OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum am spînzurat-o pe Emma Bovary, cea mai recentă carte semnată de Doina Jela, conţine  articole publicate de aceasta între anii 2006 şi 2008 în revistele Tomis, Vatra şi Observator cultural, articole  în care autoarea a luat atitudine, la cald, faţă de evenimente mai mult sau mai puţin vizibile în forfota vieţii noastre de zi cu zi. Sînt răscolite în mintea cititorului întîmplări cu potenţial conflictual, care ne-au ţinut, la vremea aceea, captivi sau ale căror ecouri ne urmăresc zi de zi, pe tăcute, dar împovărător. Din concentrarea lor ia naştere un inventar de năravuri psiho-sociale ale românimii, „fantasma“ mistuitoare a cărţii fiind evidenţiată la un moment dat chiar de autoare: „Ce face din România un loc în care e atît de greu de trăit, încît cineva i-a zis, la un moment dat, «Murinia» şi numele mi-a rămas în cap, dacă nu pentru vecie, măcar pentru vecia mea personală?“.

 

Inventariind episoade felurite din istoria noastră recentă, raportată deseori la realităţi europene, articolele compun o ramă critică, întunecată a României noastre cea de toate zilele, din inconsistenţa căreia ne hrănim vrînd-nevrînd, fără a mai conştientiza decît rar, cînd se ajunge la extreme,  cît de toxice sînt firimiturile sau cocoloaşele pe care le înghiţim la grămadă, nemestecate, şi care, rămase nedigerate, dau mai tîrziu dureri... de cap. Jalnica realitate ce face viaţa irespirabilă pare  a fi asaltată de siluete ieşite la grămadă dintr-o modernizată cutie autohtonă a Pandorei: formele fără fond şi kitsch-ul asociat, simulacrul, buimăceala, lipsa culturii generale, nepăsarea faţă de valorile autentice, complicitatea cu fosta Securitate, lipsa de profesionalism a jurnaliştilor, riscurile militantismului orbitor şi excesiv prin definiţie, iraţionalul, predispoziţia pentru isterie şi nebunie generală, binele transformat, peste noapte, în rău, lipsa modelelor, confundarea evenimentelor cu non-evenimente, ignorarea valorilor, mediocritatea (mai mediocră decît a altora), reducţia întregii noastre vieţi la componenta sa politico-mondenă, obsesia pentru imagine, lipsa nuanţelor în aprecieri etc.

 

O arenă aglomerată, iar noi parcă sîntem ţintuiţi fatalmente în mijlocul acestor apucături legate bine în cercuri concentrice, pentru cutremurarea cărora nu e nevoie uneori decît de o pietricică aruncată neglijent de vreun copil obraznic sau doar poznaş.

Autoarea pleacă, de cele mai multe ori, de la realităţi colorate, interpretabile, care îşi dezvăluie puterea de semnificaţie şi de revelaţie, odată aduse în stadiul de reflecţii generalizante. Astfel, războiul purtat în jurul simbolurilor religioase din şcolile româneşti, care a împărţit ţara în două tabere, se dovedeşte revelator pentru criza de identitate pe care o traversează românii la impactul cu valorile Occidentului sau pentru „arta“ de a eluda problemele reale şi pentru felul primitiv, extrem de sonor în care înţelege românul să-şi susţină convingerile, concluzia fiind fără ieşire: „Marea problemă, cînd te pui în fruntea unei oştiri, este riscul de a te duce ea unde vrea şi nu de a o duce tu pe ea unde vrei. Ba, mai mult, poţi avea surpriza ca, uitîndu-te la fiecare dintre oşteni, în parte, să te îngrozeşti cu cine dai nas în nas, în tranşee, chiar dacă nici ce vezi de cealaltă parte a liniei frontului nu e mai breaz. Iar asta de orice parte te-ai situa. E riscul oricărui militantism, de altfel“.

 

Plecînd de la lucrul de mîntuială lăsat în urma lor de muncitorii români care lucrează fără a gîndi (străzi proaspăt astfaltate, scormonite cînd nici nu au apucat să se răcească, frunze şi crengi încărcate în camioane deschise din care se împrăştie în voie, etc.), confirmînd astfel o mai veche lozincă cu care se defila prin Piaţa Universităţii, Doina Jela ajunge la o concluzie tristă: „personajul nostru naţional, Păcală, şi-a lăsat gena în felul nostru de a munci“, căci, la noi, e valabil principiul „tot binele spre rău“. Cît despre contrastul dintre România şi Europa şi despre viziunea europeană a românilor şi în particular a presei noastre, asocierea inspirată a  autoarei e din aceeaşi poveste cu rîsu’-plînsu’: „Presa românească este, şi ea, ca orice româncă, mamă de familie, muncitoare în fabrică, nevastă şi gospodină, copleşită, debordată, depăşită de mulţimea sarcinilor de îndeplinit într-o casă murdară şi săracă şi continuu murdărită şi sărăcită de nişte copii descreieraţi şi prost educaţi, de un soţ beţiv şi leneş.

 

Ca o gospodină care scutură, spală, freacă, pune în ordine, mereu în zadar, fiindcă paragina, dezordinea şi mizeria recîştigă şi cotropeşte spaţiul cu mult mai mare viteză decît reuşeşte ea să-l scoată la lumină. Cînd să mai iasă ea din casă, cînd să mai afle ce se întîmplă afară, cînd să ridice ochii, să meargă la teatru, la concert, cînd să se spele? Casnică, rurală, transpirată, încercănată, pămîntie şi  şleampătă, cum să mai aibă presa românească o viziune europeană?“.

Mai puţin limpezi şi pasibile de a nu trece proba timpului mi se par articolele ce pun sub reflector oamenii politici, căci autoarea, intrînd în logica absurdă a militantismelor, devoalată de ea însăşi, pare să confunde glasul Scufiţei Roşii cu glasul lupului sau să se lase fermecată de înşelătoarele cîntece de sirenă.

 

Şi acum mă gîndesc la afirmaţii de genul „Traian Ungureanu este unul dintre foarte puţinii noştri jurnalişti realmente independenţi“ sau la un întreg articol despre condamnarea comunismului de către preşedintele Traian Băsescu, care i se pare Doinei Jela cel mai important eveniment de după Revoluţia din ’89. Ba, mai mult, un eveniment mai revelator şi mai limpede decît acela, „discursul clar, concis, substanţial, impecabil“, care oglindeşte „tăria de caracter şi voinţa Preşedintelui“, fiind de natură să ne facă să dormim mai liniştiţi...