OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sectiuni ample – de la locuinte, muzee, spatii de lucru, edificii religioase si publice la zgirie-nori ori planuri urbanistice –, care expun peste 130 de proiecte noi; 30 tari reprezentate, proiecte speciale de arhitectura &design, evenimente paralele organizate de institutii diferite… astfel am putea fateta succint portretul celei de-a VIII-a editii a Bienalei de Arhitectura NEXT, Venetia (Giardini di Castello, Arsenale), 8 septembrie-3 noiembrie 2002. Dincolo de reprezentarile fantastice ori virtuale care deseori alunecau spre instalatie, arhitectura NEXT insista acum asupra calitatilor tactile si vizuale ale proiectelor arhitecturale din urmatorii ani. Directorul prezentei Bienale, Deyan Sudjic (arhitect londonez dedicat mai cu seama unei cariere curatoriale si editoriale, in prezent director al revistei Domus si critic de arhitectura al The Observer), a incercat sa imagineze prin aceasta expozitie un raspuns la problemele legate de noile materiale si tehnici de constructie.
Rindurile urmatoare constituie transcrierea unui recent interviu pe care mi l-a acordat, cu prietenie si eleganta, arhitectul Dorin Stefan, comisar al proiectului expozitional prezentat in Pavilionul Romaniei.


Contextul

Aparticipa la un astfel de eveniment cum este Bienala de Arhitectura de la Venetia tine de o forma de organizare la care noi, in Romania, stam foarte prost. Nu eram direct interesat sa particip si, in plus, in vara, Ordinul Arhitectilor din Romania, al carui vicepresedinte sint, era foarte preocupat de prezenta la Congresul Mondial de Arhitectura de la Berlin. Pentru ca in cadrul Ordinului ma ocup si de segmentul Expozitii, am propus un fel de licitatie/concurs prin care arhitectii sa se inscrie cu proiecte si teme de expozitii pentru Pavilionul Romaniei, sarcina gasirii surselor de finantare revenindu-le participantilor si nu Ordinului. Nu a venit nimeni cu o propunere concreta si atunci, cum cel care a initiat ideea trebuia sa o si rezolve, am acceptat sa fiu numit comisar al expozitiei pavilionului romanesc.
Nu este prima oara cind Romania participa la Bienala de Arhitectura de la Venetia. Pavilionul nostru a fost construit undeva in anii ’20-’30 cu contributie romaneasca, dar exista obligativitatea intretinerii acestui spatiu. Au fost unele probleme cu italienii legate de acest aspect si daca nu am fi participat anul acesta s-ar fi creat o situatie foarte neplacuta. Prin urmare, am inteles ca trebuie sa ne prezentam indiferent de efort. In ceea ce priveste problemele organizatorice, ne-am bazat pe sustinerea financiara a Guvernului, printr-un fond destinat promovarii imaginii Romaniei, si am reusit sa convingem si citiva sponsori privati, dar nu citi am fi vrut.

Este adevarat ca Bienala de Arhitectura nu are aceleasi istorie si continuitate precum Bienala de Arta de la Venetia, care este, in plus, mai puternica, mai renumita si se bucura de o prezenta ridicata. Daca tema editiei a VII-a era More Ethic, Less Aesthetic, fiind axata pe artele vizuale si pe virtual, de data aceasta, comisarul bienalei, arhitectul si criticul Deyan Sudjic i-a dat o nuanta mult mai paminteana.
Tema prezentei editii a Bienalei, NEXT, incearca sa fixeze pentru urmatorii 10 ani proiectele importante si materialele care s-ar folosi, insa pentru pavilioanele nationale exista libertatea de a propune proiecte independente.


Romania, mon amour

Povestea a plecat de la faptul ca grupul din jurul meu, cu care am gindit proiectul, era format din arhitecti care plecasera din meserie sau din tara, dar se reintorsesera. Romania, mon amour vorbeste despre dragoste, chiar daca uneori esti suparat sau dezamagit. Doream totodata sa introduc si subiectul NEXT si am decis sa prezint si unul dintre proiectele in lucru, cel privind planul urbanistic pentru zona istorica a orasului Constanta. Am realizat atunci pentru a nu stiu cita oara ca Romania a ajuns in decursul a 100 ani dintr-o tara bogata, care realiza tot felul de premiere europene, intr-o stare destul de dezamagitoare. Am vrut sa prezentam Romania intr-un context ceva mai larg, sa ne incarcam si noi bateriile si sa le aratam si celorlalti ca am avut un inceput bun, promitator.

Programul Romania, mon amour avea trei sectiuni corespunzatoare unor segmente temporale: Once upon a time (1900-1930/40), anii ’70-’80 (perioada distrugerii Bucurestiului si a desconsiderarii patrimoniului cultural si arhitectural) si, printr-un joc de cuvinte, Re-Mania, mon toujours. Aveam de gind sa proiectam imagini dia si video pentru trecut si viitor, iar pentru prezent sa expunem fotografii, dar, din considerente economice si tehnice, ne-am schimbat modul de prezentare. Dincolo de fotografiile-portret, alb/negru, ale celor implicati in program, am ales solutia unei simeze dinamice: panourile cu reprezentari ale proiectelor celor doua birouri de arhitectura – al meu, D.S. Birou de Arhitectura, si al lui Mario Kuibus, Re-act Now – erau legate de baloane cu heliu, argintii, cuinscriptia Romania, mon amour. Am beneficiat si de aportul teoretic al unui studiu de macrodezvoltare in regiunea Marii Negre facut de arhitectul Mihai Craciun (din SUA) care are la baza experienta master-ului facut in America cu Rem Koolhaas.
Propuneam totodata 3-4 teme de meditatie: cosmopolitismul (al Bucurestiului, in special), austeritatea (cu trimiteri spre situatia complicata, dificila in care se afla acum Romania) si individualismul (tema foarte intens dezbatuta in acest moment). Eu cred ca individualitate este persoana care produce proiectul respectiv, iar creatorul este cel care da individualitatea unui program globalizat. Aceasta problema se leaga foarte bine de cosmopolitism, caci Bucurestiul are exemple foarte bune de acuratete stilistica si arhitecturala, care tineau de trenduri europene. A patra tema pe care o sugeram este perisabilitatea, de aceea am si ales formula expunerii cu baloanele – sint bule de aer care se consuma, pornesc de undeva de sus, de la deschidere, aluneca, poate urca din nou si, in final, ajung complet jos.
Data fiind aceasta „efemeritate“ propusa de noi si prin simeza impreuna cu Heidulf Gerngross si Angelo Roventa (de la austrieci si la initiativa lor), am dezvoltat o „migrare“ a ideii ou-balon intre diferite paviloane (Austria-Maroc-Romania).
Este interesanta aceasta forma de a realiza un pavilion work in progress, care trebuia sa se adapteze nu doar la contextul cultural – care a stat la baza – ci si la cel financiar si, ca o consecinta, la cel practic – modul de organizare a expunerii.


Impresii

Ideea cu baloanele a avut cel putin un marketing bun. Era interesanta aceasta formula de dinamica a simezei: imaginea se afla la nivelul de plutire, trebuia sa tragi de fir sa privesti panoul, pentru ca apoi sa-l lasi sa urce, iar spatiul se reflecta. In primele doua zile, baloanele s-au raspindit in Giardini di Castello (spatiul destinat pavilioanelor nationale) prin copiii vizitatorilor care n-au vrut sa plece cu mina goala de la noi si au primit la iesire cite un balon pe care l-au mai scapat din mina. Unul dintre baloanele Romania, mon amour ajunsese in Pavilionul SUA, care prezenta o expozitie legata de evenimentele din 11 septembrie, altele erau prin magazinasele din apropiere. La reuniunea deschiderii oficiale, in prezenta primarului Venetiei si in timp ce vorbea ministrul Culturii din Italia, un balon pierdut de cineva, purtind Romania mon amour, a plutit minute in sir deasupra podiumului oficial.
Prezenta noastra a fost OK, fara sa avem pretentii mari, caci este foarte greu. Am intuit importanta editarii unui catalog, caci, in cadrul unor astfel de evenimente, pentru vizitatori informatia este uriasa. Ei intra, culeg ceva informatie, ramin cu o impresie a atmosferei, dar trebuie sa le oferi un catalog. Toate proiectele si imaginile prezentate au fost incluse in revista Octogon, avind si rol de catalog.

