OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Chiar dacă Richard Wagner manevra, încă din 1849, substantivul Gesamtkunstwerk, asociem, de regulă, noţiunea de „operă de artă totală“ cu sfîrşitul secolului al XIX-lea. Această epocă a decadentismului, a simbolismului, a variaţiunilor naţionale în gama art nouveau produce mariajul artelor disparate, transferul dintr-o zonă a sensibilităţii estetice în alta. Dincolo de modulările locale (Jugendstil, Sezession, Arte joven sau Nieuwe kunst), o formidabilă coerenţă stilistică – geometria sinuoasă, nota elitistă, latenţele decorative – particularizează mare parte din producţia artistică din preajma anului 1900.

Autorul ei, Paul Saintenoy (secondat de Jules De Becker), căuta să concilieze imperativul conservării şi al valorizării oraşului istoric cu posibilităţile tehnice contemporane. Modelul teoretic la care se raporta era furnizat de arhitectul, restauratorul şi teoreticianul Eugène Viollet-le-Duc, el însuşi un vizionar plin de fantezie, apologet al structurilor metalice. Aşa se face că edificiul nostru, inaugurat pe 26 martie 1900 şi imediat elogiat în presa franceză, germană şi engleză, se distinge nu doar prin fineţea osaturii sau prin rezolvarea ingenioasă a problemelor de structură, ci şi prin calitatea de a fi unul dintre primele în întregime metalice. Programul căruia îi era destinat imobilul – comerţul de lux – era el însuşi destul de inedit, iar firma, deja recunoscută.

Ca alte instituţii similare, şi această colecţie îşi precede locaţia. Constituit în 1877, în cadrul Conservatorului Regal din Bruxelles, sub patronajul regelui Leopold al II-lea, Muzeul de Instrumente Muzicale are o dublă origine: colecţia de 80 de instrumente vechi şi exotice, adunată de muzicologul François-Joseph Fétis (1784-1871), şi cele 97 de instrumente extrem-orientale oferite regelui de Rajahul Sourindro Mohun Tagore. După un secol de achiziţii, cu un patrimoniu de aproximativ 7.000 de piese, muzeul de la Bruxelles este astăzi unul dintre cele mai importante din lume. El oferă, pe lîngă plăcerea de a admira obiecte realmente frumoase – majoritatea dintre ele veritabile opere de artă –, mai ales o vastă panoramă asupra epocilor şi a culturilor muzicii universale.

Old England este acum un muzeu viu, străbătut de sonorităţi. La intrare ţi se oferă o pereche de căşti, în care, în dreptul cîte unui instrument, răsună o bucată muzicală adecvată; un concert de Haendel, atunci cînd ajungi în secţiunea trompetelor, note exotice, cînd te opreşti în faţa unui sitar, sau (chiar) o doină veche, atunci cînd, cu surpriză, descoperi naiuri autohtone.