Autor: 
Categoria: 
Departe de încrîncenarea luptelor literare, indiferent la aşa-zisele centre de influenţă şi jocuri de culise, m. duţescu a debutat cu un volum de versuri în 2010, la Editura Cartea Românească: şi toată bucuria acelor ani trişti. Tînărul arhitect vorbeşte cu detaşare despre cum e să fii, printre altele, scriitor mai mult din întîmplare, dar nu întîmplător.
De ce m. duţescu şi nu Mihai Duţescu?
Există un scriitor membru USR şi mult
mai în vîrstă decît mine, cu nume aproape identic,
iar cei de la editură m-au rugat să caut o altă variantă de nume.
Nu aveam nici o idee de pseudonim, mi se părea aiurea orice aş fi
ales. Drept urmare, m-am gîndit că dacă las doar m. duţescu,
e mai în spiritul a ceea ce scriu, e sec, minimalist, şi aşa
a rămas.
Pe coperta a patra ai un text al
poetului Adrian Urmanov, actualul părinte Serafim. Cum ai dat de el
sau cum a dat el de tine?
A fost o chestie rapidă şi destul de
ciudată. Tot de la editură mi-au cerut referinţe critice pentru
carte şi, debutant fiind, nu prea ştiam cum să fac, de unde să le
iau. De la Urmanov îmi plăcuse foarte mult sushi, ultimul lui
volum – care e una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am
citit în viaţa mea –, aşa că am zis OK, hai să încerc.
Am trimis un e-mail aproape în neant, neştiind dacă el mai
accesează adresa aia pe care o găsisem eu sau dacă mai foloseşte
mailul. I-am zis: „Uite, am cîştigat concursul de debut
Cartea Românească şi mă gîndeam dacă vrei să-mi
scrii pe volum“, sau ceva de genul. Nu prea ştiam cum să mă
adresez unuia ca el şi am făcut-o abrupt, fără formulă de salut,
fără nimic. Mi-a răspuns imediat – cînd am deschis mailul
ţin minte că-mi tremura mîna pe mouse. Mi-a zis să-i dau
fişierul să-l citească, iar după cîteva zile mi-a trimis
textul de pe coperta 4. Cu toate astea, încă eram stresat,
fiindcă nu aveam decît un text şi mi se ceruseră 2-3. M-am
gîndit ce cărţi mi-au mai plăcut, dintre cele scrise de
oameni la care puteam apela: V. Leac era logat pe mess, l-am
întrebat, a acceptat şi a trimis un text scurt în care
mi-a făcut cadou un vers dintr-o poezie de-a lui. Iar cu Adrian
Schiop a fost simplu, ştiam că-i place cum scriu şi oricum voiam
neapărat să fie şi un prozator, aşa, pentru sufletul cărţii
mele.
Tot volumul a fost postat iniţial pe
clubliterar?
Nu, am pus doar cîteva poezii,
cele de care nu eram sigur. În urma feedbackului, am renunţat
la unele, altele, în schimb, au rămas.
Cum ai ajuns să scrii? În
Alexandria, erau grupări literare, lecturi, cenacluri?
Nu, nici cinematograf nu e în
Alexandria.
E o casă de cultură...
…în care cînta răposatul
Liviu Vasilică, artist popular onorabil, dar cam atît. Ah, mai
era şi discoteca… sau discoteca era în Casa de Cultură...
În sfîrşit, prima dată s-a întîmplat să
scriu prin adolescenţă nişte povestiri pe care un verişor mai
mare, student pe-atunci la Sociologie, mi le-a luat fără să-mi
zică şi le-a trimis la România literară.
La poşta redacţiei?
Da, de unde am şi primit un răspuns
flatant, semnat de doamna Constanţa Buzea. Scria că nu crede că
autorul are doar 16 ani, că nu se poate aşa ceva, atîta
sensibilitate şi matu-ritate, în fine... Am şi-acum revista,
am găsit-o printr-un sertar pe la mama pe-acasă.
Îmi place că eşti relaxat.
Alţii îşi ţin aceste dovezi înrămate, tu ai găsit
debutul pe la mama pe-acasă. Verişorul te-a anunţat că venise şi
răspunsul?
A venit el de la Bucureşti direct cu
revista, să-mi facă o surpriză. „Vezi, ia uite ce zice, să mai
scrii!“
A trimis numai textele tale sau şi
pe-ale lui?
El deja primise un răspuns la fel de
flatant cu cîteva luni înainte, de unde ideea să trimită
şi textele mele. Ulterior, a şi publicat o carte pe la 20 de ani,
nişte poezii mai tradiţionale, frumoase, un fel de parnasianism,
însă de atunci n-a mai scris poezie. În ce mă priveşte,
a fost doar un mic episod care, privit acum retrospectiv, îmi
dau seama că avea legătură cu transformările care se petrecuseră
cu mine ca adolescent. Fusesem pînă atunci un copil blazat şi
aparent insensibil la lucrurile din jur; dacă citeam, citeam pentru
şcoală şi nimic mai mult. Ei bine, din momentul acela, am început
să citesc şi altceva. Am citit, de exemplu, Kafka. De scris, însă,
n-am mai scris nici un text literar timp de 13 ani. Pînă la
28-29 de ani, n-am mai scris nimic în afară de eseuri şi
articole de specialitate.
Din cauza studiilor?
Cam aşa ceva. N-am mai avut nici răgaz
şi nici disponibilitate mentală să scriu sau să citesc
literatură. Şi nici n-am mai simţit nevoia.
Cînd te-ai reapucat de scris?
În noiembrie 2008. Atunci s-au
suprapus cîteva evenimente care au dus la nişte încercări
literare, versuri, fragmente de proză etc. Tot atunci am reînceput
să citesc, iar după cîteva luni am aplicat pe clubliterar.
Cum ai aflat de clubliterar?
Mă prinsese foarte tare noua jucărie,
scriam aproape zilnic, citeam, şi aşa am dat inevitabil peste club.
Pentru ceea ce numim astăzi literatura
anilor 2000, clubliterar.com e un grup selectiv şi elitist care
funcţionează ca un fel de cenaclu virtual şi, respectînd
proporţiile, ceea ce reprezenta pentru mulţi poşta redacţiei României literare reprezintă azi clubliterar. Cine te-a
recomandat (intrările se fac prin recomandări din partea
membrilor)?
Nu m-a recomandat nimeni. Se poate
intra şi dacă nu te recomandă nimeni şi, iniţial, aşa am făcut,
am trimis un e-mail cu texte la adresa lor oficială, dar nimic. Nici
măcar un răspuns. Văzînd asta, m-am uitat prin lista
membrilor unde am găsit adresa lui Claudiu Komartin; îmi
plăcea de el, părea implicat, comenta, aşa că i-am scris un
e-mail. Vreo săptămînă am stat ca pe ace, dar n-am primit
nici de la el răspuns. De data asta, i-am scris din nou şi i-am
zis: „Nu te supăra că insist, dar voiam să-ţi zic că eu am
aproape 29 de ani, sînt OK, pot înţelege dacă-mi spui
că textele astea sînt proaste, pentru că scriu de foarte
puţin timp, doar atît, zi-mi, ca să ştiu“. Atunci, în
sfîrşit, mi-a răspuns, mi-a zis că nu sînt proaste,
doar că trebuie să scriu cît mai mult şi să citesc cît
mai mult. Deşi acum mi se pare evident, atunci mi-a apărut aşa, ca
o mare revelaţie. Am început aşadar să citesc temeinic şi,
bineînţeles, la kilogram, fără nici un fel de discernămînt.
M-am dus la librăria Muzeului Literaturii şi am cumpărat cam tot
ce-am găsit pe acolo. Citeam orice, cărţi bune, cărţi proaste,
iar după trei luni, am trimis alte texte pe adresa neutră şi
oficială a clubului, m-au supus la vot şi m-au primit.
Eşti arhitect. Cît te ajută
asta în scris?
În mod direct, nu mă ajută.
Sigur, cineva ar putea spune „aha, arhitect, deci pragmatism, ochi
pentru detalii, asocieri vizuale puternice, structură clară,
parcimonie stilistică (după cum şi arhitectura modernă)“ etc.,
dar astea nu sînt esenţiale, mai ales că se regăsesc şi la
alţii care nu sînt arhitecţi, la fel cum există şi
arhitecţi (unii profesionişti admirabili) care se încalţă
cu şosete de culori uşor diferite şi ţin pe loc şantiere din
cauză că ei sînt cu capul în nori sau nu reuşesc să
se decidă asupra unui detaliu de solbanc. Pînă la urmă,
privită la modul ideal, arhitectura e cea mai veche artă, însă
rămîne în acelaşi timp o profesie extrem de realistă.
Asta înveţi încă din primele ore la facultate, că tot
ce desenezi acolo trebuie să aibă puternice cono-taţii conceptuale
şi să fie un proiect vizionar şi estetic valid, adecvat timpului
tău, dar în acelaşi timp să fie dureros de concret. Să
poată fi pus în operă mîine dacă s-ar putea, să poată
fi construit în limitele unui buget strict şi cu anumite
limitări tehnologice, legislative şi urbanistice. Iar dacă şase
ani de zile în facultate, plus a-nii de lucru de după, mintea
ta funcţionează în felul acesta, probabil că şi scriitura
ta suferă anumite influenţe. Poate structurarea discursului, cum
spuneam mai devreme, sau eventual minimalism, dacă îţi place
Tadao Ando mai mult ca Ricardo Boffil, sau cinism cît încape,
dacă îţi place Rem Koolhaas, şi forţă vizuală, şi în
acelaşi timp realism, cît mai mult realism.
În altă ordine de idei, profesia
de arhitect, aşa cum e practicată în România anilor
2000 (dar nu numai), nu e chiar cel mai minunat lucru care ţi se
poate întîmpla, la o vîrstă la care foştii tăi
colegi tăi de liceu stau pe licitaţii on-line şi umplu casele de
pariuri în timpul săptămînii, asta ca să poată să-şi
facă weekendurile în Pacha BCN sau, după caz, la Moeciu. De
asemenea, tot ei te angajează să le proiectezi casele şi-ţi cer
coarne de cerb şi acvarii în living. Tu ieşi din şcoală cu
idealuri destul de mari, poate termini şef de promoţie şi faci un
doctorat, poate chiar studiezi o vreme pe-afară şi mai apoi
lucrezi, în timpul verii, în cîteva birouri
de-acolo şi în răstimpul ăsta faci tot posibilul să-ţi
găseşti resurse interioare şi să refuzi oferte de job în
L.A., într-unul dintre cele mai importante birouri de
arhitectură din lume, sau în Barcelona, convins fiind că
rostul tău e aici; poate ai participat la cîteva concursuri cu
proiecte semiutopice, superbe şi pline de poezie la o adică, la
unele poate ai fost nominalizat sau premiat, iar cînd toate
astea se termină şi dai piept cu realitatea din Bucureşti
oraş-capitală europeană, e dureros şi ustură. După cîţiva
ani, toate aceste frustrări ţi-ai dori să fie compensate cumva de
o activitate mai creativă, mai liberă. Ajuns seara tîrziu
acasă, frînt, venit de pe un şantier unde încerci să
faci totuşi cultură şi s-o strecori printre discuţii despre
buget, şedinţe de coordonare, instalaţii, probleme birocratice,
şpăgi etc., se poate întîmpla să ai nevoie de o
evadare puternică în ceva complet diferit de realitatea asta.
Poţi, desigur, să bei foarte mult sau să te droghezi, dar n-a fost
cazul meu. Mie mi-a fost suficient să mănînc cîte o
cutie mare de îngheţată cu praline în fiecare seară şi
să scriu un poem. Cam asta am făcut cu regularitate, timp de cîteva
luni, din momentul în care s-a declanşat tot ce s-a declanşat
şi aşa s-au adunat poemele din şi toată bucuria acelor ani
trişti.
Ai deja trei premii. Premiul pentru
debut al Cărţii Româneşti, Premiul „Iustin Panţa“ şi
Premiul Eminescu. Cît contează?
Eu sînt mulţumit că la
sfîrşitul anului trecut am scăpat de rate. De ipotecă, mai
exact, pentru că eram apăsat de perspectiva că, timp de 30 de ani,
am să dau rate la bancă şi am să le facilitez, cum ar veni,
doamnelor de la bancă bonusuri şi team building-uri, şi amanţi,
şi „casual Fridays“ din dobînzile pe care aveam să le
plătesc, lună de lună, cu obedienţă, muncind pe brînci.
S-a întîmplat ca, la sfîrşitul anului trecut şi
la începutul anului ăstuia, să am foarte mult de lucru. Poate
părea neverosimil, dată fiind recesiunea economică, dar tocmai
asta e explicaţia: odată cu oficializarea crizei, în a doua
jumătate a lui 2008, s-au făcut unele schimbări legislative care
vizau încetinirea speculei imobiliare, dar s-au trezit că
efectul e pe dos în unele cazuri; mă rog, detalii tehnice
care, de fapt, nu contează. Voiam să spun doar că premiile astea
au trecut undeva pe un plan mai îndepărtat la momentul
respectiv, fiindcă s-au suprapus cu truda mea de 14-16 ore pe zi,
întru îndestularea doamnelor de la bancă şi a amanţilor
lor. Iar faptul că, în fine, am reuşit să scap de credit
după 4 ani de la contractare, a fost adevărata mea bucurie.
Premiile sînt bune, dar, glumind un pic, vorba lui Leac, sînt
bune doar pentru bani, că, altfel, nu-ţi folosesc la nimic.
Desigur, sînt mîndru şi onorat că le-am primit; sînt
unii poeţi pe care îi admir şi care au primit aceleaşi
premii înaintea mea, iar numele meu alături de ei e
confirmarea faptului că cele 30-40 de poeme pe care le-am scris au
sens şi dincolo de creierul meu; sînt însă şi poeţi
buni, care nu le-au primit, sau poeţi mai puţin buni, care totuşi
le-au primit, şi aşa mai departe. Deci, departe de mine clasamente
şi disperări; n-am avut timp să fiu disperat cu premiile literare
pentru că toată disperarea mea a fost setată pe doamnele de la
bancă şi pe amanţii lor; nu m-am angrenat în discuţiile
interminabile care se desfăşurau în jurul meu pe marginea
anului literar 2010-2011, am avut altele pe cap. Am mai spus-o şi cu
altă ocazie, a fost ca atunci cînd eşti mic şi foarte agitat
şi uneori foarte obraznic, iar mama îţi spune: „Tu vezi-ţi
de treabă, fă-ţi temele, pentru că, dacă o să iei premiul I, o
să-l iei; dacă tot stai să te gîndeşti la el, n-o să-l
iei“.
Fotografie de Alice Drogoreanu
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters