„N-are rost să scrii dacă n-ai cititori“

Interviu cu Joseph O’Connor

Autor: Alina PURCARU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„N-are rost să scrii dacă n-ai cititori“

Joseph O’Connor este unul dintre cei mai populari şi mai influenţi scriitori irlandezi ai momentului. Steaua mărilor, publicat la Editura Curtea Veche în traducerea Irinei Negrea, este singurul roman apărut în limba română, dar şi cartea care i-a adus cel mai mare succes, fiind imediat continuată de un alt roman, Redemption Falls. Un tur de forţă spectaculos, realizat în maniera lui Dickens, despre foametea care a forţat irlandezii la un exod masiv spre SUA, în secolul al XIX-lea, Steaua mărilor e un roman în care fundalul istoric suportă şi poveşti de dragoste, şi intrigă de policier, şi încurcături rocamboleşti. Fie că se joacă în suburbiile Londrei, pe domeniile din Connemara sau la bordul corabiei care transportă emigranţii spre SUA, dramele personajelor lui O’Connor au de fiecare dată în subtext încurcata problemă a identităţii şi a apartenenţei.

Joseph O’Connor este fratele cîntăreţei Sinead O’Connor, dar profesia şi familia sînt pentru scriitor afaceri diferite. Este un personaj foarte cunoscut în Irlanda şi pentru emisiunile săptămînale de radio, pastile de ironii şi poante provocate de cele mai diverse subiecte din agenda zilei. În paralel publică recenzii şi comentarii în The Guardian, Esquire sau Dublin Sunday Tribune, scrie scenarii şi piese de

teatru şi, de la debutul cu Cowboys and Indians, nominalizat la premiul Whitbread, a continuat să publice cu succes şi ficţiune (True Believers, Even the Olives are Bleeding, Desperadoes) şi nonficţiune, volumele The Secret World of the Irish Male şi The Irish Male at Home and Abroad fiind extrem de gustate pentru umorul cu care tratează stereotipurile irlandezilor de azi. Pentru Observator cultural, scriitorul a povestit şi despre peisajul dezolant din suburbiile Dublinului în care a crescut, şi despre provincialismul cultural încă manifest, dar şi despre scriitorii de azi ai Irlandei, pe care-i consideră cel mai bun grup de care a avut vreodată parte această ţară.

De ce aţi ales să vă construiţi romanul pornind de la un moment atît de greu din istoria Irlandei, cum a fost foametea cartofului?

Cred că scriitorii nu-şi aleg de multe ori subiectele, ci că sînt aleşi de ele. Cartea asta a apărut într-un mod foarte literar, pentru că, de fapt, încercam să scriu alta, un ro-man foarte diferit, un thriller poliţist plasat în Dublinul de azi.

Chiar are ceva dintr-un thriller, de fapt…

Da, da. Ideea e că mă trezeam noaptea, după ce lăsam deoparte lucrul la carte şi încercam să mă odihnesc, bîntuit de imaginea unui om care se plimbă pe puntea unui vapor, un vapor din secolul al XIX-lea. Şi îmi tot apărea în minte, ştii. Ajunsesem să-l visez. Ziua scriam la cartea asta, iar noaptea, individul ăsta pur şi simplu apărea. Aşa că, mai mult sau mai puţin încercînd să văd dacă pot să-l fac să dispară, am început să notez cîte ceva despre el, am încercat să-l văd mai clar. A intrat în viaţa mea exact aşa cum îşi face intrarea în primul capitol din Steaua mărilor.

Cam ca un spectru care bîntuie.

Exact. Pur şi simplu încerca să se prezinte cumva, să facem cunoştinţă. Aşa că m-am gîndit: e un tip interesant, înconjurat de mister. Doarme toată ziua pe vapor, îi evită pe ceilalţi pasageri, are un handicap, nu poate să meargă. Cum a ajuns aşa? Ce i s-a întîmplat? Cu cît îl vedeam mai de aproape, cu atît îmi stîrnea mai multe întrebări. Aşa că m-am apucat să scriu, să văd dacă am nişte răspunsuri. Şi apoi mi-am dat seama brusc că, dacă e vorba despre un bărbat pe o corabie de secol XIX, va fi într-un roman despre foametea din Irlanda. În orice caz, totul a început cu acest personaj, cu oamenii, nu e o carte cu teză, nu e o carte pornită de la idei politice. Nu îmi prea plac, de fapt, romanele politice. Sînt interesat de politică, în calitate de jurnalist scriu foarte mult despre politică, dar cred că ficţiunea trebuie să fie despre oameni şi despre greşelile lor, despre lucrurile prosteşti pe care le fac, despre îndeletnicirea asta de a fi om. Dacă-mi vine în minte ideea de a scrie un roman pornind de la o idee, şi nu de la oameni, încerc s-o abandonez.

