OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cum o (mai) fi aratind un optzecist?“, asa s-ar putea numi interviul de fata, daca parafrazam titlul unui poem al lui Romulus Bucur. Fie ca mai scriu sau nu, fie ca mai scriu la fel ca altadata sau nu, optzecistii n-au parasit cimpul de lupta al literaturii. Editeaza reviste, carti, organizeaza festivaluri, se specializeaza in computere, mai bine zis isi traiesc istoria personala, care desigur nu seamana decit partial cu a celorlati.

Pentru Romulus Bucur povestea a inceput cu ani in urma la cenaclul „Junimea“, apoi la „Cenaclul de Luni“. A continuat cu volumul de grup Cinci (Editura Litera, 1982) si cu debutul individual in 1984 la Editura Albatros (Greutatea cernelii pe hirtie). Scriitorul a mai publicat volumele de poezie Literatura, viata (Editura Cartea Romaneasca, 1989), Dragoste &bravura (Editura Marineasa, 1995), Cintecel(e) (Editura Paralela 45, 1998), si volumul de cronici literare Poeti optzecisti (si nu numai) in anii ’90 (Editura Paralela 45, 2000). A primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania in 1984 si Premiul pentru poezie al ASPRO in 1998. Romulus Bucur este acum redactor-sef adjunct la revista Arca din Arad. Si, cum spuneam, istoria sa continua.


„Provincialismul nu e decit o chestiune de mentalitate“

Scriati intr-un scurt poem al dumneavoastra, in urma cu ceva ani: „si ai sa ajungi vreun bard judetean/ povestind despre curajul tau// din tinerete/ si despre prietenii tai poeti“. Va era teama de aceasta perspectiva? S-a implinit profetia pe care o faceati atunci?

Scrisesem poezia respectiva in anul 1978, pe cind eram student, si Florin Iaru, caruia i-o aratasem, mi-a spus ca e o pastisa dupa o poezie a lui Ovidiu Genaru (din volumul Patimile dupa Bacovia, pe care nu-l citisem inca pe atunci). Ideea cu bardul judetean era un cliseu. Unul existential, acela al artistului (sa-i spunem asa in lipsa unui termen mai adecvat) boem/alcoolic, genial, care nu si-a realizat capodopera si asa mai departe. Ce mi se parea (mi se pare si acum, de altfel) trist era faptul ca exista oameni care-si subsumeaza viata unui cliseu. Atunci era vorba (cit era) de teama, de ratare. Credeam ca aceasta inseamna sa te ingropi undeva intr-un fund de tara – am vazut-o si pe asta. Acum nu mai sint atit de convins de acest lucru: te poti rata si la Bucuresti, si la Paris, si, in general, oriunde ai chef s-o faci. A se citi: oriunde te-ai afla, daca nu ai destula forta sa faci ceea ce (simti ca) trebuie sa faci. Nu vreau sa spun prin asta ca realizarea individuala e o simpla problema de optiune, de selectie a prioritatilor, ci ca aceasta (optiunea, selectia) joaca un rol destul de important ca sa nu prea putem da vina pe nimeni in caz ca esuam. Nu realizezi tot ce ti-ai propus, insa, chiar si in cele mai vitrege imprejurari, tot faci ceva. Iar profetia respectiva (e cineva profet in satul lui?) s-a implinit partial: bard judetean nu am fost niciodata – desi marturisesc ca intuitia/memoria mea literara a functionat: el poate fi gasit cam in orice resedinta de judet, in barurile frecventate de lumea artistica locala (sau, ma rog, cu astfel de veleitati), ca si la Casa Scriitorilor (pe timpuri) ori la Muzeul Literaturii Romane (la subsol sau la terasa). Insa inainte de ’89 functionam pe doua paliere: cel al lumii literare (unde eram, de bine, de rau, acceptat – publicam, cam o data pe an, in Romania literara, ceva mai des in Orizont, din cind in cind in Amfiteatru, mai ales recenzii, dar ceva-ceva tot era), si, pe de alta parte, eram un ilustru necunoscut in orasul meu natal – luasem premiul Uniunii Scriitorilor si la liceul industrial unde lucram nu se observase acest lucru (nici cronicile favorabile pe care le avusesem), pina ce nu am fost recenzat in ziarul judetean (de partid) Flacara Rosie.

Din grupul celor „cinci“, dumneavoastra ati ales sa va intoarceti la Arad, iar Alexandru Musina la Brasov. Nu v-ati pus niciodata problema sa veniti la Bucuresti, sa parasiti paradigma bardului judetean?

Cu venirea mea la Arad e o adevarata poveste, ce tine de un soi de talent al meu, acela de a-mi formula o dorinta, pentru ca ea sa se indeplineasca (in mare masura). Si anume, eram proaspat admis la facultate, imi faceam armata si venisem acasa in concediu. Ma intilnisem cu o prietena (lucrurile se petreceau in primavara lui 1976) care m-a intrebat ceva de genul: „Si ce ai sa faci dupa ce termini facultatea, te ingropi undeva la tara?“ „Nu-mi pun problema asta, s-o gasi el un post prin Arad, sau, si mai bine, in vreo redactie de revista sau editura“.

N-ati avut „norocul“ sa va ingropati la tara.

In 1980, cind am absolvit facultatea, nu stiu cum se face ca s-a hotarit lichidarea posturilor din marile orase. Asa ca au fost scoase la repartitie (asta era sistemul de incadrare a absolventilor pe vremea aia si, de multe ori, echivala cu legarea de glie a iobagilor) o gramada de posturi (daca-mi amintesc bine, in Bucuresti si imprejurimi erau vreo 17). La sfatul regretatului profesor Mihai Pop, am hotarit sa ma intorc acasa. Iar pentru partea cu redactia de revista literara a trebuit sa mai astept un pic… In ceea ce priveste venirea la Bucuresti, cred ca am spus destul de limpede ca bardul judetean haladuieste si pe acolo: provincialismul nu este altceva decit o chestiune de mentalitate. Relatia mea cu Bucurestiul e una de iubire-ura. Am tinut prea mult la acest oras ca sa mi se para tolerabil sa suporte desfigurarea la care a fost supus in anii ’80. In plus, am avut o serie de dezamagiri (umane, de asta data) care m-au indepartat iremediabil de acest oras; acum pur si simplu ma duc acolo ca la bordel: imi fac treaba rapid si plec discret.


Patru feluri de a lovi cu spada (restul e fandoseala)

Ce a reprezentat si ce mai reprezinta astazi pentru dumneavoastra „poezia cotidianului“, sintagma care a fost adesea atasata poeziei pe care o scrieti?

Nu-mi dau seama cit de frecvent a fost atasata formula „poezia cotidianului“ poeziei mele, desi trebuie sa recunosc ca mi se pare adecvata. Din cite imi amintesc, cel care a lansat-o (si teoretizat-o) a fost Alexandru Musina. E drept, am practicat o astfel de poezie si inainte de eseul sau (sau de corespondenta noastra pe teme literare). Cred ca, in primul rind, vine dintr-o profunda neincredere in metafizica, careia ii este preferata fizica. In locul abstractiei, in locul poeziei la scrierea careia autorul participa numai de la git in sus, este preferata o poezie a intregii fiinte, o poezie a concretului, care, mai mult decit sa dea raspunsuri, prefera sa puna intrebari. Sau sa lase deschisa poarta pentru mai multe raspunsuri. Si existenta noastra de aici si acum, prezenta noastra nemijlocita in lume mi se par destul de importante pentru a fi un punct de pornire pentru poezie.

Care credeti ca mai sint astazi sansele de succes ale acestei retete (ma refer tot la poezia cotidianului)?

Desi probabil ca in unele cazuri functioneaza, n-as folosi termenul de reteta. Pina si arta culinara lasa loc improvizatiei si spontaneitatii. Imi displace profund imaginea artistului stapin pe un numar de trucuri pe care le aplica, mecanic, in toate situatiile posibile. Mai devreme sau mai tirziu, apare o situatie de incompatibilitate intre situatia in care se afla si reactia sa. Situatie care e, in cel mai bun caz, ridicola. Insa prin spontaneitate inteleg una cultivata. Sa dau un exemplu, fara a ma incarca de referinte: „Pina sa fi studiat Zenul timp de treizeci de ani, vedeam muntii ca munti si apele ca ape. Cind am ajuns la o cunoastere mai adinca, am ajuns sa vad ca muntii nu sint munti si apele nu sint ape. Dar acum ca i-am priceput insasi esenta, sint impacat. Am ajuns din nou sa vad muntii ca munti si apele ca ape“. Daca privesti fiecare situatie din viata cu angajare maxima, daca in fata colii albe de hirtie esti ca in fata unei lupte pe viata si pe moarte (ridicolul fiind comparabil cu aceasta din urma), atunci trebuie sa-ti mobilizezi tehnica, spiritul, corpul fizic, atunci nu prea isi mai au locul retetele.

Poezia dumneavoastra a fost remarcata si datorita, printre altele, simplitatii ei impecabile. A fost vorba de o simplitate naturala sau construita?

Continuind ideea din raspunsul precedent, cel mai mare spadasin din istoria Japoniei, Miyamoto Musashi, spunea, daca-mi amintesc bine, ca exista patru moduri de a lovi cu spada: de sus in jos, de jos in sus, de la stinga la dreapta si de la dreapta la stinga. Restul e fandoseala. Cam asa si cu simplitatea. Cit se poate de simplu, dar nu mai simplu de atit (las cititorului placerea de a identifica trimiterea).

In textele dumneavoastra, imaginea tatalui este esentiala? V-ati pus vreodata problema ca in poezia poetilor ardeleni, mama este mai putin vizibila?

Nu mi-am pus niciodata intrebarea. Daca ma gindesc bine, imaginea tatalui apare de vreo doua ori. A mamei cam tot asa. Insa fara nici un fel de implicatii psihanalizabile (sper). Problema e ca nu prea stiu ce-i aia poet ardelean. Cosbuc sau Goga? Ori Cotrus? Eu sint ardelean (dupa mama) sau regatean (dupa tata si prin formatie)? Sincer sa fiu, mi se pare mai important sa fii in primul rind poet. Putem, la ora actuala, vorbi de poeti basarabeni/moldoveni, daca prin asta ii intelegem pe Grigore Vieru sau Leonida Lari; totusi, dincolo de meritele politice ale celor pomeniti, altii mi se pare ca sint cei pe care ii putem aprecia pentru poezia lor. Fireste, (cred ca) exista un duh al locului. De aici si pina la poezie, insa, e-o cale-atit de lunga…


Ocolul lumii in doua intrebari

Cum credeti ca ar fi aratat poezia anilor ’80 din Romania fara influenta poeziei (post)moderne?

Cum ar fi aratat Romania fara influenta americana? Cum ar fi aratat Europa fara influenta americana? Fara ajutorul din cel de-al doilea razboi mondial si dupa el, fara planul Marshall, fara cineva care sa fi dus greul razboiului rece si celelalte? Imi amintesc ca, in studentie, imi luasem o editie de poezii ale lui Maiakovski in limba engleza (publicate la Moscova, la Editura Progress) si ca, vazindu-ma cu cartea sub brat, Florin Iaru a exclamat: „Iata un mare poet american de limba rusa!“. Lasind gluma la o parte, Statele Unite sint singura tara din lume nascuta direct in modernitate. Ceea ce, la ora actuala, e mai mult un avantaj decit un handicap. Foarte demult, unul din marii poeti americani, patriarhul lor, am putea spune, Walt Whitman, vorbea despre relatia dintre Statele Unite si Rusia, atit de asemanatoare intre ele, in esenta, avind, dupa parerea lui, acelasi rol providential in lume. Care a fost rolul providential al Rusiei s-a vazut, in timpul razboiului rece. Cu toate acestea, in contextul actual, se pare ca mai e loc de un parteneriat intre marea putere actuala si fosta ei rivala. In ce ne priveste (si nu numai pe noi, romanii), e vorba de adaptare. De a face fata provocarilor unei lumi tot mai complexe si, pe cit se poate, fara a ne pierde mostenirea traditiei culturale. Ceea ce marii poeti americani ai secolului XX s-au straduit sa faca, chiar contestind, la nevoie, lumea care le-a dat nastere.

Se stie ca una dintre pasiunile dumneavoastra este legata de Orient. Ati reusit sa ajungeti vreodata in acea parte a lumii? In ce fel a „modificat“ aceasta pasiune ceea ce scrieti?

Nu am reusit. Inca. Insa o anumita satisfactie tot am avut: redactorul meu sef, Vasile Dan, a fost in China, acum citiva ani, cu o delegatie a Uniunii Scriitorilor. Si la intoarcere, vreme de citeva zile, nu vorbea decit despre aceasta experienta. (Pina la urma a scris si o carte.) Drept care l-am intrebat: „Ei, mai sint asa de ticnit cu interesul meu pentru cultura chineza?“ „Nu, ai avut dreptate. E chiar mai mult decit spuneai tu“.


Fata nevazuta a revistelor literare

Ce mai inseamna astazi sa te ocupi de editarea unei reviste in provincie?

O ocupatie ingrata, ca sa fiu scurt. Ca imagine publica, a lucra intr-o redactie culturala inseamna o sinecura, un mod retribuit de a-ti pierde vremea. E inutil sa spui ca e vorba de o munca la fel cu oricare alta (in ceea ce priveste gradul de angajament) si absolut nemotivanta din punct de vedere financiar. Pe peretele din fata mea se afla un afis (realizat de mine insumi pe calculator): Se lucreazA! VA rugAm nu deranjaTi. Un text din pacate necesar, pentru ca exista multa lume care isi inchipuie ca aia de la revista tot n-au alta treaba decit sa stea la interminabile suete sau sa bea cafea dupa cafea in barul de vizavi (sau de alaturi) si care, au, n-au treaba, vin sa semneze condica la redactie. Plus inevitabilele rivalitati, care, intr-un loc mai mic, sint mai vizibile. Poate si mai acute.

Care credeti ca sint sansele revistelor culturale in provincie si in general?

Ce asteptari ar trebui sa indeplineasca o asemenea revista? Si cum considerati ca se pot ridica acestea peste interesele unei clientele culturale locale?
Interese mai mici decit ale uneia centrale, indiscutabil. Si ale acesteia din urma, nici ele foarte mari. Poate ca viitorul apartine suplimentelor culturale ale marilor ziare. La noi au fost doua astfel de tentative, Litere, Arte &Idei, de pe linga Cotidianul, si suplimentul ziarului Curentul. Primul a disparut, ca sa reapara de curind, cel de-al doilea s-a pierdut in ceata. Nu mai vorbesc de Adevarul literar si artistic, pentru ca acela mi se pare altceva. O revista literara/culturala locala (evit sa folosesc determinantul „din provincie“) ar trebui, la modul ideal, sa fie o revista nationala care apare, intimplator, la Oradea, sau la Tirgu-Mures, sau la Brasov, sau la Iasi… Cu alte cuvinte, un spatiu publicistic al autorilor locali, insa neexcluzind prezenta celor din alte parti (inclusiv din Bucuresti).

De ce lucrurile nu se intimpla si in realitate astfel?

La modul real, acest deziderat se impiedica in primul rind in difuzare. Toata lumea stie ca singura institutie de acest tip cu acoperire nationala este Rodipet, un dinozaur economic, proprietate de stat si care se comporta ca atare; ceilalti difuzori, privati, nu se incurca cu publicatiile culturale. In al doilea rind, e vorba de conditii economice. Cind de-abia ai bani sa tiparesti revista si sa platesti salariile redactiei, cu greu poti sa faci rost si de onorarii motivante pentru colaboratori. In al treilea rind, exista o reala presiune a veleitarilor locali. Si inevitabile compromisuri: revista trebuie sa apara la termenul stabilit si, daca nu avem colaborarea lui cutare si cutare, atunci e buna si a lui cutarica si cutarescu. Mai ales daca omul o vinde prin scoli sau mai stiu eu pe unde. Conteaza pentru finantator (de regula, Consiliul Judetean sau Directia Judeteana pentru Cultura si Culte) sa vada o minima eficienta economica a revistei. Adica, simbolic, sa se vinda un anumit numar de exemplare. In al patrulea rind, asa cum ati spus, exista o clientela culturala locala. Care in anumite locuri e foarte activa. In asa masura, incit organizeaza festivaluri, se premiaza reciproc (nu mai spun ca au revistele pe mina), dar ma opresc aici. Alexandru Musina, spunind lucrurilor pe nume, acum citiva ani, s-a trezit cu o lunga campanie de presa, orchestrata de cei in cauza, si relatiile cu ei nu sint nici in ziua de azi civilizate. Sau sa dau exemplul „scandalului de la Iasi“? Aceasta e fata nedorita (si, de regula, nevazuta, caci e reglata de omertà) a activitatii unei reviste literare – oriunde ar fi sa apara aceasta.


In cautarea poeziilor frumoase

V-ati dorit vreodata in taina sa scrieti ca unul dintre colegii sau prietenii dumneavoastra?

Nu, niciodata. Doar, uneori, imi doream sa fi scris eu cutare sau cutare poezie. Ceea ce mi se pare ca e altceva. Desi, daca o poezie frumoasa a fost scrisa, nici nu mai conteaza cine a facut acest lucru.