motive care au la baza politica regimului. Ceea ce se poate estima cit de cit, dar aceasta la sfirsitul cercetarilor pe care le facem, este cite mame au murit din cauza avorturilor, socotite oficial ilegale. in timpul lui Ceausescu erai obligat sa faci copii, dar statul nu te ajuta sa-i cresti. Dimpotriva. Rata abandonului in familie era una imensa. Toti ati vazut filmele cu copii ai strazii din Romania. Ei nu au fost inventati de tranzitie, ei vin din aceasta istorie a anilor ’80. Dar in anii ’80, pe strazile marilor orase nu erau copii ai nimanui, pentru un motiv foarte simplu. Militia ii aduna, ii baga in dube si ii ducea undeva. Acest „undeva“ era numit „centru de minori“. Practic, aceste centre de minori au functionat ca lagare de exterminare. E greu sa gasim vinovatii. intr-un fel, si eu sint vinovat, pentru ca acestea s-au intimplat sub ochii mei. Nu am reactionat altfel decit oferindu-le unor copii dintr-un astfel de loc niste biscuiti. Aceste centre de minori erau situate in locuri izolate, de-a dreptul ascunse de ochii lumii.
Nu pot sa ofer o estimare, dar va spun ceea ce am facut recent. Ginditi-va numai la faptul ca, intr-un sant de sapte metri lungime, sapat undeva in nordul tarii, linga o cale ferata, am gasit inmormintati fara nici un fel de cruce sau insemn al locului, noua copii. O colega de-a Ralucai, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, plingea in vreme ce curata un schelet al unui copil, plingea si spunea: „uite, are botosei“. Nu stim cine sint acei copii; nici macar nu am fost lasati de proprietarii locului sa le punem o cruce.

Realitatea
Necunoscuta: De cind fostul sistem politic s-a schimbat, a trecut la un alt nivel in prezent, dumneavoastra sau colegilor va mai este oarecum teama sa faceti investigatiile pe care le efectuati? Credeti ca este greu sa incurajezi oamenii sa faca investigatii, cind inca exista teama in oameni? Cum credeti ca poate fi depasita ea si cum poate fi obtinuta, din nou, increderea?
M.O.: Asa cum spuneam, comunismul a folosit ca materie prima frica. Ceea ce cred ca invata tinerii mei colegi de la Institut este sa isi depaseasca frica si, apoi, in investigatiile lor, sa ii faca pe cei cu care stau de vorba sa faca la fel, sa isi depaseasca frica. Sint foarte multe situatii in care oamenilor le este frica sa isi povesteasca traumele, pentru ca cei care i-au persecutat sint foarte puternici si nu vor sa aiba probleme. in general, acestea sint cuvintele cu care ne intilnim cel mai des: „nu vreau sa am probleme“. Si atunci, varianta aleasa este tacerea. Dar numai faptul ca punem intrebarea, in cele din urma il aduce pe om in situatia de a vorbi. E drept ca unii o fac cerindu-ne intotdeauna maxima confidentialitate, dar pina la urma o fac, vorbesc. Tot colegii mei tineri sint un fel de psihanalisti.
in general, te eliberezi de frica, de spaime in momentul in care vorbesti despre ele. Exact pe aceasta carte am jucat. Oamenii vor, totusi, sa se elibereze de teama. Mie imi este insa teama, una de care nu ma pot elibera, pentru angajatii Institutului. Pentru ca fac o munca atit de grea... Nu va puteti imagina. Ei lucreaza in mod direct, constant, cu moartea. Este o activitate care nu se regaseste, cred, de pilda in Germania sau Polonia. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului nu este unul de cercetare stiintifica, un for academic. Toti sint mai degraba niste detectivi cu pregatire istorica, iar, uneori, ceea ce ei descopera ajunge, ai spune, la limita paranormalului. Doi baieti mi-au spus, la finele unei asemenea cercetari, ca au senzatia ca traiesc in serialul Twin Peaks. ii cred. Uneori intimplarile pe care le descopera in arhive sau le consemneaza pe teren sint incredibile. Si sintem abia la inceput. Baza de date pe care o alcatuim e socanta in fondul ei. Despre unele situatii ai spune ca sint din zona fictiunii. Dar sint probate de documente. Din pacate, am descoperit, cu tristete, ca realitatea a invins fictiunea.

Privatizarea comunismului
Irina: Buna ziua, numele meu este Irina, sint din Bosnia-Herzegovina. As dori sa spun ca inteleg aceste crime pe care le investigati pentru ca situatia, as putea spune, este mult mai grava in Bosnia-Herzegovina. intrebarea mea este urmatoarea: fiind o tara care tocmai a aderat la Uniunea Europeana, ar trebui sa aveti un sistem al Justitiei independent. Am senzatia ca va este teama ca nu aveti o justitie destul de independenta pentru a condamna acele crime ale comunismului?
M.O.: Aveti dreptate, cred ca la dumneavoastra situatia este mult mai sensibila. Ceea ce s-a intimplat la Srebenica e o dovada de lasitate a umanitatii, in fond. Nu as vrea sa fiu unul dintre soldatii olandezi sub ochii caruia a fost macelarit un copil. Este foarte posibil ca, in curind, sa traim intr-o Europa realmente unita (deocamdata e doar fizic, sa spunem asa, caci imi pare ca Uniunea Europeana nu are inca o consistenta ideologica). Atunci este foarte posibil ca generatia voastra sa atinga acest ideal, al unei Europe unite de principii si nu de interese; cind se va intimpla acest lucru, ceea ce s-a intimplat la Srebenica cu siguranta nu se va mai intimpla niciodata.
Dar sa ma intorc la intrebare.

Stiti cum se spune, ca justitia e oarba. La noi, cind vine vorba de crimele comunismului, devine si muta, si surda. Caci, in general, sistemul s-a reprodus pe sine. De exemplu, copiii de militieni au facut Academia de Politie, sint politisti, copiii de securisti au facut Academia Nationala de Informatii si sint in serviciile secrete, copiii de procurori au facut Dreptul si sint procurori... Este adevarat, s-ar spune ca ei sint tineri, gindesc altfel... Nu am astfel de probe, mai degraba altele, din care reiese ca mentalitatea lor, scara lor de valori e una a fostului regim. A parintilor lor. De aceea spuneam acum citeva minute ca nu a disparut comunismul, ci s-a privatizat. intre altele si pentru ca institutiile regimului comunist s-au multiplicat. De fapt, atita vreme cit nu reusim sa constientizam vinovatia, atita vreme cit nu facem diferenta dintre bine si rau, atita vreme cit nu se pun in practica institutionala criterii morale, lucrurile nu se pot schimba.
Avem o declaratie a presedintelui Romaniei, Traian Basescu, care a condamnat comunismul. Pe 18 decembrie 2006, in Romania, comunismul a fost declarat criminal si ilegitim, de la tribuna parlamentului. Eu ma asteptam ca, a doua zi dupa ce comunismul a fost declarat criminal si ilegitim, presedintele sa retraga macar gradele si medaliile fostilor securisti pe care ii avansase cu citava vreme in urma... Nu s-a intimplat, totul a fost, daca vreti, doar un joc politic si mediatic, care a prins de minune. in genere, in toate tarile foste comuniste avem aceeasi problema. Faptul ca vinovatia este foarte greu de dovedit, in special pentru ca vinovatii sint in continuare la putere. Presedintele Basescu a recunoscut el insusi acest lucru. Ca blestemul Romaniei este sa fie condusa tot de un comunist. Cum a recunoscut si colaborarea sa cu fosta Securitate.

Politica
Necunoscuta: in afara de faptul ca inteleg ca fostul sistem mai este intr-un fel activ, nu pot intelege ca nu exista un apel public pentru a se vorbi despre trecut, despre problema crimelor, victimelor si a vinovatilor. Dupa cum am inteles, Institutul dumeavoastra si-a inceput practic activitatea in 2006, dar ce s-a intimplat in cei 17 ani care au trecut pina atunci? Ce au intreprins autoritatile pentru pedepsirea vinovatilor?
M.O.: De obicei, trecutul a fost folosit politic. intotdeauna istoria, mai ales istoria recenta, a fost jucata drept o carte politica, ca peste tot in aceste tari foste comuniste. Istoria este puternic contaminata de politic. S-a vorbit despre comunism, s-au facut tot felul de declaratii, avem acum si o condamnare oficiala, dar, de fapt, nu s-a intimplat nimic. Ginditi-va numai la situatia in care am fost. Noi, vreme de un deceniu, am fost condusi de un fost mare activist de partid, ca sef al statului, beneficiar al unui larg suport popular. Acum, seful statului este un fost membru de partid, pe deasupra si fost colaborator al Securitatii. De fapt, aceasta este marea tragedie, recunoscuta chiar de domnul presedinte Basescu, in dezbaterea electorala finala din 2004, cu fostul premier Adrian Nastase: faptul ca romanii, la 14 ani de la Revolutie, au trebuit sa aleaga intre doi fosti membri de partid.
Din pacate, politica a fost facuta, dupa 1989, de cei cu scoala, de cei cu scoala politica de partid, indeosebi. Ei aveau informatia, aveau puterea, stiau „cum se face“ puterea. Noi nu, am stat si am privit, am mers la vot. Problema este ca, in genere, dat fiind faptul ca sint oameni ai vechiului sistem, ei nu se pot schimba. Aveam 26 de ani la Revolutie, in 1989, si ma simt, inca, contaminat de comunism, desi n-am fost nici macar simplu membru de partid. Dar ei? Si atunci, intotdeauna aceasta raportare la trecut se face cu o mare doza de fariseism. Trecutul este utilizat politic. Judecatile nu sint morale sau normale, ci bazate pe interes. E drept, s-au facut niste legi, s-au creat niste institutii, dar ca forme fara fond. Practic, s-au bifat niste probleme de agenda.

Necunoscut: As vrea sa va intreb daca formula dependentei guvernamentale sub care actioneaza azi institutia dumneavoastra nu este oare mai putin benefica decit neutralitatea fata de institutiile statului, sub care functiona pina de curind Institutul Roman de Istorie Recenta? Cred ca declinul acestei institutii este relevant pentru modul in care, in Romania, oamenii ca dumneavoastra trebuie sa ia, de fiecare data, lucrurile de la capat. Va multumesc.
M.O.: Institutul Roma de Istorie Recenta nu a murit, traieste, chiar daca deocamdata doar pe hirtie. Formal, sint inca cel care ii coordoneaza programele de cercetare. La acest Institut au fost niste probleme. in 2003, situatia a devenit dramatica. Eram tot coordonator de programe la IRIR cind, practic, Institutul devenise deja cunoscut datorita cartilor pe care le-am publicat, ca si a listelor de securisti, ori a articolelor de presa privind fosta Securitate. Aveam procese in Justitie cu fosti ofiteri ai Securitatii, precum Ristea Priboi, pe atunci consilier al prim-ministrului, sau Marian Ureche, seful serviciului secret din Ministerul Justitiei... Recunosc, amestecasem si eu destul de tare politica cu istoria. Dar atunci, la Institut, a fost numit un nou director. La doua saptamini dupa ce a ajuns sef, a venit sa imi ceara sa nu mai scriem nimic despre Securitate. Sa ne ocupam, de pilda, de Holocaust, pentru ca asta ne-ar aduce bani. Am refuzat. Asa s-a facut ca, de atunci incolo, la IRIR am avut salariu 0 lei, dar nu am parasit Institutul. Nu a fost o perioada usoara; era sa fiu chiar si arestat, fiind considerat drept autorul unui raport anonim, care dezvaluia dimensiunile averii prim-ministrului, Adrian Nastase. Pentru ca trecusem inainte prin anchetele Securitatii, treaba mi s-a parut o gluma, asteptam chiar cu interes ancheta, pentru a putea face o comparatie... Aveam, in orice caz, periuta, pasta, prosopul pregatite.

Bacovia
Necunoscuta: Sinteti cam pesimist. Cind credeti ca veti trai intr-o reala democratie, ca va avea loc reconcilierea cu trecutul si toate acestea se vor sfirsi?
M.O.: Noi avem un poet care se numeste George Bacovia. Era o fire cam depresiva si, prin 1951-1952, ca sa primeasca niste bani de la Uniunea Scriitorilor si ca sa nu fie arestat, a fost pus sa scrie o poezie patriotica. El nu scria poezii patriotice; scria poezii de dragoste, cam triste. A fost de acord, pentru ca trebuia sa o scrie. Dar ea suna cam asa: taranii ara pe cimp, muncitorii construiesc blocuri, in intreprinderi se lucreaza, „se construieste socialismul“, conchidea. Apoi urma ultimul vers, care era cheia poeziei: „Cit despre ceea ce va fi, deocamdata e sublim“...

