OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Muzeul doctorului Nicolae Minovici a implinit in aceasta primavara o suta de ani si nu e greu de observat ca nu arata prea bine. Cladirea impozanta si eleganta se aseamana cu un batrin abandonat in strada de familie. Inainte de a parcurge povestea primului muzeu bucurestean este necesar sa evocam personalitatea ctitorului sau, dr. Nicolae Minovici.

- Cine a fost Nicolae Minovici?
Nicolae Minovici a fost cel de-al saptelea copil in viata al familiei Stefan Minovici, nascut in ziua de 23 octombrie 1868, la Rimnicu Sarat. El ramine un caz mai deosebit atit prin realizarile sale stiintifice, cit mai ales prin ctitoriile pe care le-a daruit Bucurestilor. Descris de mic ca o „fire incapatinata, indaratnica, dar voluntara“, Nicolae a urmat cursurile primare la Scoala Comunala nr.1 din Braila, a absolvit Liceul „Sf. Sava“ din Bucuresti, pentru ca apoi sa urmeze cursurile Facultatii de Medicina (incepind cu 1892).

In anul 1898, Nicolae Minovici obtine titlul de doctor in medicina, cu lucrarea Tatuajurile in Romania, publicata in acelasi an. Aceasta tema era abordata pentru prima oara in Romania si asa a ramas pina astazi. Student fiind, a lucrat ca desenator si preparator al salii de disectie, apoi al clinicii si al Institutului de Chirurgie si Ginecologie. In tot timpul studiilor a ocupat si posturile de preparator, apoi de asistent la Catedra de Histologie. Si-a continuat studiile la Berlin – intre 1899-1901 – unde lucreaza si la diferite institutii, cum ar fi Institutul de Anatomie Patologica si Spitalul „Moabit“. A avut contacte cu reputati specialisti din domeniul medicinei: profesorii Strassman, Virchow si Lepmann din Berlin, precum si profesorii Paul Garnier, Magnan si Manoeuvrier din Paris.

Intors in tara, a realizat in mai putin de zece ani citeva lucruri remarcabile: in 1906 a infiintat Societatea de Salvare – prima din Romania moderna, dar si din sud-estul Europei; a infiintat, in 1936, Spitalul de urgenta si Scoala Samariteana. In anul 1904 a publicat lucrarea Studiu asupra spinzurarii, un studiu unic in domeniul medicinei romanesti din perioada pionieratului. Ramas fidel pasiunii sale de colectionar, doctorul Nicolae Minovici a finalizat in 1905 un alt proiect: Muzeul de Arta Nationala „Dr. Nicolae Minovici“, la marginea de nord a Bucurestiului. Cladirea a fost proiectata de arhitectul Cristofi Cerchez, cu o destinatie speciala – aceea de a fi un muzeu de etnografie. Muzeul a functionat ca institutie particulara pina in 1936, cind a fost donat Primariei Orasului Bucuresti.

In tot acest timp, Nicolae Minovici este numit medic legist pe linga parchetul Tribunalului Ilfov (1902), subdirector al Institutului Medico-Legal si profesor de medicina legala la Scoala de Stiinte de Stat. In acelasi an, este insarcinat de primarie sa rezolve problema cersetoriei si a vagabondajului in Bucuresti. Drept urmare va infiinta Biroul pentru Asistenta prin Munca a Cersetorilor din Bucuresti, in cadrul Societatii „Salvarea“.
In anul 1909, Nicolae Minovici a fost avansat sef de lucrari la Catedra de Medicina Legala, iar ulterior „este abilitat docent in medicina legala si numit conferentiar pentru aceasta disciplina la Facultatea de Medicina“ (1915). Dupa Primul Razboi Mondial il gasim la Universitatea din Cluj, la catedra de medicina legala (1919), unde a creat „din nimic“ Institutul de Medicina-Legala din Cluj. Incepind cu 1926 se afla din nou in Bucuresti si preia functia de primar al sectorului III Albastru (care cuprindea mahalalele Rahova, Grozavesti, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Serban Voda etc.). Constatarile de atunci referitoare la aceste parti ale orasului nu au vizat realitati diferite fata de cele de astazi: strazi fara trotuar, multe nepavate si fara sisteme de canalizare, majoritatea luminate prost sau deloc, cocioabe si maghernite insalubre, inghesuite si inconjurate de mormane de gunoi.

Mandatul sau a fost benefic pentru aceasta parte a orasului, numele sau intrind si in folclorul de mahala: „Minovici darimi tot/ Minovici e tirnacop!“. Astfel, strazile au fost periodic curatate si multe dintre ele pavate, maidanele transformate treptat in parcuri (cum a fost cel din spatele tribunalului), a fost ridicat un camin pentru gunoierii si maturatorii sectorului si au fost construite primele W.C-uri subterane din Bucuresti.
In 1934 este ales primar de catre locuitorii satului Baneasa – astazi cartierul cu acelasi nume – fara sa candideze. Incepind cu anul 1936, conduce Colegiul Medical de Ilfov, iar peste doi ani pe cel la nivel de tara. S-a ocupat fervent de interzicerea practicarii ilegale a „medicinii“ de tot felul de catre vraci, moase si printese ale magiei negre sau de alta culoare. De asemenea, tot el ia masuri pentru inchiderea cabinetelor de cosmetica conduse de persoane fara diplome si pregatire corespunzatoare. Ia masuri mai ales impotriva impostorilor care, „inducind in eroare marele public, ii speculau naivitatea“, impiedicindu-i sa mai tina sedinte de „magnetism“, „misterele telepatiei“ etc. In acest sens a publicat studiul Pericolul social al practicarii ocultismului, pericolul fiind indeosebi unul asupra sanatatii mintale.

In perioada 1936-1940 a fost colaborator al nou infiintatei Reviste de Medicina Legala. Abia iesit la pensie in 1938, doctorul Nicolae Minovici se imbolnaveste de cancer localizat in laringe. In ciuda traheotomiei facute la Viena in 1940, doctorul a continuat sa traiasca chinuit de dureri pina la 26 iunie 1941 (N. Ioanid, B. Angelescu, Fratii Minovici, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970).
- Istoria seculara a unui muzeu bucurestean
In anul 1905, a fost construita „prima casa in stil popular romanesc“, la bariera de nord a orasului. Cladirea are un istoric bogat, situatia ei actuala nefiind cu nimic diferita fata de primii ani de existenta. Din acest punct de vedere si mai ales muzeistic, avem de-a face cu un sit aproape unic in Bucuresti. Cladirea a adapostit de la bun inceput colectia deja adunata pina la data ridicarii ei de catre doctorul Nicolae Minovici. Compartimentarile cladirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colectionate si de modul de expunere. Colectia a fost imbogatita intre 1919 si 1940, prin achizitii succesive. Nu s-a locuit permanent in cladire, dar, cel putin pina in 1937, aici s-au desfasurat reuniuni familiale sau colegiale, conferinte si sesiuni stiintifice, precum si consfatuiri profesionale.

- O donatie pentru binele public
Muzeul doctorului Nicolae Minovici este primul muzeu bucurestean de arta populara. El a devansat proiectul ambitios al lui Tzigara Samurcas, care punea in 1912 piatra de temelie a actualului Muzeu al Taranului Roman, pentru ca finalizarea cladirii sa aiba loc in 1941. Nucleul patrimoniului acestuia din urma a fost organizat in cladirea Monetariei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret, pe 1 octombrie 1906, urmind ca acest spatiu muzeal sa devina, in 1912, Muzeul de Arta Nationala. La inceputul anului 1906, muzeul doctorului Nicolae Minovici functiona deja ca un muzeu privat, care devansase initiativa publica.
In anul 1937, Nicolae Minovici si-a donat colectia, alaturi de proprietatea aferenta, cu o suprafata totala de 13.878 m.p., Comunei Bucurestilor. Potrivit actului de donatie, vila urma sa fie „pentru totdeauna un muzeu de arta nationala cu denumirea «Muzeul de Arta Nationala Prof. Dr. Nicolae Minovici»“. Vila era inconjurata de o splendida gradina in stil 1900, realizata cu aportul sculptorului decorativ Wilhelm August von Becker. In continuarea acesteia se afla „o ferma destinata culturii pomilor fructiferi, plantelor si cresterii pasarilor“. Exista si un personal angajat, reprezentat de un custode, un gradinar si o ingrijitoare pentru ferma. Pentru plata acestora, precum si pentru platile legate de intretinere, lumina, apa, gunoi, incalzire, intretinerea plantatiei si replantatiei, reinnoirea pasarilor de la ferma, Comuna Bucurestilor urma sa plateasca lunar suma de 30.000 lei, surplusul privindu-l pe donator.

S-a mentionat si faptul ca, „in cazul unei situatii economice sau financiare in care leul ar suferi vreo depreciere, suma de 30 mii lei, fixata prin prezentul act se va mari sau micsora in raport cu valoarea leului astfel cum este astazi stabilita“.
Actul de donatie a fost autentificat de Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr. 26.471 din 17 iulie 1937. La incheierea procesului-verbal au participat dr. Nicolae Minovici, dl O. Tataru, care reprezenta Pri-maria Municipiului Bucuresti, Em. Odagescu, supleant delegat la Tribunalul Ilfov, sectia de notariat, asistat de dl grefier-ajutor Velicu. A existat si un martor, V. Patru, „avocat personal cunoscut noua“.

Pe 22 octombrie 1939 a fost incheiat un nou proces-verbal sub „ordinul ministeriului inventarului Avutiilor Publice nr. 85/1/1939 si 85/16/ 1939“. Muzeul se invecina pe atunci cu strada Micsunele – la nord; cu proprietatea Printul Nicolae si Statia Sericicola – la sud; cu Soseaua Bucuresti-Ploiesti – la est si din nou cu strada Micsunele – la vest. Suprafata totala a muzeului este de 435,25 m.p., iar a dependintelor de 60,01 m.p. Cladirile-dependinta erau construite din 1910. La aceasta data apare un nou angajat, in persoana administratorului Banciu Traian, care locuia in incinta muzeului. Membrii comisiei au fost: Serbanescu Stefan, secretar general al sectorului I Galben; Radulescu Dionisie, delegat al Serviciului Planului si Sistematizarii; Carciog Traian, delegat al directiunii Financiare a Municipiului Bucuresti. (Proces Verbal nr. 173 din 22 octombrie 1939, Primaria Municipiului Bucuresti, Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, sector I Galben).
Doctorul Nicolae Minovici a decedat in 1941, iar situatia nu se va schimba decit in anii puterii populare. Nepotul sau de sora, inginerul Dumitru Minovici, care primise in 1938 o parte a proprietatii sale, a preluat de la unchiul sau conducerea muzeului. Separat, intre 1939-1941, acesta va ridica actualul Muzeu de Arta Feudala Apuseana, pe care l-a donat la rindul sau Academiei Romane, in 1945.

- Pe traseul sinuos al „puterii populare“
Pe 28 octombrie 1948 s-a incheiat un alt proces-verbal „in conformitate cu Decizia nr. 52.306 a Primariei Municipiului Bucuresti“, intrunita „pentru evaluarea proprietatii din str. Micsunele nr. 1, colt cu Soseaua Kisseleff“. Vecinii s-au schimbat si ei. Astfel, muzeul se marginea la est cu proprietatea Ministerului Agriculturii; la sud – cu aceeasi proprietate si cu donatia inginer Dumitru Minovici, facuta „Academiei R.P.R.“; la vest – cu strada Micsunele, si la nord cu Soseaua Kisseleff. Cladirea a fost „foarte bine“ gasita, „cu instalatii sanitare, apa, lumina electrica si sobe“.
Anexele apar impartite in „dependinte mari“ cu o suprafata de 140,76 m.p., care erau locuinte, si alte „dependinte mici“ cu o suprafata de 119,28 m.p. Exista, desigur, si „o cultura de pomi fructiferi, care este ingrijita de un gradinar, avind o canalizare completa de apa si canal necesara stropitului“. Evaluarea totala a constructiilor se ridica la suma de 11.359.480 lei. Membrii comisiei au fost: Gabrielescu Adriana, architect-sef; Haschi Gheorghe, inginer; Jurascu Alexandru, inspector financiar, si Vasilescu Constantin, secretar (Proces Verbal nr. 152 din 28 octombrie 1948, Primaria Municipiului Bucuresti, Directia Administratiei Bunurilor, Comisia de Evaluare a Proprietatilor
Vechi P.M.B.).

In anii 1949-1950, proprietatea Ministerului Agriculturii dispare si se „transforma“ in „parcul Centrului Poligrafic «Casa Scinteii»“, aflat atunci in santier. Cu acest prilej, din proprietatea muzeului „se trece 8.150 mp. in folosinta Centrului Poligrafic «Casa Scinteii»“, diferenta de proprietate nerecuperata nici pina astazi. Vecinii Centrului erau: Muzeul de Arta Populara la nord; soseaua Bucuresti-Ploiesti la sud; Scoala de Sericicultura la sud-vest; proprietatea General Manolescu la nord-vest. Proprietate la 1950? Cine o fi fost acest general? Probabil unul de factura „noua“ (Decizia Consiliului Primariei Bucurestilor nr. 1534, din 24 martie 1950).

La inceputul anilor ’70, muzeul a fost trecut intr-un grad inferior, categoria a IV-a, act care l-a determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, sa trimita un memoriu vice-presedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arata ca Muzeul „Dr. Nicolae Minovici“ „este primul si singurul muzeu de arta populara din capitala la 1919“. Mai mentiona faptul ca era director al muzeului din 1938, data de la care a facut o serie de donatii de arta populara si a intervenit cu plata lucrarilor de consolidare a cladirii dupa cutremurul din 1940. Dupa 1940 s-au realizat grilajele exterioare de fier forjat, precum si gardul de lemn, schimbat in anii ’90. Numai in anul 1973 au fost organizate aici 16 expozitii temporare, 5 expozitii festive, 22 de conferinte, 4 concursuri scolare, 8 sezatori literar-artistice si 6 seri muzeale. Memoriul este datat 1 martie 1974.

Nu stim daca muzeul a fost retrecut la categoria I, dar, daca judecam actul din noiembrie 1977, se intrevede cauza acestei reconsiderari. Mai exact, in baza Decretului 409/1955, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R., prin actul normativ H 5432 din 20 octombrie 1977, „solicita transferul“ muzeului catre o alta functionalitate. Astfel, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R, la 1 noiembrie 1977, anunta: „Va comunicam ca s-a aprobat ca urmatoarele puncte sa fie transferate Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi inchiriate oficial pentru deservirea Corpului Diplomatic sau ca resedinta de ambasada: Bd. Ana Ipatescu 39; Str. Zambaccian 21 A; str. Arh. Ion Mincu 15; Str. Minovici 1; Sos. Kisseleff 10; str. Mihail M. nr. 3-5 si Bd. Dacia nr. 35.“ (Decretul 409 din 1955, Decizie a Comitetului Central al P.C.R. nr. H-5432 din 20 octombrie 1977, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R., Cabinetul Ministrului, nr. 1414 din 31 octombrie 1977).
Acest fapt l-a determinat pe Dumitru Minovici sa intervina cu numeroase memorii catre secretarul C.C. al P.C.R. Cornel Burtica, vicepresedinte al guvernului, catre Tamara Dobrin, vicepresedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste (18 noiembrie 1977), precum si catre „tovarasul Nicu Dobrescu“, la aceeasi data. Prin memoriile respective, Dumitru Minovici afirma ca „atit din punct de vedere legal, cit si din punct de vedere practic, nu ar fi oportuna schimbarea destinatiei acestei cladiri, ce ar produce nemultumiri in rindul populatiei“.

Se pare ca legatia Indiei se arata interesata de cladirea muzeului. El a fost inchis la 20 noiembrie 1978, prin hotarirea Comitetului de Cultura si Educatie al Municipiului Bucuresti, precum si a Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, fara a se preciza pina la ce data. Aceste informatii le aflam dintr-o scrisoare a inginerului Dumitru Minovici catre Secretariatul de Redactie al ziarului Scinteia, deoarece acest ziar publicase un articol cu titlul Renumele muzeului ar putea fi si mai mare (Scinteia, 11.489, 22 iunie 1978). Actiunea ziarului se inscria desigur in politica de sustinere a desfiintarii muzeului. Nu a fost desfiintat, dar a fost inchis, in ciuda memoriilor repetate catre Tamara Dobrin pentru a se reveni asupra acestui act. Abia in 1985 a fost redeschis.
In 1983, Dumitru Minovici trece in nefiinta, lasind sotiei sale, Ligia Minovici, calitatea juridica a celor doua acte de donatie pe care le patronase din 1945. Muzeul a fost deschis intre 1985-16 septembrie 1990, data la care este inchis iar. In 1982, muzeul este transferat spre administrare Muzeului National de Arta al R.S.R. si implicit Ministerului Culturii, Primaria Bucurestilor nemaifiind proprietara imobilului. Dupa decesul lui Dumitru Minovici, muzeul a fost lipsit de serviciul personalului de specialitate.

- Alte schimbari la vremuri noi
In cursul anului 1990, muzeul a fost transferat spre administrare Muzeului Satului, prin Ordinul nr. 11 din 21 februarie 1991. Cererea de transfer a fost facuta de Muzeul Satului, iar ordinul este semnat de Ministrul Culturii si Cultelor de atunci, Andrei Plesu.
In august 1991 se reface gardul dinspre „terenul de cultura al A.D.P sector 1“. Incepind cu anul 1993, prin cereri catre Ministerul Culturii si Cultelor, Muzeul Satului a prezentat situatia precara a cladirii care necesita un proiect de consolidare si restaurare. Muzeul a ramas inchis. La 2 decembrie 1997, Guvernul Romaniei a hotarit „transmiterea ansamblului imobiliar «Vila Minovici», proprietate publica a statului, si a colectiei de arta populara «Dr. Nicolae Minovici» in proprietatea publica a Consiliului General al Municipiului Bucuresti si in administrarea Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului Bucuresti“, astazi Muzeul Municipiului Bucuresti. Transferul s-a incheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o initiativa referitoare la consolidarea si restaurarea cladirii. Expertiza a fost realizata intre 1998-2000 si predata Consiliului pentru Cultura al Municipiului Bucuresti, nemaifiind nevoie decit de organizarea licitatiei publice pentru santierul de restaurare, insa de la finalizarea expertizei au trecut mai bine de patru ani.

- Despre colectiile muzeului
Cercetarile pe teren ale doctorului Nicolae Minovici dateaza din 1904, mai intii in regiunea Vilcea, unde relatiile de familie ii permiteau sa se deplaseze mai usor. Mai multe calatorii au fost necesare pentru a se informa si apoi pentru a achizitiona tesaturi si ceramica, mergind din Vilcea spre vest, trecind prin Hurez pina spre Tirgu-Jiu. A urmat apoi regiunea Muscel, iar in timpul Primului Razboi Mondial, si chiar dupa aceea, a vizitat adesea regiunea Neamtu-Varatec-Secu, unde calitatea sa de director al Centrului de reeducare a invalizilor de razboi il obliga sa se deplaseze.
Ulterior, fiind numit profesor si la Universitatea din Cluj, a continuat sa studieze si sa colectioneze diverse obiecte din acea regiune. La colectia profesorului Minovici se mai adauga si obiectele colectionate de inginerul Dumitru Minovici. Acesta a fost interesat in primul rind de ceramica din Ardeal, colectionind in timp atit produsele olarilor din sudul Ardealului – de la Brasov la Sibiu –, cit si din regiunea Clujului. Concomitent, a colectionat si icoane pe sticla, multe din ele achizitionate direct de la mesterul respectiv, precum si obiecte din lemn: furci de tors, cause din regiunea Branului si de la Sarmizegetusa. Din Banat a achizitionat tesaturi, ceapse, oprege etc.