Cum a apărut, de fapt, romanul ăsta?

Pe cînd scriam Steaua mărilor, în Irlanda erau timpuri foarte interesante. Era începutul unei perioade de explozie economică, toată lumea avea cîte două maşini, era ceva cu totul diferit faţă de ţara în care eu am crescut, care era foarte săracă. Unul dintre efectele acestui boom economic a fost că au început să apară imigranţi în Irlanda, pentru prima dată în istorie. De sute de ani, noi eram oamenii care plecau. Dacă cineva mi-ar fi spus vreodată, pe cînd eram copil, că oamenii ar putea veni în fundătura asta de ţară, unde plouă oribil tot timpul, l-aş fi crezut nebun. Aşa a început. Nu-ţi poţi imagina cît de plictisitor putea să fie să fii adolescent aici, în anii ’70. Ploaia cădea tot timpul, aproape orizontal. Nimic nu se întîmpla, de fapt. Nu era muzică, nu aveam scriitori, mai toţi scriitorii plecaseră în altă parte, iar eu şi prietenii mei simţeam că trăim într-o ţară care nu exista, care nu conta de fapt. Nici o trupă de rock’n’roll n-a venit vreodată să cînte aici. Dacă te uitai pe hartă, să vezi previziunile meteo în ziarele britanice, vedeai harta Angliei, lîngă cea a Irlandei de Nord, dar Republica Irlanda lipsea. Erau doar marea şi senzaţia că trăim într-o ţară invizibilă. Şi, brusc, totul s-a schimbat. O parte dintre lucrurile astea sînt în culisele facerii acestui roman. Cum era pentru noi să devenim America pentru alţii.

Cît timp v-a luat să terminaţi romanul?

Am scris cartea efectiv în trei luni, dar asta după ce foarte, foarte multă vreme m-am gîndit la structură. Mai e un al treilea element legat de gestaţia acestei cărţi. Cînd eram copii, ca orice familie din suburbiile Dublinului, părinţii ne duceau vara în Connemara, regiunea de care e legată o mare parte din acţiunea cărţii. Stăteam în casa în care tatăl meu locuise cînd era copil, şi unde trăieşte şi acum, cînd are 70 de ani, aşa că aveam o legătură de cam 60 de ani cu acea casă. Cînd eşti un puşti din suburbiile Dublinului, ţi se pare că vestul Irlandei e ceva magic. Oamenii vorbeau despre America de parcă ar fi fost peste drum. Nu-i interesa Anglia, nu-i interesa Dublinul, îi interesau, în schimb, Bostonul şi New Yorkul, unde emigraseră familiile lor. Tot ei vorbeau despre foamete ca despre ceva ce s-ar fi întîmplat săptămîna trecuta. Ţi se spunea povestea acelor timpuri indicînd bucăţi din peisaj: aici au fost îngropaţi oameni, aici fusese un sat părăsit. De aici vin multe ingrediente amestecate în Steaua mărilor. Dar cartea rămîne, în primul rînd, o poveste de dragoste.

Steaua mărilor rămîne, în primul rînd, o poveste de dragoste

Cu toate astea, e atît de stratificată, ai acolo tot: şi poveste detectivistică, şi de dragoste, ai şi fundal istoric, şi analiză socială şi, peste toate, un sentiment contradictoriu legat de apartenenţa la identitatea irlandeză.

Cred că, de fapt, e vorba de a te întreba ce înseamnă asta. David Meredith s-a născut în Irlanda, însă e prins în acest tărîm al nimănui, din punct de vedere cultural: în Anglia, la şcoală, prietenii îşi bat joc de el pentru că vine din Irlanda, iar acasă, localnicii fac la fel pentru că-l percep prea englez. Irlanda în care am crescut eu era obsedată de propria identitate într-un mod aproape adolescentin şi erau tot felul de definiţii înguste a ceea ce părea să însemne să fii irlandez. Cred că, dacă există întrebări în carte, ele sînt de tipul: există vreun înţeles în toate astea? Nu alegem ce vrem să fim? Cred că asta e mai important decît întrebările culturale. Pentru că ştiam că subiectul cărţii e sumbru, am vrut s-o construiesc în aşa fel încît toată lumea s-o înţeleagă. Am scris-o în aşa fel încît oameni care n-au auzit niciodată de Irlanda, care n-au fost niciodată aici, să fie în stare să intre în toate astea prin povestea detectivistică sau prin cea de dragoste. E ca într-o aventură: vino cu mine pe corabia asta şi, dacă vezi tot, e minunat, iar dacă vezi doar anumite părţi, şi asta e grozav.

