OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Razvan Tupa
Corpuri romanesti
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Poezie“,
Bucuresti, 2005, 120 p.
Contine CD.

Dintre cele cinci volume de poezie recent aparute la editura Cartea Romaneasca, patru apartin unor reprezentanti ai asa-numitei generatii milenariste. Nici unul dintre ei nu se afla la debut. Tuspatru – Claudiu Komartin, Dan Sociu, Razvan Tupa si Elena Vladareanu, in ordine alfabetica – sint cunoscuti de cititorul de specialitate. Si nu scriu „specialitate“ din emfaza sau din condescendenta gratuita, ci pentru ca, astazi, cititorul de poezie ocupa, la fel ca, de pilda, cel de entomologie, psihopatologie sau ihtiologie, o franja demografica ingusta, a unor marginali pasionati, lipsiti de imagine publica, pierduti in masa zgomotoasa a societatii de consum. E drept, cititorul de poezie este cel mai adesea poet si el, sau macar poet ratat. in raport cu alti membri de club, fanii cercului poetilor au motive suplimentare de orgoliu: poezia e un act de limbaj abstract si sofisticat, elitist – un semnificant –, si nu oricine poate fi, ca sa parafrazez o sintagma la moda, „om de poezie“. Apoi, poezia mosteneste, la noi, parte din averea simbolica lasata cu limba de moarte de o augusta traditie literara, de la Eminescu pina la Nichita Stanescu sau Mircea Cartarescu.

Paradoxul este, insa, ca poetul nu se multumeste, in principiu – si bine face –, cu iconodulia fanului sau cu iconoclastia vreunui posedat aciuat prin holul cutarui sediu de cenaclu literar; astazi, mai ales, poetul roman are nevoie de public, vrea scena si, pentru a o avea, e gata sa se angajeze in slujba fara simbrie a spectacolului social care se inghesuie in canalele mediatice.
Asa se face ca trei dintre cei patru poeti cu care Cartea Romaneasca isi traieste o noua viata – hranita de un duh managerial proaspat la care spera sa se adape curind poezia romaneasca in general – sint mai cunoscuti ca publicisti decit ca poeti. Asta le este, de voie, de nevoie, meseria. Dar vocatia lor sint versurile, vreme de un secol si jumatate cea mai greu de inteles forma de manifestare spirituala si totodata cea mai nobila, de la Goethe pina la transformarea avangardei artistice din flacara letala in jar bun pentru rumenit retorici publicitare.
Razvan Tupa este decanul de virsta al celor patru poeti tineri publicati in noua colectie de poezie a Cartii Romanesti, la aproape 31 de ani. Apoi, pentru ca poetul declarase undeva ca toate volumele lui de poezie vor purta de atunci incolo acelasi titlu, Corpuri romanesti. (intre timp, in colectia de samizdat a lui un cristian, poetului si moderatorului clubului de poezie de joi seara din Club A i-a mai iesit brosura Corpuri romanesti. Manele pentru mai tirziu). Iar mie imi place, mai ales la un scriitor, consecventa oricind
metamorfozabila in obsesie.

- Ce sint corpurile romanesti
Corpuri romanesti, asadar. in urma lecturii Fetis-ului, ca si a excelentei dari de seama a lui Paul Cernat despre poezia „milenaristilor“ aparute mai demult in paginile Observatorului cultural, pot rezuma – rezumat devenit acum, in fata acestui nou volum, ipoteza – trasaturile poeziei lui Razvan Tupa in urmatoarea enumerare: solara, epifanica, discursiva pina la aluvionar, calina, dar si coerenta ca proiect, consecventa, grava pina la apropierea de misticism. Ce avem acum? in primul rind, expresia unei nevoi de sistematizare, de teoretizare, asemanatoare celei care-l adusese pe scena manifestelor pe Adrian Urmanov.

Insa, asa cum remarcam altadata, Razvan Tupa nu-si poate transfera puterea persuasiva detinuta de propria persoana pe hirtie, in proza argumentativa. „Consideram – scrie el impersonal si deci obiectiv intr-un soi de prefata – corpul romanesc o dimensiune primara a actului poetic, momentul formarii unui discurs poetic de la nivelul comunicarii cotidiene.“ Un discurs nu se poate forma, intr-un moment, „de la“. Dar imprecizia e minora; am inteles: exista un spatiu, intre individ si societate, care poate fi umplut cu poezie. Este vorba, desigur, despre societatea urbana si despre un spatiu pe care fiecare individ il ocupa in virtutea situatiei sale ontologice si psihologice de fiinta/suflet individual(a). Dar, daca alunecam pe firul definitiilor poetice ale corpului romanesc, ne pierdem: „un corp romanesc este celalalt/ caruia ii transferi tot ce esti/ la scoala toti aveam un var/ care vazuse care facuse era corpul romanesc/ al fiecaruia dintre noi [...]“, „un corp romanesc stie sa nu aleaga i se pare/ ca atunci n-ar putea sa-si mai scuze durerile comode“.