- Inca din anii ’30, imobilul a fost declarat monument de arhitectura
Casa si colectia de obiecte de arta populara au fost puse, inca din 1905, la dispozitia publicului. Cladirea in care se gaseste expusa colectia, construita in 1905 de arhitectul Cristofi Cerchez, dupa indicatiile profesorului Minovici, este o stilizare a vechilor cule, avind la parter geamuri si usi mici, si o scara interioara care duce la etaj printr-un foisor. Principalul element decorativ il constituie foisorul. Cinci coloane de piatra, purtind bogate capitele, sustin tot atitea arce trilobate. Intre piedestalele coloanelor, balustre ajurate completeaza nota si nobletea stilului brincovenesc. Un turn important in patru muchii, de amintire medievala, sprijinit de un contrafort puternic, se termina cu o caciula sustinuta de opt coloane simple. Plafonul turnului este pictat in fresca cu arabescuri, iar de jur imprejur 40 de clopotei de cristal suna la orice adiere a vintului.

Inca din anii ’30, imobilul a fost declarat monument de arhitectura, iar macheta acestuia a figurat in deceniile cinci si sase ale secolului nostru la toate expozitiile din strainatate, ca exemplu de arhitectura romaneasca. In colectia muzeului figureaza si costume de port din regiunile Suceava, Ilfov-Vlasca, Arges, tesaturi din Oltenia, ceramica si icoane pe sticla din Ardeal. Textilele mai sint reprezentate si de alte obiecte si accesorii precum pestemanuri, catrinte, camasi si stergare de cap, poturi-nadragi, ilice, camasi cu mineci de borangic infrumusetate cu dantela, briie, scoarte, cergi, fote etc.
In privinta ceramicii, cea ardeleneasca este deosebit de bine reprezentata. Sint prezente strachini de Fagaras care, pe un fond alb, au in mijloc motive florale, iar ca bordura, in albastru si verde, crengute de brad stilizate; cele din regiunea Sibiului au borduri cu verde, albastru si brun, iar la mijloc flori sau pasari stilizate. Ceramica de Brasov e alba, pictata sau desenata cu cornul cu albastru, cum e, de pilda, ceramica saseasca, albastru de cobalt, cu un desen reprezentind pasari, ciorchini de struguri, zgiriat s.a. Aceasta ceramica este cea mai veche pe care muzeul o poseda si poarta inscriptionata pe ea anul (cea mai veche e din 1789), fiind semnata cu initialele celui care a facut-o.

Muzeul detine si o capela construita in bolti cu chenare, asa cum se intilneau si in vechile asezari feudale. Colectia de icoane de aici este deosebit de interesanta prin faptul ca arata inceputurile picturii noastre, mesterii romani care le-au pictat fiind premergatori ai picturii noastre laice. O parte din aceste icoane sint executate printr-o tehnica cunoscuta sub numele de tempora, o parte sint pictate direct pe sticla. Multe din ele poarta semnatura mesterului – de exemplu, Ion ot Ocna – precum si data cind au fost lucrate (secolul al XVII–lea si al XVIII-lea). Usile acestei incaperi, sculptate din lemn, cu vrejuri si corzi de vita, partial aurite si pictate, sint din secolul al XVIII-lea si au apartinut unei biserici din Banat, din preajma Orsovei.
Cele peste 200 de oua incondeiate, adunate din intreaga tara, poarta specificul regiunii de origine, atit in privinta culorilor, cit si a simbolurilor. Tot la simbol se reduce si mostenirea culturala a familiei Minovici, o familie de liber-profesionisti prin excelenta (doctori, profesori universitari in medicina, farmacie, chimie, ingineri, avocati), fapt care subliniaza contributia pe care aceasta categorie sociala in formare a avut-o in modernizarea si dezvoltarea societatii romanesti.

In ultima instanta, existenta acestor categorii sociale deosebit de dinamice in societatea romaneasca moderna demonstreaza existenta unui corpus social echilibrat, cu un sistem de valori de valenta europeana pe cale a se instapini in fondul autohton, de alta factura mentala, afectiva si culturala. Cite din aceste repere mai sint actuale?