Cartea a fost un succes absolut.

Am vrut ca acest roman să aibă cititori. N-are rost să scrii dacă n-ai cititori. Am vrut ca această carte să fie citită în Anglia.

Acolo a şi devenit un bestseller de proporţii.

Da, ca să vezi, am scris alte cărţi mai comerciale, şi tocmai romanul ăsta despre foametea din Irlanda din secolul al XIX-lea a fost cel mai vîndut din tot ce am scris vreodată.

Pentru că nu e, de fapt, despre foamete, în orice caz, evident, nu doar despre asta…

A ajuns bestsellerul numărul unu în Anglia, ceea ce a fost grozav, dar e surprinzător că tocmai cartea asta, care e sumbră, foarte lungă şi solicită răbdarea cititorului, a avut un astfel de succes.

Sînt acolo cîteva trucuri de scriitor de secol XIX, care ştie să creeze suspansul, momentele dramatice, care ştie cum să-l facă pe cititor să întoarcă paginile. Cum de aţi ajuns la soluţiile romanelor de secol XIX?

Da, aşa e. Am fost hotărît să-i determin pe cititori să întoarcă paginile. Unul dintre cele mai interesante lucruri legate de romanele de secol XIX e că apăreau în foileton. Procesul era cumva similar cu ceea ce se întîmplă cu serialele de azi. Oliver Twist, romanul lui Dickens, a apărut în trei ani, iar Dickens, pe lîngă faptul că era un scriitor excelent, era şi un om de afaceri abil, ştia cum să-i facă să se întoarcă şi să cumpere următorul calup de poveste. Avem mărturii despre oameni care înhăţau ziarele înainte ca cerneala să se fi uscat pe ele. M-am gîndit iniţial că va fi amuzant să mă joc un pic cu şmecheriile genului, dar şi să folosesc tehnicile pentru scopul lor, acela de a-i face pe cititori să avanseze în poveste. A funcţionat, şi a fost şi amuzant să scriu în felul ăsta. Cînd am început eu să scriu literatură, un stil încărcat, cu foarte, foarte multe cuvinte, părea suspect. Scriitorii care erau pe val atunci erau minimaliştii, ca Raymond Carver. Ei erau nemaipomeniţi, dar unii dintre cei care i-au tot imitat, nu. Aşa că a apărut un soi de literatură fără substanţă, aridă, săracă, diluată, ceea ce nu mi-a plăcut niciodată. Să intri în lumea asta a victorienilor, unde scriitorii se foloseau de cuvinte la fel cum o făceau pictorii, cu toată explozia de culori, a fost minunat, a fost ca o eliberare. Te simţi liber. Şi ai senzaţia că eşti liber cînd citeşti Dickens, un autor care crede că lumea chiar poate fi schimbată prin cuvinte. Dickens poate să te facă să vezi Revoluţia franceză într-o pagină, şi-l crezi! E o ambiţie extraordinară şi o energie fantastică în aceste romane. Nu le consider prăfuite sau bune pentru studii academice. Nu poţi să scrii aşa despre un subiect contemporan, dar cum acţiunea romanului meu era în secolul al XIX-lea, m-am simţit autorizat să construiesc un palat impresionant de cuvinte. Îmi plac cărţile zgomotoase! Uneori trebuie să ai nişte focuri de artificii într-un roman. A fost foarte distractiv. Şi chiar dacă subiectul e sumbru, modul în care povesteşti trebuie să fie senin. E ceva în noi care se simte consolat de limbaj. Chiar atunci cînd scrii despre un subiect îngrozitor.

Cum vi se pare literatura irlandeză care se scrie azi în comparaţie cu ceea ce ştim că sînt clasicii irlandezi?

