OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O spun din capul locului: in acest text prilejuit de lansarea cartii lui Neculai Constantin Munteanu, Ultimii sapte ani de-acasa. Un ziarist in dosarele Securitatii, voi vorbi despre mine insumi si totul va fi foarte subiectiv. Subiectiv si critic asupra-mi. Ca atare, in alta ordine de idei decit emotia cu care sint invocat in dialogul introductiv purtat de autor cu editoarea Doina Jela.

Si nu atit pentru ca numele meu apare in documentele care compun volumul, cit pentru evenimentul editorial trans-literar si meta-politic, in unicat si de prim rang. Am mai incercat o senzatie similara doar la inceputul anului 1990, la revederea in proiectie publica a Reconstituirii lui Lucian Pintilie. Sustinusem cit se poate de net filmul, in dactilograma cronicii de premiera din 1970, care urma sa apara in revista Cinema alaturi de una a lui Ion Frunzetti (redactia se voia bine „blindata“, in favoarea operei boicotate de oficialitate inca din timpul turnarii, dar unica publicatie de specialitate din tara n-a mai tiparit nimic despre filmul retras ulterior din circulatie). Era insa atit de mare distanta dintre modestele argumente ale analizei cronicaresti din 1970 si calitatile filmului, care mi se revelau in adevaratele lor proportii abia in 1990, incit m-a cuprins un sentiment de umilitate admirativa cvasireligioasa fata de cel ce vazuse si exprimase, in toate conexiunile, mult mai mult decit fusesem eu in stare sa descopar si sa traiesc atunci, cu douazeci de ani in urma, in fata filmului comentat.

Revelatia sistemului in „singuratatea pustiitoare“
Cartea lui N.C. Munteanu apare la exact 30 de ani jour pour jour dupa cele traite in aprilie-mai 1977. Traite cumva alaturi, dar mai mult paralel cu autorul, decit in reale intersectari sau racorduri. Traite de cineva care n-a stiut sa vada si cu atit mai putin sa exprime ceea ce vazusera si pusesera in cuvinte si imagini un Pintilie si, dupa el, colegul de redactie si de birou de la fosta revista Cinema, al carui vag sef de sectie eram. Chestiunea curajului, a riscului asumat etc. fiind, dupa parerea mea, secundara. inainte de a fi o chestiune de morala, de caracter si de civism politic, ar fi una legata de foarte diferentiatele trepte ale talentului, ale puterii de intuitie, in functie de ritmica inteligentei si nu in ultimul rind legata – ba poate definitoriu – de gradele de cultura si de informatie. N.C. Munteanu vorbeste generos despre „singurul om, singurul coleg care a ramas alaturi de mine, in acele zile de o singuratate pustiitoare, cind toti ma ocoleau ca pe un ciumat“. imi atribuie in cascada „colegialitate“, „altruism“, „caldura“, „prietenie“, dar eu nu stiam mai nimic despre „ce facuse“ el, ca sa intre in vizorul si malaxorul Securitatii.

Cu atit mai putin stiam despre textul scrisorilor pe care le expediase la diverse adrese, printre care Radio Europa Libera. Fiindca evitase/ezitase/refuzase sa-mi spuna, iar in masura in care imi dezvaluia cite ceva, nu intelegeam rostul sau finalitatea gestului si-l dezaprobam. L-am gazduit si ulterior am incercat in tot felul sa-l apar in alb. imi fusese de-ajuns ca ma-ntrebase „ce-as spune daca el s-ar sinucide“ si-mi spusese ca totul a pornit de la faptul ca s-a „luat in bete cu astia“.
Astia, cuvint rostit intr-un fel anume, intre patru ochi, de un om ca NCM si de putini ca el, cunoscuti si pretuiti inca din deceniile anterioare, insemna insa pentru mine ceva destul de precis, de o plasticitate si o putere de inductie teribila, in abstractul sau.