Sau, tot in cuvintul inainte al autorului: o declaratie belicoasa a lui George Bush la adresa lui Saddam Hussein, facuta in 2003, este „mai degraba un corp romanesc, o constructie patetica inexacta al carei rost este afirmarea si sondarea realitatii care te depaseste“. Nu stiu cum poti afirma si sonda o realitate care te depaseste, dar inteleg ce inseamna, in aceste ultime trei contexte, corpul romanesc: ceea ce Donald Winnicott numeste „sinele fals“, o constructie care-ti paraziteaza fiinta, hranindu-se din efortul ei de a se apara de propriile posibilitati: varul linga care-ti ascunzi neputinta, indecizia ca scuza pentru lipsa de angajament – alibiuri, ce mai: „intre fals si autentic diferenta este doar de consistenta (aderenta) – nu pot sa ocupe acelasi loc doua corpuri in acelasi timp. Unul dintre ele este fals, ori sint un singur corp“. intrebarea mea este de ce un mesaj atit de simplu este supus unor anamorfoze atit de complicate?

- A o suta cea mai frecventa pata
Pentru ca, trebuie spus, volumul lui Razvan Tupa m-a dezamagit. in primul rind, in raport cu asteptarile mele de la un al doilea volum, al unui poet deja format, cu activitate, deci si cu experienta literara sustinuta. Noutatea poeticii lui Razvan Tupa fata de cele ale colegilor sai postmodernisti de inspiratie optzecista, ale neo-expresionistilor modernisti si ale mizerabilistilor contraculturali sta intr-un aliaj de mcluhanism cu imagism. Nu e nici un rau in a nu fi revoltat, ba chiar, avind in vedere aversele recente de cruzime textual-sexuala care au crescut la cote alarmante continutul de umori al unor volume recente de poezie, e salutar.

Dar reflectia cotidian-mediatica din poemele lui Razvan Tupa ramine marginala, nu e metabolizata, pentru ca organul poetic al poetului nu se hraneste cu armaggedonism pe filiera McLuhan-Baudrillard-Virilio-Fukuyama; nici cu acrimonie escatologica sau cu anxietate depresiva. Dimpotriva, ceea ce afirma cu prisosinta poezia lui este o reconciliere prin semne (poetice) cu o lume de simulacre.
Viziunea lui Tupa – pentru ca poetul are intr-adevar viziune – este una a unei lumi in care fiecare obiect-gadget poarta urme ontologice. Dero nu poate scoate chiar si petele ontologice ale obiectelor care ne umplu existenta – aceasta este vestea buna adusa de poezia lui Tupa. Pe ele, pe aceste pete, vine poezia sa le culeaga si sa le duca la destinatie patrimonializindu-le, ca un mijloc magic de transport in comun. Michel de Certeau, citat undeva de poet, scrie in Cultura la plural ca, in Grecia, mijloacele de transport se numesc metafore.

Poetul lui Tupa este un calator cu autobuzul, cu tramvaiul, cu metroul, nu per pedes ca romanticul, nu pe loc, asemenea simbolistului modernist, si nici cu automobilul proprietate personala, ca postmodernul. in autobuz, eul poetic suporta o spectralizare care-l identifica cu ceilalti, cu lucrurile, cu fluxul urban, punindu-l in contact cu „realitatea“, dar nu la modul agonal in care acest contact devine, la mizerabilisti, full contact sau delir. Poezia lui Tupa afirma un eu reticular, inainte de toate – metafora firelor de retea este filata de-a lungul intregului volum. Mergind pe sirma, poetul lui Tupa ar putea fi vazut ca funambul, dar, spre deosebire de poetul lui Ianus, de pilda, pericolul caderii in gol e abolit: poezia lui Tupa are oroare de vid. Realitatea insasi e reticulara, poetul inainteaza pe un fir, dar, daca se dezechilibreaza, cade in plasa moale, pe cit de densa, pe atit de trainica, a unei lumi solare, niciodata uitate de lumina si de linistea permanentei, in chiar inima precaritatii lumii de efemeride: „muzicuta alba a muteniei“ este imaginea emblematica a Corpurilor romanesti.

- De ce nu pot fi Corpurile romanesti manechine
Dar nu conditia butaforica a materialitatii cotidiene descurajeaza aici cititorul. Razvan Tupa isi cultiva cu incapatinare – senina si cu atit mai rezistenta – obscurizarea ca si stingacia tropica, sintactica si morfologica. Am nenumarate astfel de exemple: „tu stii ca seara semeni cu visele mobilei“, „influorescenta“, „punctul de sprijin pentru tine atunci ti se pare ca ar fi aerul/ toata exultarea de care dau dovada peretii“, „tu trintesti portiera sau ce-ti este la indemina“, „reusita linistii in actiune“, „cum fiecare inca mai sintem mai mult decit simpla uitare“ (nec plus ultra, n.m.), „pina la hidratarea completa cu miscare“, „ne impinge sa plonjam in liniste“ etc. Fata de Fetis, exista insa poeme echilibrate din punct de vedere formal, mai ales in ultima sectiune, intitulata „acte de poetica netextuala“. Aici, impactul imaginilor epifanice al caror specialist este Razvan Tupa creste remarcabil: „cu virful limbii auzi radacinile dintilor/ in echilibru solid inchid/ deschid o structura de rezistenta“; „privirea asta/ in care zace lumea este numai explozie“.

Are viziune, are talent, are caracter, are credinta: lui Razvan Tupa ii lipseste, din pacate, limpezimea. La virsta la care nu mai poti fi iertat si incurajat ca tinara speranta, el trebuie sa invete nu numai sa tematizeze firescul, nu numai sa-l indemne pe cititor sa deschida ochii pentru a primi pe retina frumusetea lumii vii, ci sa scrie firesc. Lipsit de violenta, „actul“ sau poetic poate ramine doar fericita intentie a unui prea indelung preludiu.