OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În urma înaintării în justiţie a dosarului privind moartea a patru persoane şi rănirea altor trei prin împuşcare, în ziua de 13 iunie şi în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, Ion Iliescu a fost exonerat de orice vină şi orice umbră de îndoială privind implicarea sa în evenimente a fost eliminată... Justiţia l-a iertat, se poate spune. Presa din aceste săptămîni spune că Ion Iliescu va fi judecat de istorie. Aşa, şi? Istoria nu are efecte profunde asupra timpului rămas în politică sau în viaţa socială. Adevărul masei, acela că Ion Iliescu se face vinovat de efectele mineriadei din iunie 1990, nu este adevărul absolut, evident. Este clar că nu avem cum să îl ştim, dar nici nu putem accepta ca după 17 ani să se declare că nimeni nu este, de fapt, vinovat şi că doar anumiţi indivizi au tras, cumva din greşeală, împotriva manifestanţilor. De ce este considerat Ion Iliescu vinovat? Pentru că a chemat minerii la Bucureşti? Pentru că le-a mulţumit pentru actele civice pe care le-au săvîrşit? Sau pentru că a manipulat masele în propriul beneficiu, cu efecte negative asupra societăţii româneşti?

 

Coincidenţa negativă apare însă din cauza faptului că dosarul lui Ion Iliescu a fost închis în momentul în care acesta a refuzat să mai candideze pentru Parlament şi să iasă din viaţa politică. Oare s-a închis pentru că s-a retras, ca o mulţumire, sau s-a retras pentru a-l închide? Gurile rele ar spune că Iliescu a pus condiţia că da, se va retrage, dar numai dacă dosarul său va fi închis. Dar să nu fim guri rele şi să credem în justiţia românească şi în politica de Dîmboviţa: Iliescu nu a avut nici o vină în evenimentele din iunie 1990, retragerea sa nu coincide cu închiderea dosarului, care a fost instrumentat în perfectă legalitate. Ah, şi mai ales că acţiunea minerilor a fost una de o înaltă ţinută civică şi morală. Moralitatea şi imoralitatea faptelor petrecute au fost discutate de nenumărate ori. Trist este că încă trăim într-o societate politică în care justiţia nu poate şi nu vrea să acţioneze corect. Ion Iliescu nu trebuie acuzat de uciderea şi de rănirea acelor persoane şi de ordinele pe care le-ar fi dat armatei, ci mai degrabă de manipularea masei de mineri, pe care a făcut-o să creadă că duşmanii de moarte ai ţării sînt intelectualii. Evident, justiţia nu poate condamna manipularea.

 

Ana Blandiana spunea, referindu-se la mineriada din 1990, că „manipularea este posibilă în măsura în care memoria nu funcţionează. Mereu o luăm de la capăt şi sîntem manipulaţi de aceiaşi oameni sau de alţii. E esenţial să înţelegem ce am trăit, pentru a nu mai trăi o dată“. Deşi vînată de către mineri, prin Bucureşti, ca principală reprezentantă a intelectualităţii româneşti, Blandiana are, cred, cel mai corect şi cel mai coerent punct de vedere: minerii nu au acţionat din proprie iniţiativă şi au fost direcţionaţi de diverse forţe spre a acţiona în scopuri „civice“. Dar cine a pierdut cu adevărat, în afara victimelor directe? Cine s-a lăsat manipulat? Minerul, ca individ, a pierdut cel mai mult de pe urma acestor evenimente? Şi-a pierdut respectul în rîndul clasei muncitoreşti şi în faţa concetăţenilor pentru care a devenit un monstru? Sau poate economia românească? Nu s-a discutat aproape niciodată despre efectul economic pe care mineriadele l-au avut: retragerea investiţiilor străine incipiente şi pierderi de milioane de dolari, retragerea sprijinului Statelor Unite şi îngroparea ţării într-o izolare economică şi politică. Un alt perdant al acestor evenimente de manipulare politică a maselor, în scopul păstrării unui regim ruşinos, a fost poporul român. Scenele cu mineri bătînd cu bestialitate o femeie însărcinată şi pe copilul ei sau tineri cu răngi înfipte în coaste au făcut înconjurul lumii şi au condus la imaginea unei ţări a Evului Mediu. Impresia de sălbatici a existat mult timp după 1990 în mintea „celorlalţi“.