Necunoscuta: Nu am o intrebare, cit o observatie, care vine sa o completeze pe a colegului meu care a vorbit mai devreme, si anume ca, totusi, trebuie sa ne concentram putin si la a raspunde cum a fost posibil si mai ales sa evitam explicatiile monocauzale. Dupa parerea mea, cercetarile asupra comunismului suprasolicita foarte mult factorul frica. Au existat insa oameni care nu au actionat din frica. Au existat tortionari care au actionat cu un voluntarism incredibil, care au avut, probabil, in spate alte motive decit frica. O a doua observatie: exista o anumita competitie intre cercetatorii comunismului si cei ai Holocaustului si cei ai altor genocide. Bineinteles, fiecare este gelos pe finantarile celuilalt etc. Dar se scapa din vedere ca, de exemplu, cercetarile asupra Holocaustului au produs o serie de rezultate care sint foarte utile in cercetarile asupra comunismului si care au niste implicatii asupra legitimarii condamnarii problemelor de responsabilitate absolut incredibile. Ma refer, de exemplu, la lucrarea lui Golhagen, Hitler’s Willing Executioners, si la problemele pe care ea le ridica si care ar trebui transpuse si in sfera comunismului. Au existat si factori precum presiunea de grup si anumite elemente ale naturii umane, care se manifesta in niste conditii structurale, deci nu putem justifica, dupa parerea mea, comunismul sau actiunile oamenilor in timpul comunismului strict doar prin prisma fricii. Asadar, trebuie sa nuantam si sa raspundem la aceste intrebari, pentru ca, pina cind nu obtinem un consens asupra raspunsurilor, va fi foarte greu sa trimitem in Justitie niste oameni.
M.O.: Aveti dreptate, va multumesc pentru sugestii si observatii. Fac parte, va asigur, dintre cei care cred ca suferinta nu poate avea o eticheta. Nu as vrea sa ajung in situatia la care astfel de demersuri, precum cele pe care noi le intreprindem, sa fie interpretate, asezate intr-o situatie concurentiala cu Holocaustul. Pentru ca nu e cazul. Daca facem concurs in materie de moarte inseamna ca impingem cinismul pina la limita lui extrema. Ceea ce, in fond, facem noi, nu mi-e frica sa spun asta, toti angajatii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si cu mine in frunte, este ceea ce face Centrul Wiesenthal in materie de nazism. Nu stim care va fi rezultatul, ce se va intimpla, dar avem datoria sa incercam. Citeodata glumim, le spun celor de la Institut ca „noi de la comunisti am invatat cutezanta“, dupa cum spunea un vers patriotic din anii socialismului.

in fond si la urma urmei, problema la care cred ca si dumneavoastra ati vrea un raspuns, dar si eu, este urmatoarea: cum poti sa lupti impotriva comunismului sau a totalitarismului cu mijloace democratice? Acesta este paradoxul. La aceasta intrebare nu a dat nimeni un raspuns pina acum. Ce facem? Sa reconstruim inchisoarea Doftana si lagarul de la Tirgu Jiu si sa-i bagam pe fostii activisti si securisti comunisti acolo? Nu este o solutie; este impotriva drepturilor omului, ar insemna ca procedam exact ca ei. Ar merita-o? intr-o judecata strict morala, nu juridica, poate ca foarte multi ar merita-o. Poti sa mergi pina la capat chiar cu o asemenea judecata? Nu poti, pentru ca vei fi ca ei, daca o duci la capat, iar morala isi asaza acolo de la sine un „i“ in fata. Atunci, cum lupti?
Singurul mod pe care l-am gasit cu cale de a putea fi folosit in asta este de a le scrie istoria. E, deocamdata, singura forma de reconciliere. Pentru ca, altfel, nu veti intilni niciodata pe cineva care sa vina si sa va spuna: da, eu sint vinovat, am fost un ticalos; caci am comis acea crima. intotdeauna se vor gasi scuze: un ordin, un sef, natura serviciului si a timpurilor… Ginditi-va ca vorbim de un sistem bazat, e drept, pe frica, pe teroare, dar care a fost intretinut nu de roboti, ci de oameni. Nu ne prea putem astepta la spovedanii.
Necunoscuta: Ma intereseaza daca exista, totusi, cazuri de tortionari care au remuscari? Pentru ca mi se pare un lucru fundamental uman sa ai traume dupa o asemenea experienta…
M.O.: Am intilnit unul singur. Un singur fost ofiter de Securitate a venit si mi-a spus: domnule Oprea, ai dreptate – eu toata viata mea nu am facut decit politie politica. Dar este unul din 10.500 de ofiteri activi in 1989. Unul din sutele de mii de pensionari ai represiunii, unul din cei 400.000 de informatori si 3,8 milioane de membri de partid. Unul dintre parintii nostri. Tocmai de aceea ramin la parerea mea. Reconcilierea cu trecutul ramine si astazi, in anul de gratie 2007, dupa cum spune titlul unui film despre Al Doilea Razboi Mondial, un pod prea indepartat.