Dupa parerea mea, doua dintre pavilioanele nationale au fost excelente. Anglia a participat cu o singura tema, prezentata de arhitecti englezi din Biroul Foreign Office, dar care lucreaza in diferite alte locuri. In spatiul negru al pavilionului erau desenate fluorescent pe pardoseala si pe pereti proiectele pentru un terminal de feriboturi din Yokohama (Japonia), completate cu proiectii din santier si din final. Pavilionul Austriei (una dintre tarile cu o arhitectura foarte puternica in context european, mondial chiar) statea sub semnul integrazione: pavilionul era transformat intr-un spatiu de locuit. Prin proiectul lui, Heidulf Gerngross propunea o amenajare a uneia dintre incaperi in dormitor, camera de zi, intentia fiind chiar de a locui acolo impreuna cu familia, insa considerente administrative l-au impiedicat sa si doarma; o alta camera era transformata in pseudopiscina – puteai sa intri, descult, sa te asezi la masa, sa privesti la televizor; cea de-a treia incapere era gindita ca un spatiu de joaca pentru copii, fiind plina de perne uriase.

Au fost, este adevarat, si pavilioane dezamagitoare, precum cel al Iugoslaviei (o expunere greoaie a problemelor lor legate de razboi), al Elvetiei (in care intrai doar pentru a respira aer de la 4-5000 m altitudine) ori al Cehiei (care te intimpina doar printr-un afis, la intrare, din care aflai ca arhitectura nu mai este facuta de arhitecti). Sigur, poti sa te bazezi si pe proteste, iar in cazul unei expozitii este, probabil, foarte interesant, dar cred, in acelasi timp, ca trebuie sa si comunici substanta arhitecturii. Privind si arta de astazi, cred ca toata devierea spre comentariu social, eliminarea esteticului din procesul artistic nu este un atu valabil. Daca artistii isi iau mina de pe arta, societatea va imbratisa kitsch-ul, pentru ca nu exista alta alternativa, iar partea de protest si comentariu social va ramine la un nivel de comunicare foarte restrins, orizontal.

Unul dintre putinele pavilioane nationale, a carui tema era explicit legata de NEXT, a fost cel al Japoniei. Isozaki a lucrat cu grupe de studenti si arhitecti din Japonia si din Vietnam si, plecind de la ideograme, a incercat sa desprinda anumite particularitati ale spatiului de locuit. Desi se dorea o extrapolare, din lingvistica in arhitectura, proiectul nu a adus nimic nou. O nota didactica foarte puternica se citea si in selectia proiectelor pentru sectiunea tematica. La Arsenal, expunerea era structurata pe programe de arhitectura (aeroporturi, muzee, spatii de locuit etc.) si partea interesanta era data de prezentarea proiectelor aflate in lucru, foarte clar ancorate in realitatea imediata. Tendinta este foarte diversificata, de la minimalism la deconstructivism. Nu se ofera o noua imagine in arhitectura, ci o paleta foarte larga in special de nuclee structurale volumetrice generatoare de spatiu construit. Din matematica spatiului continuu, prin geometrie si arhitectura, se simte gustul pentru o fluiditate a spatiului, pentru anularea rupturilor spatiale date de scari ori muchii, pentru invelisuri totale. Si proiectul arhitectului japonez Toyo Ito, cistigatorul Leului de Aur al Bienalei, respecta aceasta dorinta de spatiu continuu.

Este cumva frustrant pentru mine ca Romania nu reuseste niciodata sa se adune destul de bine pentru o iesire reprezentativa, iar fara bani este imposibil sa te gindesti la o participare serioasa. Eu nu stiu sa o fac fara bani, caci le gindesc pe toate intr-un context mediatic si de impact similare celor ale altor pavilioane Nu simt nevoia unei participari tocmai din cauza acestei neimpliniri cauzate de problemele financiare.