Cred că e într-o formă foarte bună. Ce e foarte interesant e că scriitorii de azi nu par influenţaţi unul de altul. Dacă citeşti scriitorii irlandezi cam la zece ani după Joyce, vezi că era, de fapt, groaznic. Adică, vrei să scrii o carte şi te trezeşti: la dracu’, deja s-a scris asta, totul e deja făcut. Toţi sună ca Joyce, deşi toţi se chinuiau într-un mod cît se poate de evident să nu semene cu Joyce. Azi, dacă citeşti Colm Toibin, Roddy Doyle, Anne Enright, vezi că sînt scriitori minunaţi, dar care nu se influenţează unul pe altul. Ne interesează limbajul, ne interesează o propoziţie frumoasă. Sînt apoi scriitori ca Hugo Hamilton, a cărui mamă e din Germania şi care a scris mult despre Germania, Colum McCann, tot cu o tematică dincolo de graniţele Irlandei, sau Philip O’Ceallaigh, care scrie despre Europa de Est. Sînt scriitori foarte diferiţi, plini de energie şi, deşi nu vreau să sune ca o generalizare, cred că e cea mai interesantă generaţie de scriitori care a existat vreodată. Dacă te uiţi la istoria literaturii irlandeze, vezi că mereu au fost doi sau trei giganţi care au eclipsat pe oricine altcineva. Acum, poţi să faci o antologie, e o adevărată aventură a limbajului şi cred că e ceva foarte sănătos.

Irlanda e o ţară foarte, foarte anglofilă

Ce şanse credeţi că are literatura europeană în contextul în care cea americană sau anglo-saxonă domină piaţa?

E o problemă veche. E dificil, pentru că literatura în traducere e aproape necunoscută aici. Se întîmplă ca două sau trei cărţi pe an din literatura străină să aibă vreun impact aici. Irlanda e o ţară foarte, foarte anglofilă. Poate tocmai din cauza frustrărilor legate de originile galice, cititorii iubesc engleza şi nu prea sînt receptivi la altceva. Nu ştiu cam ce-ar fi de făcut în privinţa asta. Poate că scriitorii irlandezi care, prin literatura lor, aduc informaţii despre alte ţări sau despre alte literaturi cu care au intrat în contact pot să facă ceva.

În România e invers, cea mai mare cantitate de literatură care se consumă aici e cea în traducere.

Adevărat. Dacă te duci în Franţa, de exemplu, un jurnalist specializat în literatură ştie totul despre scena literară italiană sau germană. Noi poate sîntem mai înapoiaţi cultural. Nu ştiu de ce, poate sînt cauze istorice: o ţară foarte mică, lîngă una foarte mare. E păcat.

Sînteţi şi jurnalist, aveţi o emisiune de radio. Cum aţi ajuns în media?

Contribui la un program de radio de aici, o dată pe săptămînă. Irlanda e grozavă din punctul ăsta de vedere, pentru că oamenii sînt interesaţi de ce cred scriitorii. Realizatorii jurnalului principal de ştiri m-au invitat şi mi-au spus: „Ai cinci minute în care poţi să vorbeşti despre ce vrei tu, despre o carte, despre politică, despre un poem pe care l-ai scris, despre ceva ce oamenii să asculte în maşină cînd se întorc de la birou“. Cum să spui nu la aşa ceva? Mi-a gîdilat coarda de megaloman şi de dictator. Ştii, orice bărbat între două vîrste începe să aibă impresia că ţara lui va fi mult mai bună dacă el ar conduce-o! Ei bine, timp de cinci minute pe săptămînă o conduc! În orice caz, am lucrat ca jurnalist cînd eram mai tînăr, iubesc compania jurnaliştilor. Sînt nişte stereotipuri complet nedrepte după care jurnaliştii sînt nişte beţivi leneşi, cel puţin aici, dar cred că e exact invers. Am intervievat, la rîndul meu, mulţi oameni, muzicieni, actori, politicieni. Mi se pare că un interviu e ceva foarte intim, eşti în faţa unui om pe care nu l-ai mai văzut niciodată şi-l întrebi lucruri în fond foarte personale.

Sînt întrebări pe care nu le-aţi fi pus niciodată?

Nu. Primul meu editor era un jurnalist minunat, dar foarte dur, genul de jurnalist agresiv care a făcut un brand din el însuşi. Şi el mi-a zis: ar trebui să termini fiecare interviu întrebînd care e cel mai ruşinos secret, genul de secret care distruge cariere. Sigur că 99% nu-ţi vor răspunde. Dar poate ai noroc cu acel procent rămas. Mie nu mi-a răspuns nimeni, aşa că nici eu n-o să spun!

Recomanda articolul prin: