S-a vorbit mult despre proiectul Romeo
şi Julieta, musical pe scena Teatrului de Operetă „Ion Dacian“
din Bucureşti. La casting au participat sute de persoane şi
alegerea viitorilor interpreţi nu a fost uşoară. S-a lucrat apoi
luni de zile susţinut, intens, cu o dorinţă fantastică de
reuşită, cu preţul oricărui sacrificiu. S-a transpirat cu lacrimi
de sînge. Realizatorii spectacolului – concepţia, regia,
scenografia, decorurile, coregrafia, conducerea muzicală au venit
din Ungaria. Se pare că, în linii mari, spectacolul cu acelaşi
titlu de la Budapesta a fost refăcut pe scena de la Bucureşti.
Şcoala maghiară de musical este vestită în întreaga
lume. Prezenţa specialiştilor din ţara vecină a fost din start
marele atu al acestei producţii. Pretenţiile lor au fost însă
imense, atît în direcţia tehnicii de scenă, cît
şi în cea a performanţei vocale şi actoriceşti. Zvonurile
de culise răspîndeau îndoiala, regizorul refuza
compromisul, românii erau la prima încercare de acest
fel. Pe scena Naţionalului bucureştean, Chicago a fost o primă
încercare reuşită de musical, dar cu o partitură de alt gen
şi la scară mai mică. Romeo şi Julieta de la Operetă trebuie să
fie adevăratul prim spectacol românesc de autentic musical
rock de anvergură internaţională, spectacol de trupă cu tineri
talentaţi şi ambiţioşi. Şi a fost!
Punctul forte al acestei premiere este,
incontestabil, trupa de dansatori cîntăreţi. Coregrafa
maghiară Duda Eva a reuşit, în cîteva luni, nu numai să
adune un grup de un prim nivel valoric aproximativ egal – expresie
şi frumuseţe corporală, tensiune lăuntrică, ritm şi
muzicalitate – dar să şi antreneze dansatorii pînă la
nivel de performanţă. Energia pe care aceşti tineri o degajă este
motorul ce duce înainte întreg spectacolul într-un
ritm din ce în ce mai accelerat.
Decorul (Gotz Béla) este cel
de-al doilea plus al spectacolului – scene turnante, spaţii de joc
supraetajate, schimbări spectaculoase de planuri de joc, lumini de
adevărată superproducţie (light design – Somfai Péter) au
fost de nenumărate ori aplaudate spontan şi au fost momente în
care, furaţi de fantasticul destinat ochilor, am uitat că ne
aflăm... la Bucureşti, în România! Aş îndrăzni
să sper că, de acum încolo, datorită acestor performanţe,
nici un spectacol de pe scena Teatrului de Operetă „Ion Dacian“
nu va mai fi la fel, că nu mai există drum de întoarcere –
mai ales că dotările tehnice ale scenei şi ale sălii, printre
ele, desigur, şi luminile sînt un bun cîştigat. Da, aş
îndrăzni să sper asta...
Regia lui Kero foloseşte din plin
toate aceste accesorii, iar ceea ce ajunge la public este cu adevărat
impresionant, ca spectacol. Personajele se mişcă (aparent) uşor,
în timp ce scena le tremură permanent sub picioare, pericolele
pîndesc la tot pasul, iar în spatele decorurilor
complicate trebuie să fie – pentru manevre şi siguranţă – cel
puţin la fel de mulţi maşinişti cîţi actori se află în
faţă, în lumina reflectoarelor. Munca de echipă s-a
desfăşurat impecabil. Încă un bun cîştigat!
Pentru că sînt convinsă că
acest Romeo şi Julieta este un spectacol de grup, îmi este
destul de greu să evidenţiez personaje şi să consemnez nume pe
care să le laud sau să le critic. Efortul a fost şi este al
tuturor şi succesul cert de public este şi va fi al tuturor. Mai
sînt încă multe de făcut, căci, dacă am ridicat în
slăvi trupa pentru momentele de dans, sînt mai puţin
entuziasmată – cu cîteva excepţii, în fruntea cărora
se plasează scena morţii lui Mercutio! – atunci cînd este
vorba de joc actoricesc sau de interpretare vocală. Ceea ce
specialiştii maghiari au reuşit să impună au fost principiile
unui teatru musical cu totul special, liniile stilistice clare, felul
în care actorul dansator şi cîntăreţ trebuie să se
pregătească să intre în scena şi să realizeze – nu
exagerez deloc! – performanţă sportivă cu zîmbetul pe
buze.
Spectacolul cu musicalul Romeo şi
Julieta de pe scena Operetei bucureştene ţine în echilibru
balanţa plusurilor şi minusurilor. Printr-o muzică (Gérard
Presgurvic) nu foarte inspirată, din care lipsesc, cred, liniile
melodice capabile a deveni şlagăre, avantajul unui libret cu
poveste bine cunoscută tuturor şi extrem de generoasă pentru scenă
pierde destul de mult din consistenţă. Amestecul de voci tinere şi
dezinhibate cu cele obişnuite cu manierismul spectacolelor clasice
de operetă nu este întotdeauna fericit. Aşa cum neinspirat
(aş îndrăzni să spun chiar stupid!) este finalul în
care, conform viziunii regizorale, Romeo şi Julieta atîrnă
legaţi într-o... spînzurătoare! Încerc să uit
toate aceste detalii şi să mă concentrez pe reuşită. În
noua poziţie reuşesc să dau un bobîrnac puternic balanţei
care apleacă în jos (greutate!) talgerul cu cele bune şi
aruncă în sus (remediabil!) talgerul cu cele rele. Căci,
dincolo de tot şi de toate, spectacolul Romeo şi Julieta este viu,
tînăr, frumos, plin de energie, talent, inspiraţie,
fantezie... Iată destule argumente pentru care ar trebui ca, la
fiecare final, să ne ridicăm în picioare şi să ne înroşim
palmele aplaudînd. Ceea ce am şi făcut, cu bucurie sinceră,
în seara zilei de duminică, 3 mai!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters