OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O comedie clasica, o drama naturalist-clasica, asta este textul lui Ionescu. Rererevazut pentru a nu stiu cita oara (doar anul acesta, in trei festivaluri internationale pe trei continente), pricep (din nou) ca nimic absurd nu exista in tot expozeul dramatic, nimic nefiresc, nici macar cele doua-trei nasuri ale viitoarei neveste. Text de-o infioratoare realitate, de-o mereu socanta actualitate, pe teme „general valabile“, care da mina libera regizorilor, indiferent unde ar vietui ei. Jaques este un tinar rebel, ca orice tinar la inceputul tineretii sale... Nonconformist, mut si surd la cele zise si facute de parinti, matusi, bunici, dorind s-o rupa cu traditia si cu tot ce se mai poate rupe, apropo de familie si de societate. O societate cu reguli timpite, idioate, pe care el nu le accepta...

Asta, in prima faza, Incet, tiptil, timpul trece, lui ii mai vine mintea la cap, incepe sa accepte, e de acord, revine in sinul familiei si, dupa alte citeva fasoane, se lasa sedus de cea care i se ofera, chiar daca nu-i asa cum si-o visase, o ia de nevasta si gata cu tinarul de la inceput... Devine si el un familist sadea, integrat in societatea pe care o criticase odata. Va face si el copii care, la rindul lor, vor fi rebeli, in prima lor faza... Si istoria se repeta. Nimic mai „groaznic“ de real...
Tompa Gábor a imaginat scena ca pe un salon de spital sau, poate mai corect ar fi, o sala de operatie. O sala verde, c-asa-i mai odihnitor pentru ochi... Pe laturi sint scaunele si noptiere, iar la mijloc troneaza un ditamai patul „medical“ pe care „zace“ Jaques. Sub pat se zareste o uriasa oala de noapte care se dovedeste a fi, de fapt, o micuta vana... Fiecare membru al familiei (in timp ce maninca seminte si scuipa cojile pe jos, c-asa-i la noi...) il „diseca“ pina-n cele mai mici amanunte.

Gesturile sale, replicile, atidudinea sa fata de neamuri si societate il critica aspru, fiecare in felul sau specific, caraghios, idiot de serios, cintind ori zbierind, pina ce tinarul „pacient“ (poate fi si englez...) nu mai reuseste sa le tina piept si accepta sa-i placa... slanina cu cartofi! Victorie! Traditia cistiga! In cazul asta, hai sa-i mai tragem o poza! (Mereu se fac poze in timpul spectacolului, pentru albumul de familie, asa-i frumos, corect, cinstit, sa ai amintiri cu cei dragi...) De altfel, pe un perete al salonului se afla un tablou mare care reprezinta o halca de slanina! Iar deasupra capului „bolnavului“ indaratnic, un alt tablou cu o bucata de slanina prajita si cartofii aferenti. (Slanina noastra cea de toate zilele...) Urmeaza cealalta etapa necesara recuperarii tinarului rebel: insuratoarea. „Dansul“ viitorilor socri care-si prezinta „marfa“ precum niste iluzionisti, este incintator. „Marfa“, adica fata de maritat, e „scoasa“ de sub pat, apare din oala-vana, infasurata precum o Seherezada mai mica, mai meschina, dar hotarita sa-si infrunte soarta... Jaques se opune hotarit, nu vrea sa se insoare... Atunci urmeaza cea de-a treia etapa, a inregimentarii sale in rindul celorlalti supusi. Ea il seduce pina la urma, „abuzind“ de toate mijloacele. Scena de dimensiuni mai lungi, in care protagonistii (Hathazi Andras si Albert Csilla) monologheaza dibaci, in diverse tonalitati, pentru a finaliza intr-un duet ragusit, gifiitor, semn ca „integrarea“ a reusit...

Tompa Gábor declara ca pentru el piesa lui Ionesco inseamna „o transformare a gindirii umane in trivial si in animalic...“ Dupa ce „supunerea“ a dat roade, Jaques ni se dezvaluie cu o masca ce intruchipeaza un animal pe care nu-l putem identifica si... nici nu este nevoie. In final, apar toate celelalte personaje, purtind acelasi gen de masca pe fete, mormaind multumite, precum niste gorile, in timp ce Jaques se ridica in picioare, pe patul sau de „suferinta“, si inalta, deasupra capului, un ciolan... Scopul fiecaruia in viata! Ciolanul! Un final socant, chiar daca teribil de... firesc.
Nu pot sa „scot in evidenta“ pe vreunul dintre interpeti. In cazul pieselor lui Ionesco, ori toti interpretii se integreaza unui joc de calitate, ori ba. Jocul de echipa conteaza in primul rind, iar la Teatrul Maghiar (am mai spus-o si-o mai spun) exista o echipa de marca. Unele scene, cind personajele se miscau precum niste marionete, mi-au amintit (usor) de superbul spectacol cu Cintareata cheala, al aceluiasi regizor in acelasi teatru. Circotasii care mai circotesc pe la colturi pe seama teatrului, ar fi cazul... sa se supuna evidentei si sa accepte valoarea acestui colectiv. Parerea mea.