Cuvintele, scria Joseph Conrad, cum bine se știe, sînt
marii dușmani ai realității. Ei bine, cred că aserțiunea este de departe cea
mai potrivită pentru recenta inițiativă de partid, stat și institut în ceea ce
privește crearea unui muzeu al comunismului la București, s-ar zice iminentă
după determinarea pe care o arată promotorii acestui proiect. Eu nu cred că
este altceva decît o altă petardă, aruncată spre a demonstra că activitatea
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului nu este tocmai un eșec, așa
cum lesne s-ar putea vedea dintr-o simplă consultare a agendei acestuia în
ultimii ani. Și ar mai fi motive, fie electorale, care privesc o încercare
disperată de a recoagula intelectualitatea înregimentată în jurul lui Traian
Băsescu prin condamnarea comunismului, fie de orgoliu, ale echipei domnului
Tismăneanu și ale lui însuși, care doresc, cu orice preț, să arate că fac și ei
ceva. E prea tîrziu, iar gestul este de-a dreptul patetic. Nu aș vrea să se
creadă că scriu aceste rînduri din ranchiuna unuia care a fost înlăturat de la
conducerea IICCR, din stricte motive politice, și nu profesionale, așa cum au
susținut-o pe față atît guvernanții, cît și echipa care mi-a luat locul, în
frunte cu Vladimir Tismăneanu. Încerc doar să descriu o situație, o stare de
fapt.
Un muzeu al represiunii comuniste există, după cum se
știe, de mulți ani, la Sighet. Un Memorial impresionant, excelent amenajat,
care tinde să prezinte, într-o manieră aproape exhaustivă, caracterul represiv,
criminal și ilegitim al comunismului (ca să citez celebrul Raport Tismăneanu),
ceea ce s-a întîmplat cu noi în ultimii cincizeci de ani ai mileniului trecut.
Din păcate pentru Traian Băsescu și PDL, el nu este în nici un fel sub tutela
lor, fiind creat exclusiv prin eforturile a două personalități, Ana Blandiana
și Romulus Rusan, care și-au dăruit eforturile din ultimele două decenii
acestui proiect, beneficiind de sprijinul Consiliului Europei. Sprijinul
Statului a fost de-a dreptul insignifiant. Aș spune că, la nivel oficial,
Statul are un singur aport – încasează banii de pe biletele miilor de
vizitatori care, cu toată depărtarea de București, îi trec pragul lunar.
Singurul păcat al acestui Memorial, pentru a nu mai fi nevoie de un muzeu la
București, este că nu îl are președinte de onoare pe Vladimir Tismăneanu sau că
nu funcționează „în cadrul“ Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului. Asta mă face să cred că este vorba doar de o inițiativă de
„politică culturală“ de partid și de stat, de reconfiscare a unei teme la care
mulți români au rămas sensibili.
Chiar dacă înființarea unui muzeu al
comunismului la București este una dintre recomandările Raportului Tismăneanu,
pînă acum nu s-a întreprins nimic în acest sens. De ce tocmai acum, cu ce bani?
De ce într-un loc nou, și nu la Fortul Jilava, un loc cu totul potrivit pentru
așa ceva, o închisoare celebră în memoria celor care știu cîte ceva despre
comunism și pe care Direcția Penitenciarelor ar ceda-o cu dragă inimă? La prima
întrebare, ar trebui să răspundă inițiatorii acestui proiect SF. La cea de-a
doua, aș putea să răspund chiar eu: există deja un proiect, al Fundației
Memoria, prin care se urmărește preluarea Fortului 13 Jilava și transformarea
lui în muzeu. Inițiativa regretatului Banu Rădulescu nu îi lasă, nici de astă
dată, întîietate lui Vladimir Tismăneanu.
Într-o pledoarie pro domo, aș mai spune că, pe vremea în
care conduceam Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, am reușit
preluarea în patrimoniul IICCR a celebrei închisori de la Rîmnicu Sărat, aflate
la 2 ore distanță de București, în scopul de a o amenaja ca spațiu muzeal și de
a organiza acolo tabere pe perioada întregii veri, cu studenți, elevi și
profesori interesați de cercetarea aprofundată a comunismului. Echipa domnului
Tismăneanu a întrerupt orice demers pentru conservarea și restaurarea acestui
monument istoric, pe motiv că nu au bani. Atunci, de unde bani pentru un „muzeu
al comunismului“ la București? Și tot la capitolul pro domo, încă un fapt. De
ani buni, mai precis din 2006, am început investigații pentru depistarea
osemintelor celor executați și îngropați pe ascuns de Securitate. Am găsit zeci
de asemenea locuri, iar tot ce s-a recuperat din morminte, cu excepția
osemintelor, bineînțeles, care au fost redate familiilor spre a fi îngropate
creștinește, se află într-o expoziție itinerantă, Numitorul comun – moartea, pe
care am expus-o pînă acum în zeci de orașe și care a avut mii de vizitatori.
Cînd am fost înlăturat de la conducerea IICCR, „noaptea cuțitelor lungi“ s-a
extins și asupra echipei de arheologi. Gheorghe Petrov (actualul custode al
expoziției), Paul Scrobotă (directorul Muzeului din Aiud, unde expoziția este
inventariată) și Horațiu Groza au fost scoși pe ușă afară, motivîndu-li-se că
asemenea activități „nu mai fac obiectul cercetărilor institutului“.
Cam atît cu faptele. Ce se desprinde din ele e simplu.
Din nou, „condamnarea comunismului“ tinde să fie utilizată electoral, printr-o
inițiativă fără de trecut și fără nici un viitor, căzută dintr-odată din abisul
gîndirii de partid și de stat, dar și din vanitate. Pe de altă parte,
mărturisesc faptul că am tot căutat să îmi imaginez cum ar arăta un „muzeu al
comunismului“. Cum poate fi ea, ideologia, tăiată în bucățele de Tismăneanu,
Stanomir, Iacob și Neamțu, așezată frumușel în vitrine pe pluș și etichetată,
spre deliciul nostalgicilor, despre care toți aceștia ne spun, în sondajele
IICCR, că s-au înmulțit. Poate că muzeul e doar pentru ei. Atît pentru primii,
ca o nouă sinecură, cît și pentru cei din urmă.
În imagine: Memorialul de la Sighet
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters