OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne este imposibil sa panoramam tot ce se prezinta, vine si trece la iuteala prin Festivalul Enescu. Nici nu apuca sa se aseze un concert si sa reverbereze in sufletul si memoria noastra ca deja alergi la alt concert sau spectacol, daca nu mai casti gura si la ce se mai intimpla prin Piata Palatului, si inca unul si iar altul, si inca ceva la televizor sau radio, sau prin ziare sau te ajunge din urma o vorba de claca din lumea muzicala, si tot asa, ca sa descoperi la un moment dat ca esti epuizat si vidat de insasi muzica pentru care te agiti zile de-a rindul.

Nu stim ce se poate face, probabil nimic, poate ca deja sintem adaptati la ritmul asta infernal si pentru a asculta, primi, consuma, degusta, respinge, admira, entuziasma, visa, amagi, spera sau adera la sumedenia de evenimente, manifestari, spectacole, concerte etc. Nu vrem sa continuam observatiile noastre de moment, dar macar o zi de pauza sa fi avut… Macar o ora, doua sa ne fi fost dat. La urma urmelor, mergem la concerte de placere si nu vedem de ce am transforma aceasta bucurie intr-o corvoada. Mai ales ca nu ne obliga nimeni la nimic. Dar daca deja am ales acest stil de viata si munca, chiar si accesul la muzica sau arta se face in ritmul acesta?

Pianistul american a implinit, nu demult, chiar 60 de ani. Este o cifra importanta pentru viata unui om, probabil ca si alte numere, mai mult sau mai putin generatoare de glose meditative. Dar 3 ori 20 devine o piatra de hotar: teoretic incepe senectutea. Ce sa insemne asta pentru un artist aflat in culmea gloriei si prestigiului profesional? Moment de rasuceli bilantiere, proiecte de viitor, raportari la o posteritate necredincioasa si acea tulbure „vesnicie“ care ne face sa ne indoim ca ar merita sa mai si facem ceva? Murray Perahia a cunoscut succesul din tinerete. Fara sa-l forteze cumva, au venit destule, asa, de la sine. Sa ajungi pe linga pianisti de talia lui Rudolf Serkin sau Horowitz nu este la indemina oricui. Sa-l cunosti pe Pablo Casals sau sa te invite Sviatoslav Richter in tara lui, iar ar fi clipe de satisfactie. Reputatia internationala a lui Murray Perahia nu l-a transformat intr-un monstru sacru, plin de capricii si nazuri, fite si aere de mare vedeta.

A ramas un om obisnuit, cu toate calitatile sale muzicale neobisnuite. Concertul de la Bucuresti de la Ateneul Roman a cuprins lucrari de J.S. Bach, Partita nr.1 in si bemol major, o sonata de Beethoven, asa-numita Pastorala, o lucrare senina si plina de lumina printre negurile involburate ale tumultuosului si insinguratului compozitor, urmata binevenit apoi de o bijuterie romantica dintre opusurile cele mai cintate ale lui Brahms, Klavierstucke, op.18, cum ar veni „piese pentru pian“, recitalul incheindu-se cu trei lucrari de Chopin, doua studii si o balada. Iar in entuziasmul delirant final au mai fost acordate inca patru bisuri. Final cu Chopin si satisfactia unei seri de mare si autentica traire muzicala. Cum sa nu vibrezi la un asemenea program, chiar si fara sa-l asculti pe Murray Perahia? il stiam pe Murray Perahia de pe discuri, de pe pliantele publicitare ale marilor case de discuri de acum 20-30 de ani. O singura data l-am vazut in concert, in anii din urma, la Londra, dirijind cu noblete si serenitate faimoasa formatie Academy Saint Martin in the Fields.

Fara cuvinte, asa cum ramii mut si tacerea se impune mai repede decit ropotele de aplauze dupa un concert cu Lipatti sau Glenn Gould. Perahia face parte din acea categorie de mari interpreti care si-au pastrat bucuria si spontaneitatea de a cinta. Asa, parca doar pentru el. Nu si-a transformat harul si geniul native intr-o masinarie a succesului. Faptul ca in ultimii ani a interpretat mult Bach, iar inregistrarea Variatiunilor Golberg a devenit deja un punct de referinta, dupa cele doua faimoase versiuni ale lui Gould, spune ceva despre cautarile lui Murray Perahia in zona sunetului pur, in preajma absolutului.
in recitalul de la Bucuresti a reconfirmat marea sa clasa. Nimic in plus, nimic in minus, fara artificii, dar folosind extrem de fin pedala in Partita de Bach, fara excese si romantiozitati inutile in Brahms, sever si dramatic pe alocuri, tandru si melancolic adeseori in sonata de Beethoven. Sigur ca Pastorala nu este Appasionata sau Hammerklavier, dar Murray Perahia a dat noblete si acelor pasaje aparent fara contur dramatic.

Abia in aceste piese/sonate, mai „simple“, ni se releva marea arta interpretativa. Piesele de Chopin cel polonez au incheiat o superba seara de toamna bucuresteana. Sigur ca am fi dorit ca Murray Perahia sa apara si intr-un concert cu orchestra, dar si asa va fi greu de uitat recitalul lui de duminica. O aparitie stralucitoare pe fondul unei discretii si modestii exemplare. Sa speram ca marele pianist, caruia ii uram si noi un „La multi ani!“ post festum, sa revina cit de curind pe podiumurile noastre de concert. Cit despre Martha Argerich, ce sa spunem, sa punctam precum fac nemtii cind ramin in pana de inspiratie: „Kolosal!“. Vom incerca sa revenim, dar merita oare sa tocim cuvinte cind ne avintam in domeniul pur al sunetelor? Doi mari pianisti, care abia acum ajung si la Bucuresti. Sa fie intr-un ceas bun si sa speram ca-l vom apuca si pe Maurizio Pollini. Iata inca un nume pentru care merita sa-ti mai prelungesti existenta cu citiva ani macar.