Nu eram deloc disident politic, dar ii stiam pe astia de cind ma exclusesera din UTM si ma exmatriculasera din facultate in primul an de studii, reidentificindu-i cu un plus de relevanta sase ani mai tirziu, cind sustinusera desfiintarea revistei Film, al carei redactor-sef devenisem cu doar un an in urma, acuzat de alura inconvenabila pe care o luase publicatia. Motivatia represaliilor fusese strict politica in ambele cazuri, in cei doi ani de virf ai „obsedantului deceniu“ (1952 si 1958), dar pe aceia nu-i identificasem prin disocieri politice, ci – ca sa zic asa – strict valorice. Erau mediocritati veleitare sau nulitati conformist-ariviste. Mai departe nu prea vedeam, nici nu ma preocupa ceea ce nu cunosteam direct, la virsta de 18 sau 24 de ani. Am constientizat conexiunile sistemice si m-am activat in consecinta abia de la mijlocul „deceniului satanic“ al anilor ’80, cind am fost eliminat sub acuzatii politice din redactia al carei fondator fusesem impreuna cu Victor Iliu, si – decisiv – dupa ce am fost „radiat“ din UCIN in 2002 (nici o schimbare de regim institutional sau de moralitate a breslei nu intervenise), sub orchestrarea directa a culturnicului ceausist Mihnea Gheorghiu, prorogat presedinte viager al „uniunii“.

Miopia si dreptatea disocierilor valorice
Pe Neculai Constantin Munteanu l-am cunoscut cu adevarat abia acum, in 2007, cind am resimtit ca pe un soc pentru propriul meu statut intelectual-moral anvergura si acuitatile nebanuite ale scrisorii deschise, adresate de el, retoric, nu celui inscris pe frontispiciul textului, ci audientei virtuale obtinute prin Radio Europa Libera si alti eventuali difuzori externi. Este o exegeza jurnalistica in unicat a sistemului totalitar, la care lecturile privilegiate ale autorului – printre altele, La tentation totalitaire de Jean-François Revel, aflata pe masa celui perchezitionat la 10 aprilie 1977 – avusesera o certa contributie. Fiindca nu trebuie sa ne scape sensul artificiului publicistic – dublu detaliu infratextual: nu „domnul presedinte al Republicii Socialiste Romania“ era adresantul propriu-zis si scrisoarea nici nu-i fusese expediata efectiv lui Nicolae Ceausescu. E ceea ce scapa miopiei mele din 1977.

Solidarizarea de care am fost in stare cu NCM s-a bizuit exclusiv pe ceea ce scriam in Declaratia din 22 aprilie 1977: „N.C. Munteanu are, dupa parerea mea, nu numai talent, dar si un fond moral sanatos si loial...“. in rest, are dreptate Doina Jela, in dialogul introductiv, sa suspecteze „limbajul cam de lemn“ cu care-l aparam, in disperare de cauza, pe cel „intr-o masura prieten“, cu terminologia institutiei pe miinile careia intrase, cu enormitati paradoxale precum „fundamental atasat cauzei partidului, revolutiei sociale care s-a infaptuit in tara noastra“ etc. Nu evoluasem prea mult fata de momentul 1958, cind tot talentul si valoarea unor Iordan Chimet si Dumitru Carabat, pe care-i alesesem si-i lansasem drept colaboratori de frunte si frecventi ai abia infiripatei si ingenuei reviste Film, fusesera pentru mine singurele repere disociative (asa cum fusese dintre regizori, in „uceniciile mele obscure“, talentul exceptional al unui Iulian Mihu, opus mediocrului oportunist cu ranguri politice Mircea Dragan).

Doar in contrast cu ei, un astia din proximitate fusese atunci si este pina azi cel ce scrisese in Romania libera, cu jdanovismu-i congenital intratabil, articolul de infierare a influentelor burghezo-imperialiste de care ne-am fi facut vinovati. Tot acolo era si va fi cea care scrisese nota din oficiosul cultural al momentului, Contemporanul, in acelasi scop al instrumentarii unui caz pilduitor si in cinematografie, in acel an al proceselor politice cu care „cazul“ nostru era contemporan, in nestiinta de cauza a invinovatitilor. Primul acuzator semnase explicit cu numele sau, Eugen Atanasiu, a doua se ascunsese sub initialele A.M. si e viitoarea secretara PCR de la revista Cinema, aceleasi initiale fiind depistate de N.C. Munteanu si Doina Jela la orizontul anului 1977, printre cele nu mai putin de sase indicative ale informatorilor Securitatii, din rindurile redactiei al carui intreg personal se reducea la cifra de 15.

Disidenta/rezistenta prin histrionism
Totusi, mica noastra istorie pare sa fi dat dreptate disocierilor primare: nici unul/una din cei/cele sase informatori/oare de diferite grade n-au reusit sa se confirme profesional, in critica de film sau altminteri, dupa 1989. Dar nici cu sase ani inainte, in dramatica si confuza represiune din facultate, soldata cu excluderi si exmatriculari din care unii nu s-au salvat niciodata, nu perspicacitatea politica m-a ajutat: niste astia fusesera pentru mine, ca precursori, studentii din anul superior Ion Dodu Balan si Valeriu Ripeanu, iar din an cu mine Ghita Florea, fara sa am nici o premonitie ca cei trei vor deveni mari mahari la CC al PCR, in Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste si intreg sistemul culturnic al nationalismului ceausist.
Ca sa fiu sincer pina la capat, tot talentul lui Neculai Constantin Munteanu este ceea ce ma incinta cel mai mult, pina la intimidare, si azi, in volumul de fata. Talentul judecat trans-literar, textualist, intr-un megatext compus din documente de arhiva juxtapuse noncronologic si cu o prefata mult extinsa in dialog. Performanta fiind aceea ca nu prea multe tuse i-ar mai trebui compozitei rezultate, pentru ca Neculai Constantin Munteanu (Nic/Nae/NCM) sa devina personaj de roman sau de film.

Unul caruia nu-i lipseste cutezanta politica aproape sinucigasa (acesta e subtextul leit-motivului din carte, nu intentia fizica a unui disperat, iar in sensul aplicat al termenului, NCM a si comis gestul, ca un Jan Pallach autohton, la noua ani dupa prototipul de la Praga). Un personaj nescutit de vertijuri existentialiste tragice, cum se vede intr-o epistola privata mult anterioara, interceptata de Securitate, cind urmaritul abia implinise 30 de ani: „Eu? Traiesc! inca! Si ma apropii de moarte cu fiecare zi care trece. Ca toti oamenii, de altfel. in rest... Pai in rest totul e bine./Din ce in ce mai bine“. Chiar din aceste cuvinte, traducind o ipostaza limita, transpar „jocul“ mult mai complex si profilul inefabil al personajului. Din cochetarie autoparodica, dar nu numai, NCM isi asimileaza uneori cutezanta cu un fel de dementa – o dementa de supravietuire, as zice (a si consultat un medic specialist). Dar alta ar fi sintagma potrivita: in loc de mult discutata rezistenta prin cultura – disidenta/rezistenta prin histrionism.

Rezist cu greu tentatiei de a cita „secvente“ antologabile din „jocul“ tragicomic, din farsele pe care NCM le inventeaza si le „interpreteaza“, umilindu-si anchetatorii inapti de replica sau pe informatoarea „Laura“ (R.L.) din redactie – „o scorpie neimblinzita“ (vezi pp. 40-41). Cum sa nu masori distanta dintre acest „personaj“ si faptul ca, stiindu-i pe astia si pe servitorii lor din preajma, n-am refuzat totdeauna si din capul locului sa raspund la intrebarile ofiterilor anchetatori si nu le-am prezentat unele situatii profesionale altfel decit fusesera?!

Epilog-prolog al unui studiu de caz
Lansarea cartii lui N.C. Munteanu abia deschide insa, si nu incheie studiul de caz la care ne invita. Studiu cu multe implicatii in actualitatea breslei noastre, fiindca „o multime de oameni fac din Securitate un fel de arbitru al moralitatii publice“, iar legatarii institutiei fac din ascunderea si falsificarea dosarelor, din intoxicarea deliberata a opinei publice si a colegilor acuze enorme, diversiuni oribile, de felul celor indreptate impotriva lui NCM, care ar fi fost informator al Securitatii la televiziunea nationala si apoi agent infiltrat la Radio Europa Libera. N-ar fi vorba numai de deconspirarea oficiala a celor sase informatori de la fosta revista Cinema, identificabili inclusiv grafologic, cu diferite grade si cu relatii reciproce pe alocuri de o expresivitate copioasa, ci si a unor initiale conexe din afara volumului in discutie, precum C.C. sau D. D., cu prestatii profitabile in aceeasi linie dupa 1989. Un singur exemplu: cum mi-a semnalat cu intirziere Andrei Gorzo, in Comunicatul UARF-ului lui Sergiu Nicolaescu, Ioan Carmazan si Eugen Atanasiu din ianuarie 2007, ultimul argument in atacul furibund indreptat impotriva lui Cristi Puiu si a altor tineri cineasti era ca ei s-ar sprijini pe „parerile unui critic de film binecunoscut ca turnator la Securitate si care, peste noapte, devine «aparatorul» tinerei generatii“. No other comment.