OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu s-ar zice ca ne plictisim si nu avem ce concerte sa audiem. Acasa, in papuci in fata televizorului, cu ochii atintiti spre cine stie ce sala faimoasa de concert, unde nu vom ajunge probabil niciodata, sau cu urechile ciulite la difuzoarele ce transmit cine stie ce inregistrare istorica, cu si mai faimosi muzicieni, la care, orice s-ar intimpla pe lumea asta, vom avea acces datorita posibilitatii imaginatiei noastre de a calatori, in timp si spatiu, nelimitat. Nu mai mentionam puzderia de DVD-uri, casete, discuri, benzi, atitea forme electronice de a ne muzicaliza incit, uneori, ne trece cheful si de muzica. Muzica. Muzica, precum acele frumoase Cintece fara cuvinte, minunatul ciclu de piese pentru pian al lui Felix Mendelssohn Bartholdy. Cel caruia ii datoram redescoperirea lui Bach, Johann Sebastian. Muzica si cuvintele. Este unul din marile avantaje ale noastre, fata de lumea „dobitoacelor“ – un cuvint cumva si simpatic cindva, cind ne refeream cu duiosie la lumea „celor care nu… cuvinta“ – ca ne putem imagina orice si putem visa oricit. Revenind la lumea reala, unde Sarbatorile Pascale ne prilejuiesc recvieme peste recvieme, dupa ce ani in sir am suportat si Trandafirii Doftanei si Grivita noastra si Stejarul din Borzesti – „Dar erau si pasaje lirice frumoase, draga, zau asa…

Acum fac toti pe anticomunistii, dar atunci nu zicea unu pis…“ – , ultimul urmind sa fie cel al lui Faure, chiar in Vinerea Mare, programat la Ateneul Roman. Si ca tot pomenim de concerte care-o-sa-fie, ne ingaduim sa recomandam melomanilor care apuca sa citeasca si aceste divagatii – cam „de post“, e adevarat… – un foarte frumos recital, unde protagonist va fi un mare pianist roman – cel putin noi il consideram asa, chiar daca nu beneficiaza si de galoanele gloriei si rangului pe care le-ar merita pe deplin –, numit Viniciu Moroianu. Viniciu Moroianu va cinta pe 25 aprilie piese de Bach, Bentoiu – o lucrare compusa la 20 de ani, practic necunoscuta, si sonata Waldstein de Beethoven, spre bucuria noastra ca vine 1 Mai Muncitoresc si o sa avem iar zile libere, cu liliac inflorit si privighetori care cinta de mama focului. Oare de ce se zice de mama focului si nu a apei, nu stim, dar am putea afla, nimic nu este definitiv si etern pe lumea asta, unde melomanul Vlahuta se entuziasma cu adevarat, alaturi de „vechiul“ Caragiale, la sonatele si simfoniile „babacului“, adica ale lui Beethoven.

Da. A venit primavara, lumea se bucura de soare, de muzica si de un nou guvern bicolor, spre nefericirea celor care dorm infasurati in tricolor si au interese monocolore si monocorde: banii, banii ca muzica sferelor inalte. Si totusi, dincolo de acrele si ironicele noastre paranteze, bemolizate de incalzirea vremii si magnoliile care au dat in floare – cea mai mare si frumoasa, uriasa putem spune, se afla pe strada Dragos Voda, nu departe de statuia lui Tudor Vladimirescu de pe Strada Eminescu, in curtea unei gradinite, unde a locuit un farmacist austriac, iar alaturi a dormit citeva nopti Panait Istrati, la familia socialistului basarabean Arbore… – isi face cu adevarat simtita prezenta si muzica. Ce sa facem cu ea, cu muzica? Dar cu restul?

Un recital de pian cu piese de Brahms (doua Rapsodii), Chopin (trei Nocturne), Ravel (Sonatina) si Kreisleriana lui Robert Schumann l-a avut ca protagonist pe Iosif Ion Prunner. Un bun muzician, la rindul lui, cu rare aparitii individuale, din pacate, faptul ca si-a gasit menirea in a dirija corul Filarmonicii „G.Enescu“ probabil ii sustrage entuziasmul de a mai concerta de unul singur. Faptul ca in ultima vreme am tot urmarit si ascultat muzicieni buni, dar care nu fac si cariera internationala ne face sa avansam si alte meditatii in jurul acestor rasuceli ale destinului. Cine si cum decide pentru viata – sau, in cazul de fata, cariera muzicala – a fiecaruia dintre noi? De ce Dinu Lipatti sau Radu Lupu au ajuns pe culmile gloriei internationale, iar talente la fel de inzestrate, precum Valentin Gheorghiu sau Dan Grigore, sint mai putin faimoase pe plan mondial? Nu credem ca doar „talentul“ sau „geniul“ sint cele care decid. Ar mai fi si o sumedenie de alti factori, unii ce tin de hazard si noroc, altii ce tin de puterea si tenacitatea fiecaruia „de a razbi“ . in viata. Recitalul lui Iosif Ion Prunner a fost remarcabil – si nu o pacaleala de 1 aprilie – asa cum cel al lui Viniciu Moroianu va fi la fel de frumos. Nu avem nici o indoiala.

Simfonicul de saptamina trecuta a fost mai putin spectaculos. Sub bagheta dirijorului Radu Popa au rasunat Simfonia nr.3, Capriccio Clasicco a contemporanului nostru Dan Dediu, Suita din baletul Spartacus de Aram Haciaturian si Concertul in re major pentru flaut si orchestra op 283 al lui Carl Reinecke. Avindu-l ca solist pe flautistul Ion Bogdan Stefanescu. Faptul ca de la inceput sala nu a fost plina, cum este de obicei in ultima vreme, a fost un avertisment. De ce ? Probabil si numele protagonistilor nu inspirau mari pasiuni, probabil nici piesele alese pentru concert nu sint dintre favoritele melomanilor. Ca sa nu spunem ca si instrumentele au ierarhiile lor, la valori interpretative egale, pianul sau vioara vor avea cistig de cauza in fata harpei sau oboiului, sa spunem. Personal nu avem idiosincrazii fata de instrumente, tot cu titlu de confesiune putem adauga ca nu mergem neaparat la concerte doar pentru prestigiul unor nume zanganitoare sau popularitatea unor piese de concert.

Si atunci? Atunci intervin, ca de atitea ori, factori aleatorii si subiectivi. Dincolo de toate acestea ramine muzica si ce vine spre noi dinspre podiumul de concert. Faptul ca grupajul ultim de la Ateneu nu a avut acelasi succes de public ca altele spune ceva nu doar despre preferintele noastre, dar si despre prejudecatile cu care operam in receptarea muzicii. Simfonia lui Dan Dediu nu era rea. O piesa de un postmodernism ponderat, unde armoniile in dulcele stil clasic erau intretesute savant cu interventiile picante ale alamurilor sau au fost colorate de un oftat vocal al intregii orchestre, inclusiv al dirijorului, ceea ce a adus o nota de simpatie suplimentara. Concertul pentru flaut a fost corect interpretat de un bun si experimentat instrumentist, dar fara sa scoata mai mult dintr-o partitura cuminte, altminteri. Ar fi fost sa fie Spartacus-ul lui Haciaturian, un inventiv si prolific compozitor sovietic, din aceeasi scoala care i-a dat si pe Prokofiev si Sostakovici, dar fara sa aiba si rafinamentul lor. Au fost momente bune sub conducerea muzicala a lui Radu Popa, dar parca a lipsit ceva, fara sa stim bine ce anume. Ca sa plecam infiorati sau satisfacuti pe deplin.