Thomas Beecham a rămas în
istoria muzicii mai puţin pentru meritele sale de dirijor – altfel
deloc neglijabile –, cît pentru vorbele de duh, răspîndite
apoi cu hărnicie de grupurile cărora se întîmpla să le
dea satisfacţie. Dacă în privinţa oricărui instrumentist
sau cîntăreţ părerile pot fi împărţite – cu forţa
de convingere a argumentului sau a înjurăturii –, există un
personaj negativ de serviciu, un fel de ţap ispăşitor şi deloc
inocent, care încasează de la toţi în mod democratic:
muzicologul. Beecham îl vedea ca pe „un om care ştie să
citească muzica, dar nu o aude“. Deşi muşcătoare, ironia sa
păstrează totuşi o urmă de fairplay, făcîndu-i acuzatului
concesia alfabetismului, chiar dacă ulterior pare să nu-i
folosească la nimic.
Povestea e veche de cînd lumea,
mai exact, de cînd lumea are ultimul cuvînt. În
Antichitate, de pildă, oamenii care se ocupau cu muzica se chemau
filozofi, hai să le spunem protomuzicologi. Impulsul revendicării
de la istorie ar putea părea facil, dacă medicina n-ar fi rămas în
urmă în privinţa combaterii şi a prevenirii maladiei care
bîntuie la fel de răvăşitor şi acum, ca şi atunci. Pe
scurt, avem două tabere întărite ideologic şi
ireconciliabile: a muzicologilor şi a interpreţilor. Anticii nici
n-ar fi stat pe gînduri: primii sînt adevăraţii
muzicieni, pentru că se ocupă cu aflarea adevărului şi studiul
esenţelor, pe cînd ceilalţi, oricum ai răsuci-o, nu sînt,
pînă la urmă, decît nişte meşteşugari. Mai tîrziu,
pe la 1500, respectatul Tinctoris lua pentru prima dată în
calcul muzica „sunată“ – spre mirarea lui Beecham – şi îşi
lăuda contemporanul, pe Ockeghem, unul dintre primii compozitori
demni să fie amintiţi printre scheme cu planete, calcule matematice
subtile şi armonia sferelor. De aici n-a mai fost decît un pas
pînă la ridicarea în grad in corpore a tuturor
instrumentiştilor, deveniţi şi ei „musico“ şi deosebindu-se
doar prin atributul „pratico“, opus lui „teorico“. După
acest pui de revoluţie proletară avant la lettre, filozofii
sunetelor şi-au pierdut iremediabil privilegiile şi au intrat
într-un vîrtej al căutării identităţii, din care nu
au ieşit nici astăzi, spre deliciul duşmanilor de clasă. Din
„musico“ ei au ajuns „musico teorico“ – ce pleonasm oribil!
–, dar numai pentru ca, peste puţină vreme, capcana tautologiei
să se dovedească a fi o şi mai inacceptabilă contradicţie:
muzica se cîntă, este vibraţie, trăire, nimic mai străin de
ea decît pierderea în chiţibuşuri!
Să nu ne imaginăm că demnitatea
intelectuală nu le-a fost serios zdruncinată. Huliţi, criticaţi,
neintegraţi, muzicologii se adună de vreo două secole în
comunităţi paralele şi de vreo sută de ani în universităţi
şi cugetă traumatizaţi asupra rostului lor pe lume. Fie că se
trezesc în fundătura aridităţii analitice, fie că,
pacifişti şi idealişti, îşi oferă roadele
„practicanţilor“, dar nu primesc în schimb decît
ignoranţă, muzicologii stau prost cu psihicul, mai ales că nici
între ei nu se iubesc prea tare, polemicile alimentînd
generos presa de scandal.
De curînd, l-am auzit pe un
profesor german spunînd că muzicologia nu e o meserie, ci o
predispoziţie, o vocaţie şi pregătirea pentru o ocupaţie
propriu-zisă. Asta se întîmpla în faţa unui
amfiteatru plin cu studenţi de anul I. (Dacă ar fi spus-o în
România, nu ar fi avut, ce-i drept, probleme în a se face
înţeles. Ca şi în cazul studenţilor de la filozofie –
un alt domeniu tot mai imponderabil –, la noi prea puţini
absolvenţi ajung să aibă o carieră ştiinţifică sau măcar
academică, reprofilîndu-se, în schimb, parţial sau
total, mai aproape sau mai departe de disciplina de la care au
pornit.)
Arhiva proceselor s-ar putea rezuma la
următoarele rechizitorii:
1. Muzicologul este, prin natura sa,
dispensabil.
Argumentul sună cam aşa: un concert
poate avea loc fără program de sală, dar nu şi fără cei care
cîntă. Sau, mai extins: Beethoven rămîne Beethoven, cu
sau fără Thayer (cel mai important biograf al său).
De unde această convingere? Acuzatorii
pornesc de la două premise, una implicită şi cea de-a doua
explicită. Prima priveşte reflecţia asupra artei drept activitate
secundară şi la limită inutilă. Muzica se consumă în
prezenţa sa sensibilă, în jocul sunetelor. Desigur, efectele
lor pot fi multiple, de la stări emoţionale pasagere pînă la
imaginarea unor scenarii întregi, dar persistenţa în
orizontul conceptual miroase suspect. Dacă cineva s-ar grăbi să
tragă concluzia că la mijloc s-ar găsi vreo teamă ancestrală în
faţa necunoscutului, se înşală amarnic: a doua premisă,
formulată explicit, afirmă că a gîndi, a vorbi sau a scrie e
la îndemîna oricui: „eu pot să fac ce faci tu, dar tu
nu poţi să faci ce fac eu“.
2. Muzicologul este, prin faptele sale,
nociv.
Din nevoia firească a simplificării,
adversarii suprapun categoria muzicologului şi pe cea a criticului.
Dovezile stau la îndemînă – lista victimelor este atît
de lungă încît însăşi memoria colectivă a ajuns
martorul principal. Dacă Beecham le acordă clemenţă, privind
drept congenital handicapul surzeniei, alţii nu se sfiesc să le
găsească intenţii diabolice programate. Nu solistul a cîntat
prost, ci criticul nu îl înghite. „Teorico“ îşi
trădează, deci, propriile principii şi schimbă argumentul cu
frisonul, iar criteriile cu instinctul revanşei. Într-o lume a
subiectivităţii necesare, lui i se cere deplina echidistanţă,
orice abatere echivalînd cu neprofesionalismul sau ipocrizia.
3. Muzicologul nu este muzician.
Particula „muzică“ din denumirea
ocupaţiei acuzatului apare ca un împrumut echivalent unui
abuz. Nu toţi zidarii sînt pictori. Atacul se concentrează nu
doar asupra funcţiei, a finalităţii şi a utilităţii
muzicologului, ci îi ţinteşte nedisimulat identitatea. Odată
cu impunerea acestui cap de acuzare, apărarea este dezarmată
definitiv. Un vechi proverb ne spune că aceia care nu pot cînta
la nici un instrument se fac dirijori şi cei care nu reuşesc nici
aşa ajung muzicologi.
În Occident, marile şcoli de
specialitate aparţin de universităţi şi nu de conservatoare,
experienţa practică fiind deci nulă. Cu demnitatea şi autoritatea
confiscate, din muzicolog rămîne doar „...olog“, o
vocabulă echivalentă cu condamnarea la o bine meritată luare peste
picior.
Ce fac muzicologii? Obişnuiţi cu tot
felul de crize, probabil că destul de bine. În definitiv, nici
Mourinho nu a fost fotbalist.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters