OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În încercarea de a explica această stare de fapt, se pot observa două motive principale, fiecare de cealaltă parte a fenomenului: statutul ambiguu pe care îl are muzica de cameră în percepţia generală a publicului şi datele organizării.

 

În primul caz, repertoriul amintit este privit ca o artă „pentru specialişti“ şi, în acelaşi timp, ca o apariţie minoră, subordonată estetic şi social muzicii pentru orchestră. În ambele situaţii, rezultatul este acelaşi: păstrarea distanţei, una respectuos-suspicioasă. Principala cauză se trage la noi din contextul istoric. În 1868, cînd a avut loc la Bucureşti primul concert simfonic al Societăţii Filarmonice, în România nu exista o tradiţie muzicală şi nici o educaţie adecvată şi sistematică. În privinţa formării în şcoală a gustului şi a deprinderii de cunoştinţe muzicale, lucrurile, după cum ştim, nu prea s-au schimbat nici astăzi. Ca atare, toate filarmonicile din ţară se bazează pe celebritatea şi pe prestigiul capodoperelor clasice în atragerea melomanilor şi a curioşilor. Lipsa unei culturi muzicale medii şi a experienţei practice de amator al cîntatului vocal sau la un instrument muzical au condus la o receptare pasivă şi previzibilă din partea asistenţei, respectiv la o constrîngere a profesioniştilor în alegerea de programe, mereu aceleaşi, aducătoare de succes imediat. Arta corală, de exemplu, a primit o lovitură în plus şi în timpul comunismului, cînd a fost ataşată agresiv propagandei oficiale, încolonarea voioasă şi răcnetele luptei de clasă pe acorduri scrise la comandă provocînd o aversiune greu de şters din minţile oamenilor.

 

Organizarea, la rîndul ei, contribuie negativ la întreţinerea establishment-ului. La nivelul educaţiei profesionale, elevii şi studenţii sînt învăţaţi să devină solişti. Dacă se întreabă cineva de ce Germania, de pildă, are cele mai bune orchestre din lume, răspunsul nu e de găsit doar în disponibilitatea financiară generoasă a bugetului către cultură, dar şi în tradiţia cîntatului împreună. De mici, copiii sînt învăţaţi să se adune în ansambluri. Nu afirmarea zgomotoasă a personalităţii şi a talentului nativ e importantă, ci bucuria întîlnirii cu ceilalţi. Dacă la noi termenul „concertare“ accentuează dimensiunea confruntării, în Occident pare mai atrăgător sensul de „laolaltă“. Paradoxal, nu de puţine ori, ansamblurile camerale indigene sînt formate tot din solişti, ajunşi fiecare la maturitate pe cont propriu şi care îşi extind preocupările şi cariera prin iniţiative cu rezultate altfel lăudabile. Desigur că ar fi o utopie să ne imaginăm în România o sală de concert pentru muzica de cameră într-o clădire special amenajată şi de o anvergură apropiată aceleia destinate concertelor simfonice, aşa cum se întîmplă la Filarmonica din Berlin. Remorcarea acestui gen la manifestările simfonice nu mai poate fi însă o politică de urmat. Deşi concertele camerale sînt numeroase (o dovedesc şi stagiunile celor două instituţii muzicale principale din Bucureşti – Filarmonica şi Radioul), rareori acestea sînt grupate tematic sau urmăresc o strategie aplicată de comunicare cu publicul, programele rămînînd mai mereu la libera alegere a interpreţilor. Dincolo de orice formă de idealism, avantajele muzicii de cameră sînt cît se poate de practice: mai multă variaţie în alcătuirea stagiunii, deci o ofertă mai bogată pentru ascultători; un repertoriu flexibil, de unde rezultă motivaţii noi pentru muzicieni; introducerea de compozitori mai puţin cunoscuţi şi lărgirea perspectivei asupra celor consacraţi, ştiut fiind că muzica de cameră reprezintă deopotrivă atelierul de lucru şi articularea deplină a limbajului sonor.

 

Pe drumul lung de la furia verbală a reformării societăţii româneşti la transformarea sa reală, o iniţiativă demnă de remarcat în discretul domeniu al muzicii de cameră o reprezintă „Stagiunea de Marţi Seara“, de la Filarmonica „George Enescu“, un ciclu de concerte care se vrea puţin altfel. În lipsa unei orchestre de cameră independente şi cu stagiune permanentă proprie – aşa cum se întîmplă la Radiodifuziune –, Ateneul realizează, prin evenimentele de la Sala mică, o continuitate şi un reper pe întreaga durată a anului. Programele sînt alcătuite după criteriul variaţiei modulare şi al afirmării de solişti şi ansambluri tinere. Violoncelul – instrumentul principal – apare în recitaluri alternativ cu cvartetul de coarde, harpa şi pianul. Li se adaugă, o dată pe lună, proiecte mixte de muzică, teatru şi poezie. Acestea din urmă, originale şi neobişnuite în peisajul muzical românesc, se bucură de un succes care a dus şi la reluări. „Stagiunea de Marţi Seara“ mai cuprinde şi cîteva recitaluri de lied, un gen el însuşi neglijat în interiorul muzicii de cameră. Căutînd să ridice nivelul interpretativ, artiştii invitaţi sînt nu doar tineri, dar şi cu referinţe profesionale confirmate anterior. Astfel se doreşte revigorarea unui vechi principiu al Filarmonicii, conform căruia: „la Ateneu nu se debutează“.